Stil, stiluri, stilistică[1]
În acest articol propun mai întâi o prezentare succintă a stilisticii ca subdomeniu al lingvisticii – așa cum s-a constituit și s-a dezvoltat aceasta prin realizările și contribuțiile specialiștilor (cu adevărat consistente ca volum) în cadrul lingvisticii românești. În continuare, detaliez viziunea lingvistului de origine română Eugeniu Coșeriu (1921–2002) asupra stilisticii și a problemei stilurilor, ca o concepție alternativă fructuoasă, cu ajutorul căreia pot fi depășite unele insuficiențe, dificultăți teoretice și aporii constitutive ale abordărilor tradiționale de la noi.
Stilistica – subdomeniu al lingvisticii
Într-o perioadă mai veche, anterioară anului 1900, preocupările pe care le-am putea încadra, în prezent, în domeniul stilisticii erau amalgamate studiilor de retorică, poetică și versificație, în conformitate cu tradiția ce își are rădăcini în antichitatea clasică greco-latină. Problema autonomiei stilisticii începe să se pună abia odată cu secolul al XX-lea, întâi în spațiul vest-european (în primul rând în Franța, Germania, Italia), reflectându-se apoi și în spațiul românesc.
În esență, stilistica este înțeleasă în perioada contemporană ca studiere a stilurilor sau a limbajelor funcționale ale unei limbi. Cercetările corespunzătoare de la noi au câteva direcții deja bine consolidate în timp.
Stilurile funcționale sunt definite ca „varietăți ale limbii literare comune, diferențiate între ele prin funcția pe care o îndeplinesc ca mijloace de comunicare în sfere determinate de activitate”. Se mai apreciază că „stilurile funcționale au caracter istoric și își datorează apariția unor factori extralingvistici: evoluția culturală a societății, dezvoltarea diferitelor domenii de activitate care au impus fixarea unor limbaje specializate”.[2]
Majoritatea specialiștilor identifică trei stiluri funcționale principale:
– stilul beletristic (artistic),
– stilul tehnico-științific,
– stilul juridico-administrativ.
În plus, în funcție de cercetători, se discută despre varietăți stilistice secundare: stilul publicistic, stilul familiar sau colocvial, stilul oratoric, stilul religios etc. Unele dintre acestea par a fi încadrabile, mai mult sau mai puțin, în unul sau altul dintre cele trei stiluri principale de mai sus.
După majoritatea lingviștilor de la noi, toate varietățile stilistice ar fi reductibile la o opoziție binară artistic / non-artistic. În spiritul acestei opoziții binare, asumate și promovate la noi de Iorgu Iordan, Ion Coteanu, apoi și de alți specialiști, s-au constituit orientări de cercetare precum:
– stilistica literară, care se ocupă de resursele stilistice ținând de creativitatea individuală a scriitorilor, considerate proprii practicilor literare, literaturii beletristice sau ficționale, avându-se în vedere exclusiv textele din literatura cultă.
– stilistica limbii – numită uneori stilistică lingvistică, generală, funcțională sau neliterară – care vizează preponderent fapte colective de limbă, sau fapte ce au tendința de a se situa la nivelul normei lingvistice colective; predominant, dar nu exclusiv, la nivelul comunicării orale.
Domeniul stilisticii literare a fost ilustrat la noi de lucrări semnate de G. Ibrăileanu, G. Călinescu, Dumitru Caracostea, Tudor Vianu și alții. Pentru cealaltă orientare, a stilisticii generale sau neliterare, trebuie menționat lingvistul Iorgu Iordan, cu lucrarea sa foarte cuprinzătoare în material analizat, Stilistica limbii române (prima ediție: 1944). Ion Coteanu, în cele două volume ale lucrării Stilistica funcțională a limbii române, a abordat și a încercat să fundamenteze ambele „versante”, atât prin dezvoltarea unui cadru teoretic cuprinzător, cât și prin analize aplicative concrete, bazate pe material textual: vol. I: Stil, stilistică, limbaj (1973); vol. II: Limbajul poeziei culte (1985).
Prima problemă. În ce măsură se justifică distincția stilistică literară versus stilistică a limbii (generală, funcțională, neliterară)?
Un prim paradox – care pune în mod serios sub semnul întrebării justificarea epistemologică a distincției binare de mai sus – vine din faptul că exemplele și citatele selectate și analizate pentru fundamentarea stilisticii generale, neliterare, provin în mare parte din opere individuale ale unor scriitori. Acest aspect a fost semnalat în studiul Cvasnîi Cătănescu / Mancaș (2018, 607), unde se mai apreciază:
„Această clasificare [stilistica literară versus stilistica limbii], pe care o recunosc toți cercetătorii […], este mai degrabă o diferențiere artificial-metodologică, acoperită doar în parte de realitatea textelor teoretice, dar mai ales de a celor aplicative. Nici una dintre lucrările încadrate într-o direcție de cercetare ori alta nu este exclusiv «literară» sau «lingvistică», iar autorii lor sunt primii care recunosc acest fapt” (p. 603) [evidențierea îmi aparține].
Într-adevăr, este un lucru evident că mulți scriitori, și dintre cei mai valoroși – V. Alecsandri (în comedii), I.L. Caragiale, Marin Preda, Eugen Barbu (și lista poate fi prelungită ad libitum) – extrag din limba colectivă, limba reală, a maselor, a omului de pe stradă, resursele de expresivitate cu care își individualizează sau caracterizează personajele. Această stare de lucruri face ca resursele stilistice „neliterare”, deci colective, ale „întregului popor”, să fie selectate de scriitori și valorificate ca expresie a talentului sau geniului scriitoricesc individual.
În același sens, trebuie observat faptul că cele două mari „compartimente” – stilistica literară, consacrată limbii scriitorilor, versus stilistica limbii (lingvistică, neliterară), consacrată limbii „colective”, comune, a maselor – corespund unei „compartimentări” echivalente efective, referitoare la rezultatele propriu-zise produse în cursul ultimei sute de ani de cercetarea românească: studii, articole, volume, manuale etc. Dispunem, pe de o parte, de o bibliografie imensă cu lucrări consacrate stilului sau limbii scriitorilor, pe de altă parte, de o bibliografie la fel de consistentă consacrată stilisticii generale, neliterare (paradoxal însă, sprijinită în parte pe exemple și citate ilustrative luate tot din literatură, cum am arătat mai sus). Adaug observația că cercetarea stilului scriitorilor – realizată la noi mai ales de înaintași precum G. Ibrăileanu, Tudor Vianu, apoi de cercetători și profesori ca G.I. Tohăneanu, Șt. Munteanu, Ileana Oancea, Dumitru Irimia, Dragoș Moldovanu, Vasile Arvinte, Al. Andriescu, Mihai Zamfir, Mihaela Mancaș, Elena Dragoș și mulți alții – ilustrează o interdisciplinaritate evidentă: depășește cu siguranță zona centrală a preocupărilor de tip pur lingvistic și se apropie mult, aproape se identifică, cu preocupările reprezentând știința literaturii.
Departe de mine gândul de a „da o notă proastă” interdisciplinarității. Vreau doar să punctez faptul că modalitatea efectivă în care s-au desfășurat la noi, de-a lungul deceniilor, cercetările despre care discut a contat ca un „factor inductiv”, ca o tradiție vie și foarte valoroasă, fără îndoială, pe baza căreia s-au configurat cele două mari compartimente – stilistica literară versus stilistica limbii (lingvistică, neliterară, funcțională). Problema ce persistă, din punctul meu de vedere, vine din faptul că această compartimentare se bazează în principal pe realitatea unei tradiții de investigare și cercetare deja constituite (vezi calificarea dintr-un citat de mai sus: „diferențiere artificial-metodologică”) – și într-o măsură mai mică, sau în orice caz, într-o măsură neclarificată –, pe o specificitate intrinsecă a unui obiect de studiu individualizat și bine circumscris.
A doua problemă. Lipsa unor unui cadru teoretic consensual pentru identificarea stilurilor funcționale ale unei limbi
Am arătat mai sus că majoritatea specialiștilor de la noi identifică trei stiluri funcționale principale: stilul beletristic (artistic), stilul tehnico-științific și stilul juridico-administrativ. Dincolo de acest consens relativ, în funcție de cercetători, se discută despre numeroase alte variante sau limbaje funcționale: stilul publicistic, stilul familiar sau colocvial, stilul oratoric, stilul religios, stilul sportiv etc.
Lipsa unui cadru teoretic și epistemologic unitar, de unde să rezulte un sistem de criterii coerent, este evidentă și a fost remarcată, între altele, în articolul dedicat stilisticii din Enciclopedia limbii române (ELR), p. 536:
„Problema criteriilor de delimitare a variantelor stilistice nu este încă rezolvată. Opiniile diferite reflectă lipsa unor metode adecvate, cu valabilitate generală. Elementele avute în vedere la delimitarea variantelor stilistice de diverși cercetători sunt unul / unele dintre următoarele: factorul social-cultural, criteriul expresivității, cercetarea statistică a unor eșantioane de lexic, natura / forma comunicării, conținutul / scopul / împrejurările comunicării, tipul de relații dintre emițător(i) și receptor(i), dintre referent și lumea extraverbală, factorul estetic etc. Soluții diferite există și în problema raporturilor dintre stiluri, a organizării lor într-un sistem” [evidențierea îmi aparține].
Mai aproape de zilele noastre, în amplul capitol de sinteză consacrat stilisticii – Cvasnîi Cătănescu / Mancaș 2018, 620 –, se afirmă, în același sens, că dezbaterile privind structura stilistică a limbii române au generat adesea controverse între specialiști, și că:
„Inventarul stilurilor diferă de la autor la autor, în funcție de natura, numărul și combinația criteriilor operante (sociocultural, statistic, formă, conținut și scop al comunicării etc.). Inevitabil neomogenă este și distribuția stilurilor într-o schemă ierarhică”.
A treia problemă. Există o scară graduală a expresivității?
În mod tradițional, cercetătorii și-au îndreptat eforturile în direcția descrierii și inventarierii procedeelor stilistice, a așa-numitelor resurse de expresivitate, caracteristice scriitorilor, textelor sau variantelor stilistice avute în vedere. S-a apreciat, pe bună dreptate, că aceste procedee și particularități sunt situate la toate nivelurile limbii: în fonetică, în morfologie, în lexic, în sintaxă etc. S-a operat, în general, cu noțiunea de fapt stilistic înțeles ca abatere, marcă sau amprentă mai mult sau mai puțin personală, în raport cu un context discursiv sau comunicațional neutru, nemarcat – un fel de grad zero din punct de vedere stilistic.
Aceste orientări au condus la o modalitate de a identifica și a defini stilurile funcționale prin inventarierea particularităților și a procedeelor lingvistice ce le sunt caracteristice. De exemplu, despre stilul artistic se afirmă că privilegiază exprimarea figurată, polisemia și sensurile conotative, diverse inovații individuale, că valorifică bogăția lexicală a limbii. Despre stilul științific se apreciază că, dimpotrivă, este caracterizat de precizie terminologică și sensuri unice, independente de context, de un limbaj denotativ acceptat în mod cvasi-general de membrii comunităților științifice în cauză.
S-a instituit astfel o perspectivă acumulativă și atomistă de a sesiza și de a defini limbajele sau stilurile funcționale în funcție de particularitățile și procedeele ocurente, deși acestea sunt, cel mai adesea, fapte punctuale și se întâmplă rareori să fie cu adevărat definitorii, în sensul de a fi specifice exclusiv unui limbaj sau altuia. Metafora este desigur caracteristică stilului artistic, dar nu în exclusivitate: metafora există, fără îndoială, și în limbajul cotidian, și în limbajul publicistic, și în limbajul științific, poate și în limbajul bisericesc. (De exemplu, despre metafora în limbajul științific s-a vorbit începând cu Aristotel). Un anumit retorism există uneori și în limbajul științific, ca și în limbajul oficial-administrativ. Iar retorismul în cauză este opozabil preciziei și univocității despre care se apreciază că ar fi definitorii și specifice limbajelor menționate. În același timp, există opere de ficțiune literară care, pe anumite porțiuni, mimează perfect limbaje și stiluri cât se poate de sobre – „pseudo-reportaje” sau relatări cu aer de maximă obiectivitate, precizie, concretețe sau, după caz, cu aer de „științificitate”!
Sugestii și soluții inspirate de teoria lingvistică a lui Eugeniu Coșeriu
Fără îndoială că studierea și inventarierea particularităților stilistice de orice fel este justificată și interesantă în sine. Numai că acestui tip de demers nu ar trebui să i se ceară mai mult decât poate el da – riscul fiind de a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Cu alte cuvinte, nu ar trebui să ne așteptăm ca din acest demers, asociat cu o perspectivă acumulativă și atomistă, vizând particularitățile stilistico-lingvistice mai mult sau mai puțin specifice, să se degaje un model general pe baza căruia să identificăm și să definim stilurile sau limbajele funcționale.
După Eugeniu Coșeriu,[3] dimpotrivă, pentru a accede la un model teoretic coerent în problema stilurilor este necesară o perspectivă integrativă, dedusă din specificul activităților umane intenționale – din rândul cărora face parte și activitatea lingvistică –, așadar din finalitatea actului lingvistic.
Pentru a determina apartenența unui enunț, discurs sau text la un stil funcțional sau la altul, trebuie avute în vedere: macro-contextul originar în care a fost produs sau creat discursul sau textul; competențele pe care le deține autorul său; intenția de care este animat autorul respectiv („cauza finală”). În mod normal, un text științific este produs de cineva (1.) care este calificat ca om de știință și (2.) care are intenția să producă un text științific; un text juridic este produs de cineva (1.) calificat ca jurist și (2.) care are intenția să producă un text juridic. La fel stau lucrurile cu un text de literatură ficțională, cu un text teologic, publicistic etc. Cele două condiții – calificarea și intenția autorului – trebuie îndeplinite cumulativ, dar, odată îndeplinite, sunt suficiente.[4] Am spus „în mod normal” deoarece chestiunea calificării cuiva prin competențele pe care le are (ca om de știință, ca scriitor de literatură ficțională, ca jurist, ca teolog etc.) nu este un dat evident, fiind supusă unei anumite subiectivități. Cineva poate să se considere sincer scriitor, teolog, om de știință etc. și să încerce să producă texte corespunzătoare. Dar s-ar putea să nu reușească, și să avem astfel texte științifice, beletristice, teologice ratate.
În cazul citării unor fragmente, este importantă păstrarea unei legături directe și clare cu contextul din care este extras citatul și congruența cu intenția originară a autorului. Altfel, se poate produce ruperea de contextul originar – de exemplu, prin extragerea unor fragmente din texte științifice, teologice sau juridice care, prin simpla lor includere în paginile unei reviste umoristice, fără modificări, pot produce efectele dorite de editorii revistei respective, adică efecte umoristice. Se rupe astfel legătura cu contextul și cu intenția originară. Putem numi acest fenomen deturnare, alterare sau denaturare stilistică, în sensul că este vorba de un transfer (prin definiție neautorizat de către creatorul originar) dintr-un stil funcțional în altul.
În același sens s-a pronunțat Cristinel Munteanu (2012, 216), vorbind despre textele din domeniul jurnalistic:
„Deși apreciem ca binevenită inițiativa unor specialiști de a justifica specificul textului jurnalistic pornind de la virtuțile stilistice, să luăm aminte la faptul că discursurile, ca fapte omenești intenționale, nu se pot defini prin structura lor [expresivă] (ce constituie cauza lor materială – este și cazul acestor virtuți stilistice), ci numai prin cauza finală, determinantă în activitățile umane […]. În cultură, structura trebuie să fie întotdeauna în acord cu finalitatea și nu invers.”
***
În chestiunea privind o eventuală scară graduală a expresivității în planul limbii abstracte, al limbii ca sistem, Eugeniu Coșeriu a exprimat o atitudine tranșantă, susținând că nu trebuie să discutăm despre expresivitate în limbă ca sistem, ci trebuie să ne plasăm în planul limbii văzută ca activitate și să vorbim despre adecvare (sau inadecvare) între mijloacele verbale utilizate și finalitatea actului de comunicare (enunț, discurs, text):
„[D]istincția între forme „afective” și forme „logice” în limbaj este inacceptabilă, după cum inacceptabilă este și orice opoziție între „intelectual” și „afectiv” (sau, și mai rău, „expresiv”), pe care cineva ar încerca să o stabilească în planul „limbii” sau al modurilor lingvistice ca atare” (Coșeriu 1997/[1958], 149).
„Această pretenție constituie eroarea fundamentală a concepției lingvistice a lui Bally [[5]]: expresivitatea unei forme se măsoară prin raportare la o finalitate expresivă concretă, și nu există motiv pentru a afirma că un mod lingvistic care exprimă în mod adecvat indiferența sau siguranța ar fi „mai puțin expresiv” decât altul, care exprimă – tot în mod adecvat – dorința, teama, nesiguranța etc. Tocmai acesta este viciul originar al așa-zisei „stilistici a limbii”, care încearcă zadarnic să-și delimiteze obiectul, față de cel al gramaticii, în planul limbii abstracte […]. Nu există un domeniu „stilistic” (sau „expresiv”) în domeniul „limbii”: din punct de vedere „expresiv”, toate modurile lingvistice au „valoare expresivă”; iar din punctul de vedere numit, în mod eronat, „logic”, toate au o „valoare logică”. Critica rațiunii pure și Fenomenologia spiritului sunt opere reușite și sub aspect literar pentru că forma expresiei lor corespunde, chiar în sens „subiectiv”, finalității lor expresive și nu ar avea această calitate dacă s-ar prezenta, de exemplu, în stilul unui roman polițist” (Coșeriu 1997/[1958], 149, nota 49. Evidențierea îmi aparține – A se vedea detalii și clarificări suplimentare în lucrarea citată).
Eugeniu Coșeriu a exprimat rezerve și față de o stilistică a textului literar bazată pe conceptele de selecție și deviere de la un uzaj normal, neutru:
„O asemenea stilistică [care consideră că stilul unui autor este totdeauna o selecție cu privire la limba văzută ca sistem, o deviere cu privire la un uzaj normal, neutru] e cu totul inoperantă, nu duce la nici un rezultat când e vorba de marii scriitori, de marii poeți; nimeni nu poate caracteriza ca deviere sau ca selecție, în cazul limbii române, limba lui Eminescu, fiindcă, dacă considerăm bine această limbă, aceasta este limba română pur și simplu, nimic altceva. Nimeni nu poate face o caracterizare în acest sens, ca o selecție particulară; nici pentru Shakespeare. Shakespeare este limba engleză. Și nu se poate face nici pentru Dante; Dante este limba italiană ș.a.m.d. Și deci e bine să spunem «limba lui Dante», «limba lui Shakespeare», «limba lui Eminescu», vorbind de italiană, de engleză sau de limba română” (Conferința Limbajul poetic, în Coșeriu 1992–1993, 159).
***
În cadrul lingvisticii integrale dezvoltate de Eugeniu Coșeriu sunt fundamentate câteva domenii ale lingvisticii descriptive, între care figurează și stilistica limbii. Aceste domenii decurg din modelul teoretic al unei limbi istorice văzute ca o arhitectură, adică un obiect cultural supus unei permanente și remarcabile variații în funcție de mai multe axe de variație, dintre care cele mai importante sunt următoarele patru (termenii cu dia-), fiecare cu pandantul omogenității corespunzătoare (termenii cu sin-):
- 1. diacronie (variația limbii în timp) / sincronie;
- 2. diatopie (variația în spațiu, în funcție de regiuni, provincii) / sintopie;
- 3. diastratie (variația între straturile sau păturile socioculturale ale comunității) / sinstratie;
- 4. diafazie (variația între scopurile expresive, determinate de elementele și finalitatea actului lingvistic concret) / sinfazie
… și cu adjective corespunzătoare:
- 1. diacronic / sincronic;
- 2. diatopic / sintopic;
- 3. diastratic / sinstratic;
- 4. diafazic / sinfazic.
Coșeriu afirmă că, în cadrul omogenității pe una dintre axe, de exemplu, în sincronie, există, în mod cvasi-obligatoriu, variație din punctul de vedere al celorlalte axe. De exemplu, o limbă istorică în sincronie nu poate fi un sistem unitar și omogen, pentru că intervine, în grade diferite:
– variația diatopică, în spațiu, care reprezintă obiectul dialectologiei;
– variația diastratică, între straturile sau păturile socioculturale ale comunității, care reprezintă obiectul sociolingvisticii;
– variația diafazică, „între scopurile expresive, determinate de elementele actului lingvistic concret, care sunt în afară de vorbitor (lucrurile despre care se vorbește, ascultătorul sau destinatarul, situația în care se vorbește, circumstanța vorbirii)”,[6] care reprezintă obiectul stilisticii (v. Coșeriu 1992–1993, 58–64 pentru detalii suplimentare).
***
În legătură cu problema identificării unui model teoretic unitar și coerent, pentru sesizarea structurii stilistice a limbilor, este foarte utilă concepția despre universurile de discurs dezvoltată de Eugeniu Coșeriu și de unii dintre discipolii săi, pe care o redau în mod succint în continuare.[7]
Conceptul de univers de discurs este definit de Coșeriu astfel:
„Sistem […] universal de semnificații căruia îi aparține un discurs (sau un enunț) și care îi determină validitatea și sensul”.
În continuarea acestei definiții, Coșeriu oferă exemplificările și detalierile următoare:
„Literatura, mitologia, științele, matematica, universul empiric, ca «teme» sau «lumi de referință» ale vorbirii, constituie «universuri de discurs» […] Fraze precum: «călătoria lui Columb», «după cum spunea Parmenide» și «după cum spunea Hamlet» aparțin unor universuri de discurs diferite. Umorul se bazează adesea pe confuzia intenționată a universurilor de discurs în același enunț; cf., de exemplu: «În pădure, doi tinerii matematicieni extrăgeau rădăcinile pătrate ale arborilor»; «Văd pe fereastră un om care coboară din maimuță»”.
Eugeniu Coșeriu vorbește despre patru universuri de discurs, care conferă sens și valoare constitutivă enunțurilor (actelor de limbaj) și discursurilor (în sensul cel mai general al termenului). Aceste universuri de discurs fac parte dintr-un sistem închis, dedus din sistemul – considerat, la rândul său, închis – al celor patru tipuri ale cunoașterii umane.
1. Universul de discurs al experienței comune (al vieții cotidiene sau curente) este instituit în modul cel mai spontan. El vizează, pe baza percepțiilor, într-un fel, elementare, lumea înconjurătoare și existența în datele ei de bază. Acest univers este marcat de subiectivitatea ființei umane, este profund antropocentrat. În acest caz, protagonistul este „omul de rând” („omul mediu, de pe stradă”), care se situează în mijlocul existenței, eventualele sale studii, competențe și cunoștințe speciale fiind „puse în paranteză”. Cunoașterea caracteristică pentru acest univers de discurs corespunde cu ceea ce Coșeriu a numit „cunoaștere intuitivă și nejustificată”, „cunoaștere originară” sau „cunoaștere preștiințifică” (în germană: Vorwissen sau ursprüngliche Wissen), văzută în opoziție cu „cunoașterea reflexivă și justificată”, așadar cunoașterea științifică, caracteristică pentru universul de discurs al științei (v. mai jos). În cazul acestui univers de discurs avem zone precum comunicarea privată / publică; comunicarea în registru informal / formal etc.
2. Universul de discurs al religiei (al credinței) se referă la o presupusă „lume de dincolo” (neverificabilă și inaccesibilă, în principiu). Protagonistul este omul confruntat în mod dramatic cu propria sa finitudine, cu faptul că este o ființă muritoare. Percepția definitorie pentru acest univers poate fi exprimată în felul următor: omul crede că ceea ce promite religia este adevărat, deși nu știe și nu poate demonstra acest lucru. În sensul celor afirmate de apostolul Pavel (considerat de unii exegeți drept adevăratul întemeietor al creștinismului), a avea credință înseamnă a avea încredere în ceea ce nu este sigur și nici perfect demonstrabil: „Credința e ființarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute” (Epistola către evrei, 11, 1).
3. Universul de discurs al artei sau al ficțiunii este bazat pe fantezie și pe imaginație (având la origine principiul ludic), prin care sunt inventate lumi și obiecte, ființe, fără existență reală, în cazul literaturii, sau artefacte, în cazul majorității celorlalte arte (pictura, sculptura, muzica – în măsura în care acceptăm că o piesă muzicală este și ea un artefact). Protagonistul este omul animat de dorința de evadare imaginară din realitatea imediată, omul care vrea să creeze sau să imagineze ceva ce nu există „în mod natural”, dar prezintă oarecare similitudini cu realitatea. S-a discutat pe larg, de-a lungul timpului, despre raportul dintre artă și realitate și despre exigența – definitorie pentru canonul clasic, dar mai mult sau mai puțin contestată din perspectiva numeroaselor orientări moderniste – ca obiectele de artă să fie, într-un fel sau altul, verosimile. Percepția estetică, definitorie pentru acest univers, poate fi descrisă în următoarele cuvinte: omul se preface a crede că ceea ce i se prezintă (opera de artă, artefactul) este adevărat sau „natural”, deși, în același timp, știe că nu este nici adevărat, nici „natural”.
4. Universul de discurs al științei este instituit prin cunoașterea cât mai obiectivă – din ce în ce mai organizată, distinctivă, metodică și specializată – a obiectelor din realitatea înconjurătoare, inclusiv a omului, văzut ca parte a acestei realități. În acest univers, protagonistul este omul ca cercetător științific și investigator ce își propune să fie cât mai obiectiv. Aici e generată cunoașterea obiectivă, privind, între altele, istoria pământului, a diverselor forme de viață de pe pământ, a omului (ca ființă biologică, dar și ca ființă socială și creatoare de cultură și civilizație), a societăților umane, a universului etc. Cunoașterea științifică este fundamentul care permite crearea a tot felul de procedee și produse tehnologice – în sensul cel mai larg: nu doar mașini, telefoane, avioane, ci practic tot ceea ce constituie civilizația omenirii; de exemplu, tot ceea ce ține de știința și practica medicală modernă. În cadrul acestui univers de discurs, marcat de specializare din ce în ce mai avansată, există nenumărate domenii corespunzătoare acestor specializări, fiecare cu propriul limbaj sau terminologie specifică.
După cum am sugerat mai sus, această teorie a universurilor de discurs oferă un cadru epistemologic adecvat pentru o reîntemeiere a stilisticii, ca subdomeniu al lingvisticii, care se ocupă de „stilurile funcționale” sau de „structura stilistică” a limbilor. În acord cu acest model, stilurile funcționale principale ar fi patru la număr: 1. stilul comunicării cotidiene, curente; 2. stilul religios; 3. stilul artistic; 4. stilul științific – fiecare subîmpărțindu-se în varietăți sau limbaje specializate, în funcție de subdomeniile sau specializările aferente.
Lucrări citate
Coșeriu 1997/[1958] – Eugeniu Coșeriu, Sincronie, diacronie și istorie. Problema schimbării lingvistice, traducere de Nicolae Saramandu, București, Editura Enciclopedică, 1997 (prima ediție: 1958).
Coșeriu 1992–1993 – Eugeniu Coșeriu, „Prelegeri și conferințe (1992–1993)”, în Anuar de lingvistică și istorie literară, Tom XXXIII, A. Lingvistică. Supliment, p. 1–190 (ed. E. Munteanu, I. Oprea, C. Pamfil, A. Turculeț, S. Dumistrăcel).
Cvasnîi Cătănescu / Mancaș 2018 – Maria Cvasnîi Cătănescu, Mihaela Mancaș, „Stilistică”, în: Marius Sala, Nicolae Saramandu (ed.), Lingvistica românească, București, Editura Academiei Române, 2018, p. 602–633.
DȘL – Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș, Gabriela Pană Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii. Ediția a doua. București, Editura Nemira, 2001.
ELR – Marius Sala (coord.), Mioara Avram, Jana Balacciu-Matei, I. Fischer, Ion Gheție, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Aurora Pețan, Marius Sala, Camelia Stan, Andra Șerbănescu, Mirela Theodorescu, Ion Toma, Domnița Tomescu, Laura Vasiliu, Ioana Vintilă-Rădulescu, Rodica Zafiu, Enciclopedia limbii române. București, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
Munteanu 2012 – Cristinel Munteanu, Lingvistica integrală coșeriană. Teorie, aplicații și interviuri. Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
[1] Reiau, cu adaptări, modificări şi completări, un capitol din studiul: Victor Celac, „Câteva considerații privind variația lingvistică la nivel lexical (limbă comună, limbaje specializate, terminologii)”, în Studii şi cercetări lingvistice, LXXII (2021), nr. 2, p. 217–249, disponibil integral la adresa: [https://www.academia.edu/72928430/C%C3%A2teva_considera%C5%A3ii_privind_varia%C5%A3ia lingvistic%C4%83_la_nivel_lexical_limb%C4%83_comun%C4%83_limbaje_specializate_terminologii].
[2] Vezi DŞL s.v. stil, p. 497–498, de unde provin cele două citate din acest alineat. – Vezi ELR s.v. stiluri, p. 536–537, pentru o prezentare succintă a stilisticii ca subdomeniu de cercetare în cadrul lingvisticii. – Vezi şi capitolul „Stilistică” de Maria Cvasnîi Cătănescu şi Mihaela Mancaş (2018), cu un istoric complet al cercetărilor din România şi cu o prezentare şi evaluare judicioasă a contribuțiilor disponibile.
[3] A se vedea, pentru o familiarizare preliminară cu teoria lingvistică a lui Coşeriu, articolul meu „Eugeniu Coşeriu şi lingvistica integrală” din Anthropos, nr. 1/2026, precum şi trimiterile bibliografice disponibile acolo [https://anthropos.ro/victor-celac-eugeniu-coseriu-si-lingvistica-integrala-2026/].
[4] Există fenomenul polivalenței – cineva calificat ca om de ştiință şi care, prin „fişa postului”, produce texte ştiințifice, poate să fie şi scriitor sau poet. A se vedea cazul poetului Ion Barbu, care era de profesie matematician.
[5] Este vorba de lingvistul elvețian Charles Bally, autorul unui Traîté de stylistique française (1909), devenit lucrare de referință şi asumată expres ca model de Iorgu Iordan, în lucrarea sa Stilistica limbii române, şi de alți specialişti.
[6] Coşeriu 1992–1993, 58.
[7] Concepție pe care am expus-o într-un articolul meu citat în nota 1, precum şi în articolul „Arta – un mod de cunoaştere”, în revista Anthropos, nr. 12/2025 [https://anthropos.ro/victor-celac-arta-un-mod-de-cunoastere], texte la care trimit pentru detalii suplimentare şi referințe bibliografice
INDICAȚII DE CITARE:
Victor Celac, „Stil, stiluri, stilistică” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 