Lysistrata lui Aristofan şi războiul dintre Atena şi Sparta[1]
Între Antena şi Sparta, cele mai importante oraşe-stat din Grecia antică, a existat o rivalitate continuă, mergând până la perioade lungi de lupte şi războaie intense, epuizante, atât pentru cele două părţi, cât şi pentru aliaţii lor – căci Atena şi Sparta trebuiau să se bazeze mereu pe tratate şi alianţe cu alte cetăţi din spaţiul grecesc.
În anul 411 î.e.n. Aristofan scrie şi reprezintă comedia Lysistrata. În această piesă, femeile din Atena se coalizează, instigate şi mobilizate de Lysistrata, şi pun la cale o „acţiune în forţă”, ca să-i oblige pe bărbaţi – soţii lor atenieni, dar şi pe bărbaţii din tabăra inamică, pe spartani – să pună capăt războiului şi să ajungă la pace. Metoda este o grevă a sexului – şi, în comedia de care vorbim, ea se dovedeşte în cele din urmă eficientă!
În epoca modernă, Lysistrata a fost frecvent reluată, repusă în scenă, „revizitată” şi „actualizată” în funcţie de ideologiile aflate în vogă, în acord cu „duhul vremurilor”. Este vorba în primul rând, despre „potenţialul feminist” al comediei – femeile se manifestă în spaţiul public, se coalizează, îşi fac auzite dorinţele şi nemulţumirile, şi chiar îşi ating scopul, în final. Apoi, a fost adesea remarcat mesajul antirăzboinic, de pledoarie pentru pace. De altfel, numele personajului Lysistrata se citeşte în această cheie (lysis „dizolvare, lichidare”, stratos „armată”).
Conferenţiarul Theodor Georgescu (v. nota 1) a prezentat cu multă vervă şi precizie contextul istoric al războaielor greceşti şi maniera în care comediile lui Aristofan se inserează în actualitatea evenimentelor din epocă. Apoi, pornind de la o serie de pasaje semnificative, bine alese şi bine decodate, Theodor Georgescu a identificat şi a evidenţiat mai multe aluzii în text, conexiuni concrete cu personaje, politicieni, facţiuni şi chiar reprezentări de tip „mitologie urbană”, din etapa istorică în care a fost prezentată comedia (anul 411 î.e.n.) şi din deceniile precedente (perioada de înflorire a Atenei sub conducerea lui Pericle şi, mergând şi mai înapoi în timp, epoca tiranicizilor). Aceste aluzii şi conexiuni ar fi fost mai mult sau mai puţin transparente pentru contemporani, dar au devenit treptat tot mai obscure şi mai greu de sesizat pentru posteritate, cu atât mai mult pentru publicul modern.
Voi menţiona un singur exemplu, schiţând întâi contextul politic al epocii lui Aristofan (şi adăugând, în notă, o analogie cu actualitatea din prezentul nostru).
Rivalitatea dintre Atena şi Sparta avea la bază nu doar tendinţele lor expansioniste, aflate în conflict, ci şi o serie de diferenţe constitutive majore dintre cele două cetăţi-stat. Pe de o parte, Atena, cu sistemul ei democratic (aproape unic în Antichitate), deschis, pluralist, suficient de tolerant şi ospitalier faţă de lumea înconjurătoare, devenise un pol de atracţie pentru gânditori, savanţi şi artişti. Pe de altă parte, Sparta, cu oligarhia ei militară, foarte autoritară – o castă închisă în multe privinţe – îşi exploata şi oprima metodic, fără milă, populaţia din hinterlandul ei (iloţii, care o hrăneau). Totodată, Sparta era la fel de autoritară, intolerantă, şi cu lumea exterioară, inclusiv cu aliaţii săi (de care, totuşi, nu se putea lipsi şi pe care trebuia să-i menţină în sfera ei de influenţă).
La Atena, pluralismul şi democraţia au permis existenţa unor facţiuni cu atitudini opuse faţă de războiul cu Sparta: „facţiunea războinică” versus „facţiunea pacifistă”. La Sparta, un asemenea pluralism era de neconceput.
Deşi o asemenea formulare poate părea anacronică, s-ar putea spune că „facţiunea războinică” din Atena era, de fapt, cea a „adevăraţilor patrioţi şi democraţi” – cei care îşi „apărau valorile” şi nu doreau să accepte concesii la adresa Spartei, concesii care ar fi implicat şi renunţarea la democraţie, la deschidere, la toleranţă. În schimb, cei din „facţiunea pacifistă” ar putea fi descrişi ca fiind „colaboraţionişti” şi trădători ai tradiţiilor ateniene autentice.[2]
Revenind la Lysistrata, există o scenă unde corul apără „cauza războinică” şi pledează împotriva „conspiraţiei pacifiste a femeilor” – pe care le numeşte, printr-un exces de elocvenţă misogină, „duşmance ale zeilor”. La un moment dat, în pledoarie este strecurată insinuarea că „femeile ateniene” ar putea fi unelte ale „bărbaţilor din Sparta”! Găselniţa pare mai mult decât ambiguă (având o conotaţie sexistă, cel puţin din perspectivă modernă) – şi reprezintă doar una dintre nenumăratele poante care au făcut şi continuă să facă deliciul comediilor lui Aristofan.
Una dintre concluziile susţinute de conferenţiar a vizat „ideea feministă”, potenţial prezentă în Lysistrata. În realitate, suntem la ani-lumină de revendicările feministe cunoscute din perioada modernă – emancipare reală, egalitate de drepturi, acces la viaţa publică, dreptul de a participa la luarea deciziilor în societate etc. Acţiunea femeilor conduse de Lysistrata este o „acţiune de comando”, întreprinsă din disperare. Femeile ocupă Acropolea, unde se află şi tezaurul Atenei, drept care bărbaţii atenieni sunt nevoiţi să pună la cale un asediu. Motivul acestei acţiuni a femeilor vine din faptul că le-a „ajuns cuţitul la os” din cauza războiului, a suferinţelor, a dificultăţilor, a lipsurilor prelungite de prea mult timp. Tot ce doresc femeile este revenirea la un mod de viaţă paşnic, normal şi echilibrat, precum cel de dinainte: bărbaţii să fie implicaţi în viaţa publică, iar femeile să-şi exercite rolul tradiţional în familie şi în gineceu.
Ştim că marile opere au capacitatea de a se deschide spre universalitate (opera aperta), dincolo de timp, dincolo de orice context istoric şi de orice sensibilităţi specifice unei epoci particulare. Învestirea cu noi semnificaţii, revizitarea, reinterpretarea (şi parodierea) capodoperelor nu sunt doar absolut fireşti, ci tocmai acestea le confirmă „valoarea” şi „eterna actualitate”. Iubitorii de literatură şi de artă, de peste veacuri sau milenii, au tot dreptul să se delecteze cu capodopere de acum 2500 de ani şi, în acelaşi timp, să proiecteze asupra lor propriile valori, temeri, sensibilităţi, de orice fel. Aceasta ar fi „universalitatea de gradul unu” – şi nu e puţin lucru, ferice de cei care au acces la ea, care se recunosc, într-un fel sau altul, în marile opere!
Specialiştii, cunoscătorii pasionaţi şi dedicaţi pe deplin domeniului, ne pot însă preveni împotriva unei percepţii „naive” şi, uneori, falsificatoare. Căci riscăm să comitem o falsificare atunci când credem că orice semnificaţie pe care o proiectăm din perspectiva prezentului nostru asupra unei capodopere din trecut corespunde automat cu sensibilitatea şi cu sistemele de valori ale epocii originare, atunci când opera de artă a fost creată. Unele lucruri pot, într-adevăr, să corespundă, dar altele s-ar putea să nu corespundă deloc.
Falsificarea înseamnă, în acest caz, reinventarea trecutului după măsura şi după valorile din prezent, sau mai rău, instrumentalizarea lui, pentru a servi intereselor ideologice actuale. Şi, la fel de important, se poate amplifica „unghiul mort”, partea invizibilă a cărei existenţă nici măcar nu o bănuim, perspectiva inevitabil parţială asupra trecutului (ca şi asupra oricăror „obiecte” îndepărtate, din orice punct de vedere). Fără sprijinul cunoaşterii dedicate şi specializate, anumite lucruri care contau atunci, pentru autor şi contemporanii săi – lucruri care făceau ca opera să fie apreciată ca produs estetic, ne pot scăpa complet acum.
Cunoaşterea specializată ne poate ajuta să ieşim din prezentul nostru şi să privim marile opere din trecut aşa cum le percepeau autorul şi contemporanii săi. Este vorba despre a simţi, a înţelege şi a vedea lumea, viaţa şi existenţa cu ochii şi cu mintea celor de demult. Este o activitate la fel de pasionantă pe cât este de migăloasă, cerând dedicare totală. Iar pentru cititorii pasionaţi (şi înzestraţi cu ceva răbdare şi perseverenţă) este şansa de avansa pe o treaptă superioară, spre o altfel de universalitate.
Adaug în final un exemplu de alt ordin, care că ţine de mitologia din Antichitate, nu de literatură. Ar fi de prisos să mai spun că marile mituri au inspirat şi au stimulat artele, ştiinţele, cultura, imaginarul umanităţii în mod continuu. Dintre acestea, mitul regelui Oedip este poate cel mai intens valorificat, revizitat, reinterpretat şi instrumentalizat, cf. de exemplu instrumentalizarea din psihanaliză. Şi în acest caz, chestionarea trebuie făcută în mod bidirecţional. (1.) „Cât din ceea ce proiectează Freud (dar şi modernitatea, în general) asupra lui Oedip, dezvoltându-şi teoria sa, corespunde cu ceea ce vedeau Sofocle şi grecii, contemporanii lui, în Oedip?”. Fără îndoială, unele lucruri, poate esenţiale, corespund; dar altele, cu siguranţă vin doar din „necesităţile argumentative” ale lui Freud, fără nici o legătură cu ceea ce avea în minte bătrânul Sofocle. (2.) „Cât din ceea ce învesteau în personajul mitologic Oedip grecii din vechime se regăseşte în înţelegerea şi în percepţia noastră, a modernilor?”. Răspunsul este similar: unele lucruri s-au perpetuat, au ajuns la noi mai mult sau mai puţin fidel, dar altele (care? câte? cât de semnificative?) ne scapă în mod fatal, aşa cum i-au scăpat şi lui Freud. Cine ne poate ajuta să micşorăm această distorsionare sau falsificare şi acest „unghi mort”? Reiau sintagma de mai sus: doar „cunoscătorii pasionaţi şi dedicaţi pe deplin domeniului”.
[1] Acest text mi-a fost inspirat de conferinţa „Instrumentalizarea istoriei în Lysistrata lui Aristofan”, prezentată de conf. dr. Theodor Georgescu (Universitatea din Bucureşti), la Societatea de Studii Clasice din România (https://studiiclasice.ro/), pe data de 25 februarie 2026. Înregistrarea conferinţei este disponibilă pe canalul YouTube al Societăţii de Studii Clasice: https://www.youtube.com/watch?v=MKKLUWJ8dOs.
[2] Clivajul menţionat a fost reiterat de nenumărate ori de-a lungul istoriei societăţilor umane, cu războaiele şi conflictele care le-au însoţit şi continuă să le însoţească şi în prezent. Mă refer la înfruntarea dintre facţiuni interne – „tabere pacifiste”, suspectate şi acuzate că ar fi trădători şi colaboraţionişti cu duşmanul extern, uneori pe drept, alteori pe nedrept, – şi „tabere războinice”, care îşi revendică meritul că ar fi ei adevăraţii patrioţi, din nou, uneori, în mod justificat, alteori, în mod abuziv şi manipulator.
INDICAȚII DE CITARE:
Victor Celac, „Lysistrata lui Aristofan şi războiul dintre Atena şi Sparta” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
