Vianu Mureșan
Piața de vechituri ca perspectivă inversă
Privind viața orașelor prin prisma obiectelor vechi, putem adopta o perspectivă inversă asupra istoriei sociale urbane, care dezvăluie consistența temporală și culturală a locului mai frust și relevant, deși nesistematic, decât o fac memoriile scrise sau arhivele oficiale. Asta pentru că lucrurile nu interpretează, ci pur și simplu arată, se arată. Conținutul și expresia sunt identice în cazul acestora. Simplul atribut „vechi” torsionează atenția, obligă mintea noastră să se orienteze spre trecutul cu care acesta se asociază inevitabil, mai îndepărtat sau mai apropiat. Oricum, faptul de a fi vechi întoarce privirea în direcția contrară câmpului vizual firesc – înainte –, și aduce în sfera vizuală aluviunile nebuloase ale unor istorii nelămurite. Un obiect sau artefact antic impune privirii mele, pe lângă prezența lui, o mulțime de straturi ale memoriei care l-au încărcat narativ de-a lungul vremii. Obiectele sunt lipsite de retorică, limbajul lor este secret, iar întrebuințarea este orizontul în care se înscrie interpretarea lor. Când descriem ceva – situații, lucruri, obiecte, stări chiar – implicăm în narațiune și starea, dispoziția, perspectiva noastră personală, iar prin asta le alterăm natura, obiectitatea ca atare. Lucrurile, obiectele comunică prin faptul că sunt, felul în care sunt, prin utilitatea lor, uneori și prin materialul din care sunt făcute. În toate aceste atribute se află depozitată o întreagă rețea istorică.
Obiectele de uz cotidian – unelte, mobilier, instrumente muzicale, veselă, textile etc. – funcționează ca adevărate „obiective foto” orientate spre trecut, prin care este focalizată memoria, nu lumina: ele ne permit să vedem ceea ce altfel nu mai poate fi perceput, să intuim viața și sensibilitățile oamenilor care au populat lumea înaintea noastră. În perspectivă antropologică, aceste lucruri păstrează informații despre obiceiuri, gusturi, stiluri, nevoi și relații sociale, despre rutine și chiar ritualuri religioase. Ele devin mediatori între prezent și trecut, purtători de memorie culturală și simbolică, care transcende utilitatea lor materială. Această abordare a mea își găsește confirmarea în magazinele de antichități, anticariate, depozite, colecții, muzee, cămări, poduri și chiar în piețele de vechituri – mai numite ocico în Ardeal, de la maghiarul ócska piac, talcioc în Moldova și Muntenia, de la rusescul tolciok (îmbulzeală) –, unde obiectele, deși aparent inutile, ne permit să percepem nu doar structura orașului contemporan, ci și istorii cotidiene, meșteșuguri, estetici și povești risipite în timp. Lucrurile artizanale, manufacturile în special sunt însoțite de povestea celui care le-a făcut – cu timpul, contextul, întrebuințarea lor concretă. Așadar, lucrurile conțin și spun povești dacă mai suntem în măsură să le ascultăm. Probabil că arhitectura urbană și artele plastice ar fi cele mai bune exemple aici – căci conțin adevărate istorii unele –, însă deocamdată ne limităm la cele mai obișnuite, cotidiene dintre lucruri, convinși că acestea constituie limbajul cel mai ușor de descifrat al memoriei colective, în baza notei comune a uzului lor cotidian.
Să aduc aici spre ilustrare o experiență de viață concretă, care de fapt mi-a și dat materialul pentru această schemă teoretică. Anii în care am trăit în Canada la Toronto, aveam obiceiul să vizitez duminica piața St. Lawrence, clădirea de Nord, din centrul orașului. În pavilionul în care sâmbăta se ținea piața agroalimentară, cu produse direct de la fermieri și micii producători din zonă, inclusiv menoniți – care au cele mai curate și gustoase produse pentru că fac totul ecologic și după rețete tradiționale –, duminica se ținea piața de vechituri. De cum mă apropiam de trotuarul din fața halei, dădeam de o îmbulzeală uluitoare de obiecte vechi, atractive, curioase, dar derutante prin diversitatea și inutilitatea lor aparentă. Mareea blândă a trupurilor, oamenii care lunecau agale printre tarabe și rafturi burdușite, schimbând vorbe, salutând formal, pipăind obiectele, negociind prețuri – toate acestea, împreună cu zumzetul păsăresc al limbilor diverse contopite, creau o atmosferă hipnotică.
Obiectele își găseau cumpărători sau pur și simplu captau atenția prin frumusețe, exotism și strania lor istorie. Pentru mine, în cele mai multe cazuri, povestea acelor obiecte era mai interesantă decât obiectele ca atare: cine le-a făcut, prin câte mâini și case au trecut, ce impresii, emoții au întreținut, cât de singure și fără de rost au ajuns în cele din urmă. Piața nu era doar un loc de comerț, ci și un spațiu în care trecutul divers etnic și geografic devenea vizibil, tangibil, un loc în care obiectele vechi, ca „obiective orientate spre trecut”, ne ofereau posibilitatea de a vedea o lume care altfel nu se mai vede – o lume a oamenilor, a meșteșugarilor, a gusturilor și obiceiurilor care au construit orașul, precum și încâlcita istorie a imigranților (newcomers) din toată lumea care și-au dus lucrurile, gusturile, obiceiurile și poveștile cu ei. Pentru a avea o reprezentare corectă, trebuie să știm că în Toronto se vorbesc peste 200 de limbi și dialecte. O bună parte din acestea constituiau zumzetul de fond al pieței de vechituri. Era un happening antropologic extraordinar simpla plimbare atentă prin acea mulțime.
Fiecare obiect vechi din piață poartă cu sine o istorie nespusă, un lanț de întâmplări și utilizări care scapă privirii directe. Când trecem printre tarabe și privim obiectele fără să le știm povestea, le „vedem” totuși ca pe o poartă spre trecut: ele concentrează și transmite experiențe, ritualuri și activități care altfel ar rămâne invizibile. Circulația obiectelor din mâini în mâini, prin timp și spațiu, transformă piața într-un laborator al memoriei culturale, unde trecutul orașului și al comunităților sale devine tangibil, palpabil și, într-un fel, viu, chiar dacă obiectele însele nu mai „vorbesc”. Astfel, chiar și cele mai banale vechituri devin martori și interpreți ai istoriei urbane, iar vizitatorul, prin simpla contemplare, participă la descifrarea unei lumi dispărute.
Obiectele vechi nu sunt doar mărturii ale trecerii timpului, ci și semne ale memoriei colective, încărcate cu simboluri și sensuri care depășesc utilitatea lor imediată. O vază de porțelan, un ceas de buzunar sau o unealtă ruginită devin martori tăcuți ai modului în care oamenii și-au organizat viața, ai gusturilor lor estetice, ai relațiilor sociale și ai priorităților lor cotidiene. Prin purtarea și transmiterea lor, aceste obiecte acum de prisos sau decorative păstrează amintiri și legături între generații: ele devin mediatori între trecut și prezent, între indivizi care nu s-au întâlnit niciodată, dar care împărtășesc experiențe prin materialitatea lor.
În același timp, obiectele vechi funcționează ca hieroglife ale civilizației, simboluri ale unei lumi care nu mai există în forma ei direct accesibilă. Un baston sculptat, un covor persan sau o amuletă din lemn poartă informații despre credințe, ritualuri, talente și sensibilități care nu sunt consemnate în documente scrise, dar care au modelat viața cotidiană. Acestea au o valoare culturală și emoțională care nu se poate reduce la prețul lor material: ele ne permit să descifrăm stilul de viață, mentalitatea și istoria unor comunități dintr-o epocă trecută, să reconstruim fragmente de experiență umană care altfel s-ar pierde definitiv. În esență, fiecare obiect vechi din piață devine un palimpsest cultural: forma, uzura, materialul și detaliile sale poartă în sine memoria unor oameni, a unor locuri și a unor timpuri. Prin contemplarea și achiziționarea lor, vizitatorul se află într-o relație revelatoare cu trecutul: nu doar observă obiectul, ci participă la lectura unei istorii tăcute, accesând simultan dimensiuni sociale, estetice și simbolice care fac orașul și comunitatea să fie ceea ce sunt astăzi.
„Îmbătrânirea” obiectelor reflectă procesul uman al memoriei și trecerii timpului. Așa cum fața unui om devine palimpsest al experiențelor, cu riduri, pete și expresii care înregistrează istoria individuală, obiectele vechi poartă în uzura, zgârieturile, petele și deformările lor amprenta timpului și a folosirii. O potcoavă, o carte, un ceas sau un instrument muzical nu doar că se degradează fizic, dar acumulează în fiecare imperfecțiune semne ale istoricului lor: cine le-a folosit, cum și în ce împrejurări. În acest sens, obiectele devin arhive culturale: conservă detalii ale unei lumi care nu mai poate fi experimentată direct, dar care poate fi „citită” prin atenția și contemplarea celor care le întâlnesc. Această analogie între obiecte și memoria umană evidențiază și un contrast profund: omul se degradează și moare, iar memoria lui se pierde în timp, dar obiectele, deși se învechesc, rezistă mai mult decât noi. Ele nu vorbesc, nu solicită recunoaștere, dar transmit informații și povești tăcute despre meșteșug, gust, nevoi și relații. Prin ele, trecutul devine vizibil ca experiență palpabilă, ca structură de semne și urme care ne permit să reconstruim mental și afectiv viața comunității și orașului.
Vizita la piața de vechituri era o experiență fascinantă. Mă izbea mulțimea de obiecte vechi de care nu-mi imaginasem niciodată că aș fi putut avea nevoie, dar care totuși își găseau de bine-de rău cumpărători. Dacă nu aveam nevoie de cele mai multe, nu înseamnă că nu-mi plăceau sau că nu le cercetam cu nesaț pe unele din ele, întorcându-le pe toate fețele. Erau între ele și lucruri pe care le vedeam pentru prima dată, precum: rachete din lemn pentru mers pe zăpadă făcute de eschimoși, haine de blană, căciuli, cizme cu franjuri și mocasini de-ale indienilor aborigeni, arcuri, săgeți, vârfuri de săgeată, pene de săgeată, securi de luptă, amulete, cergi indiene din lână cu motive totemice, șei ușoare din piele și pâslă, bastoane sau ciomege cu încrustații artistice.
Erau apoi lucruri pe care le-ar cumpăra, mi-am dat seama, cineva care vine din altă epocă, poate din alte spații etno-geografice și aduce cu sine sensibilități, nostalgii, gusturi nepotrivite vremii și stilului nou al metroplei canadiene, cum ar fi: potcoave, cuie de potcovit, cuțite pentru curățat copita, rașpeluri, clești de tăiat unghiile cailor, ciocane de potcovit, capre pentru rezemat copita calului, inele, verighete, cercei, colane, brățări, lănțișoare, monede vechi, ceasuri de mână și de buzunar unele defecte, altele funcționale, pendule, clepsidre, tabachere, sipci, pipe, cutii de tutun, penițe chinezești pentru caligrafie, călimări goale, nasturi, ace de cusut, mosoare, ace de croșetat, ace de dantelă, ace de siguranță, șireturi, bretele, fermoare, curele, ochelari de soare, furculițe, linguri, cuțite, bricege, briciuri, pumnale, menghine, patine, dălți, pile, lacăte și chei, ceșcuțe din porțelan, căni, vaze, farfurii, boluri, pocale de cupru, serviciuri din sticlă, solnițe, untiere, zaharnițe, halbe din ceramică, fructiere, bibelouri de porțelan, oglinzi și oglinjoare, ace japoneze pentru coc, discuri de vinil, casete audio și video, CD-uri și DVD-uri cu muzică și filme, reviste Playboy, casetofoane și magnetofoane, mașini de cusut, mașini de scris, râșnițe de cafea, mașini de tocat carne, torcătoare, tesle, desfăcătoare de cucuruzi, trompete, naiuri din Anzi, sacâz, chitări, banjouri, mandoline, armonici, acordeoane, tobe africane, bocanci militari, căști militare, costume de aviator, chipie militare din armata sovietică, cușme căzăcești, baionete, epoleți cu stele de general, ochelari de parașutist, măști antigaz, săniuțe cu reni din lemn, coarne de cerb decorative, gheare de urs, blăni de vulpe cu gheare, cizme de cowboy, pinteni, poloboace, rindele, calapoade, pânze de bonfaier, coarne de berbec lăcuite, cornuri de vânătoare, statuiete cu Ganesha și cu Buddha, inukshuci din os, tablouri pe piele cu eschimoși la vânătoare de foci, metronoame, sfeșnice, menore cu șapte sau nouă brațe, curse de vulpi și lupi, măști africane din lemn de abanos, clondire de aluminiu, veverițe împăiate cu aluna-n gură, maimuțe cu arc, șiraguri de tesbih, rozarii, colivii de papagali, țestoase din piatră, belciuge de prins în nas la tauri, scoabe, lanțuri de drujbă, matrioște, globuri magige, vrăjitoare pe mătură, ciocănitori Woody, berete soldățești ș.a. Ceva năucitor! După vreo două ore de flanare printre tarabe simțeam o stare de turmentație, de parcă din diversitatea artefactelor și lucrurilor văzute mintea mea distilase o esență alcoolică tare pe care o duceam tot mai poticnit.
Obiectele vechi se amestecau de-a valma pe jos, pe tarabe, pe polițe, pe trotuarele din jurul halei, în hală, în piațetă, iar sutele de oameni pipăiau, miroseau, testau, negociau, râdeau, făceau glume, scoteau bani, luau bani, mulțumeau. Piața de vechituri este forma materială a memoriei comunității. Lucrurile vechi sunt formele vizibile ale nevoilor uitate ale oamenilor, metaforele gândurilor lor de demult. Curg prin generații ca nisipul prin gâtul clepsidrei, măsurându-le nevoile și capacitatea de schimbare. O potcoavă făcută de cineva acum cincizeci de ani într-o fierărie de mahala, purtată și pierdută de vreun cal, găsită de cineva din întâmplare într-un rât năpădit de iarbă toamna târziu, făcută să lucească-n iarbă ca luna de brumele strânse-n răceala ei, ținută ani de zile într-un cui la o grindă, recuperată apoi de vreun colecționar de fier vechi de la noul proprietar care se decisese să arunce toate vechiturile ca să-și construiască gospodărie nouă, modernă, ajunge într-o zi de duminică în piața de vechituri din Toronto. Nevăzute, neștiute, de acea potcoavă se leagă atâtea acte săvârșite de atâtea persoane, în atâtea momente și în atâtea locuri, la rugina ei au lucrat atâtea anotimpuri și clime, iar colții ei sunt încă puternici, forma ei încă mărturisește despre priceperea fierarului și dragostea lui pentru animalul pe care și-l imagina încălțat cu ea, făcută anume pentru acea copită, singura căreia i s-a potrivit și pe care probabil că tot el a și fixat-o în cuie.
Nicio piață de vechituri nu este doar un loc al nostalgiei sau al colecționarilor, ci un laborator al memoriei urbane, un spațiu în care trecutul și prezentul se întâlnesc în obiecte, în gesturi și în priviri, demonstrând că fiecare lucru vechi, fie el banal sau prețios, are puterea de a ne pune în legătură hermeneutică cu istoria și cu oamenii care au modelat lumea în care trăim astăzi. Lucrurile vechi sunt limbajul vernacular al memoriei colective.
INDICAȚII DE CITARE:
Vianu Mureșan, „Piața de vechituri ca perspectivă inversă” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 