ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Alexandru Popp

Țăran sau cămătar?

De la o vreme mi se întâmplă tot mai des să mă desprind din lumea în care trăiesc pentru a mă scufunda într-un trecut pe care îl înțeleg mai bine. Pentru mine este timpul copilăriei și tinereții mele cel care îmi produce nostalgia. Bănuiesc că tot așa funcționează și miturile legate de vârsta de aur: minunata perioadă interbelică, La Belle Époque, primele secole ale republicii romane.

Și dacă am ajuns aici îmi revin în minte cuvintele lui Cato Maior: Et virum bonum quom laudabant, ita laudabant: bonum agricolam bonumque colonum […]. (De agri cultura I, 2) Credea așadar, precum strămoșii, la a căror înțelepciune se referă, că bărbatul de ispravă era cel care se ocupa cu agricultura.       

Ceva mai târziu, Augustus a încercat să refacă moral societatea romană pornind de la idealul roman al cetățeanului ca mic proprietar funciar care își construiește o viață bună pe cont propriu. Un astfel de cetățean este valoros pentru stat pentru că nu depinde de subvențiile acordate de cei puternici și nu are obligații față de ei și, pe de altă parte, e dispus să lupte pentru a-și apăra patria care înseamnă și lotul său de pământ. Nu întâmplător vechea lege romană nu permitea, până la reformele lui Marius, recrutarea în armată a celor care nu aveau avere, ci doar brațe de muncă (capite censi).

În ultimul deceniu al secolului XX și la începutul celui următor, în condițiile crizei prin care trecea societatea românească au fost voci care au încurajat întoarcerea la țară. Oamenii care nu mai găseau de lucru la oraș erau îndemnați să se întoarcă la ocina părintească și să trăiască din micile exploatări agricole. În peregrinările mele prin satele patriei, pe când eram reporter la revista „Viața la țară”, în anii 2003-2004, am întâlnit astfel de remigranți. Unii reușiseră, alții nu, dar cu toții păreau că regretă această întoarcere. E greu să te adaptezi unei vieți de muncă înrobitoare când ai cunoscut o viață mai bună. Nu e de mirare, privind în oglindă, că nici reformele augustane nu au prins roade în ciuda susținerii ideologice a priceputului om de stat care a fost Gaius Cilnius Maecenas. Cercul său literar, prin vocea lui Vergiliu, a proslăvit beneficiile exploatării rurale. Georgicum libri IV e un poem minunat care se citește cu încântare, dar care, probabil, a avut același efect ca și modelul său, Ἔργα καὶ Ἡμέραι a lui Hesiod. Nici romanii, nici fratele poetului grec nu au ajuns să îndrăgească dura muncă agricolă.

În zadar, Vergilius le promite un fel de Arcadie a vârstei de aur în care iustissima tellus (țarina cea dreaptă, (Georgicon II, v. 460)) le oferă cu ușurință mijloacele de supraviețuire. Condiția e totuși munca, căci tineretul este obșinuit cu truda și se mulțumește cu puțin: patiens operum exiguoque adsueta iuuentus (Georgicon II, v. 472). Se adaugă și alte avantaje: războiul e mai puțin prezent în viața oamenilor, iar dreptatea nu a dispărut de tot: extrema per illos Iustitia excedens terris uestigia fecit (idem, vv.473-474).

În aceeași perioadă cu „Georgicele” apar „Epodele” lui Horațiu, adică în jurul anului 30 î.Hr.. Al doilea poem din această operă începe cu un topos literar care va fi valorificat în epoci ulterioare: beatus ille (e fericit acela). Cine este cel fericit? Exact același țăran a cărui viață o laudă Cato și Vergiliu. Horațiu dă mai multe detalii, inclusiv o soție sabină care să fie cinstită, să muncească și să facă prunci. Totuși, la capătul descrierii acestui paradis terestru Horațiu inserezează o precizare ironică și autoironică: cămătarul (faenerator) Alfius a zis asta și mai că ai fi crezut că numai ce urma să devină țăran, dar se întoarce la meseria sa și își vede de zilele de plată ale dobânzilor.

Într-un fel, cercul se închide aici. La jumătatea secolului II î.Hr., Cato compara tot pe cămătar cu proprietarul funciar. În paragraful imediat anterior celui din care am citat, el amintește că strămoșii amendau cu de patru ori valoarea prejudiciului pe cămătar, în timp ce pe hoț, doar cu dublul acesteia. Un om pragmatic, Cato aprecia câștigul unor asemenea activități, dar considera că venitul funciar e mai stabil. După epoca lui Augustus, însă, tot mai puțin Roma e bântuită de nostalgia țăranului soldat și de paradisul vieții la țară.

Pentru mine, ca și pentru Horațiu, nostalgia paradisului rural este prezentă și acum. Poate și pentru alții. Nu degeaba un slogan comercial spune: „Prea bun, prea ca la țară”. Cumva trăim într-o lume în care miturile nu se perimează niciodată întru totul.

Despre astfel de situații și mituri aș vrea să scriu în această rubrică pe care am intitulat-o cu un bon mot al aceluiași Horațiu: laudator temporis acti (Ars poetica, v. 173). E una din caracteristicile bătrânului. Și a mea și poate și a poetului, căci „Arta poetică” e o operă de bătrânețe. Admirator al trecutului, cufundat în gloria lui, aș vrea să păstrez dacă nu dreapta măsură, măcar obiectivitatea ironiei și autoironiei pe urmele poetului din Venusia.

INDICAȚII DE CITARE:

Alexandru Popp, „Țăran sau cămătar?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.