Puterea de a recunoaște ceva străin
Când e vorba de actul înțelegerii, o asemenea putere se face resimțită nu prin aceea că ar impune ceva percepției sau gândirii noastre. Dimpotrivă, lasă mai curând să transpară o dorință profundă a cuiva anume sau o formă de receptivitate, o deschidere sensibilă către ceea ce nu poate fi deținut sub forma unui înțeles, nici nu se epuizează în spațiul de joc al acestuia. Deși se descoperă într-o măsură simțurilor și minții, face sesizabil deopotrivă ceva incomprehensibil, nesupus ca atare voinței de sens.
În această privință, pare riscant să dai un anumit exemplu, căci aproape orice fapt sau conduită din spațiul vieții omenești anunță și o anume rezistență în fața nevoii permanente de sens și explicitare. Ne-am putea gândi, bunăoară, la felul neașteptat în care adesea alegem și la actele pe care le resimțim libere, la voința de putere care se reface întruna și la nevoia de creație, la credințele noastre de viață sau la acele utopii care ne întrețin în confruntarea cu noi înșine. Fiecare dintre aceste conduite ne lasă a vedea și altceva decât ceea ce sesizăm în primă instanță. Anume, ceva cu neputință de a fi cuprins sau delimitat ca atare, mai ales în privința unor semnificații. Altfel spus, ceva realmente străin, indefinit sau inepuizabil în ordinea comprehensiunii, chiar odată cu ceea ce ne apare familiar în cazul lor[1]. Or, a recunoaște acest lucru, atât cât e posibil cu fiecare situație în parte, contează uneori mai mult decât a încerca să le stăpânești prin unele înțelesuri aparent sigure.
De fapt, puterea de a recunoaște ceva străin reprezintă un semn că înțelegerea tinde către un mod propriu. Adică devine atentă la sine și la posibilitățile sau limitele sale. Această putere e analogă într-o privință celei prin care cineva recunoaște pentru sine un lucru neînțeles sau, eventual, de neînțeles ca atare. În ambele cazuri ajung intuite și aduse în față unele limite ale înțelegerii. Cred că merită luat în seamă acest lucru, că actul înțelegerii, când într-adevăr tinde către un mod propriu, se anunță altfel decât cel al cunoașterii sau al unor explicații obișnuite. Anume, prin ceea ce într-o privință îl neagă sau îl contrazice. Chiar mai ciudat uneori, prin unele „neputințe” pe care singur și le descoperă și a căror conștiință caută să o întrețină.
Voi da un exemplu cumva mai elocvent. S-a vorbit în dese rânduri despre o formulă paradoxală în sine și care ar defini conștiința socratică: „știu că nu știu (nimic)”. O anumită clarificare a ei o aflăm în admirabilul dialog Apărarea lui Socrate, 20 c – 21 e. Cum ne relatează acolo Platon, s-ar fi spus despre Socrate, chiar în timpul vieții sale, că ar fi cu adevărat înțelept (sophos). Până și un oracol de mare prestigiu ar fi sugerat acest lucru. Însă un asemenea „renume” era resimțit de Socrate mai curând ca un zvon calomnios. Prin urmare, ar fi mers la unul dintre demnitarii vieții politice, socotit atunci înțelept, ca să dezmintă pe cât posibil spusa respectivă. Ce află însă? Că acest om, deși considerat de alții priceput în multe treburi, nu-și mai dă seama ce știe într-adevăr și ce nu știe. În definitiv, „nu știe nimic frumos și nobil, însă el crede că știe, fără a ști, în timp ce eu [Socrate], deși nu știu, nici nu-mi închipui că știu” (21 c). Va merge să întâlnească și alți oameni socotiți înțelepți, precum unii poeți și artizani. Află însă cam același lucru. Câtorva poeți, bunăoară, le cere să-i vorbească despre înțelesul celor scrise de ei, dar constată că, deși „spun multe lucruri frumoase, nu înțeleg nimic din cele ce spun”; mai mult chiar, „își închipuie că sunt cei mai pricepuți oameni și în alte privințe” (22 b-c). La fel și unii artizani din cetate, fac aceeași greșeală în ceea ce-i privește: „fiindcă își practică bine arta, fiecare dintre ei își imagina că era cel mai înțelept și în privința altor chestiuni – a celor mai valoroase [precum binele și dreptatea, adevărul, pietatea sau frumosul]; și această din urmă nechibzuință le-a întunecat înțelepciunea” (22 d, traducere de Andrei Cornea, 2021). Ce am putea observa în legătură cu asemenea întâmplări și cu ceea ce spune Socrate despre sine? În atenție este de fiecare dată tocmai faptul înțelegerii, nu neapărat cel al cunoașterii. E adevărat că topos-ul ca atare e citit de obicei ca și cum ar privi cunoașterea, faptul că aceasta este incompletă sau nesigură. Însă o asemenea lectură, mai curând populară sau chiar naivă, ascunde pur și simplu sensul lor propriu. Căci formula invocată, „știu că nu știu (nimic)”, nu ar putea fi citită în mod adecvat astfel: „știu doar în parte”, „știu în mod nesigur”. Nici într-o variantă abrupt negativă: „pur și simplu nu știu”, „sigur nu știu nimic”. Socrate nu spune așa ceva, ci afirmă despre sine că, deși nu știe, nu-și închipuie că știe (21 c; ne lasă astfel a înțelege că de obicei își închipuie că știu tocmai cei care nu știu). În alt loc vorbește despre faptul că își cunoaște bine propria ignoranță (22 d). Așadar, e atent înainte de toate – sau mai ales – la acele limite și contraste tari care îi sunt proprii ca om. De unde, caracterul lor paradoxal, ca atunci când cunoașterea sa e văzută de el însuși ca necunoaștere (22 d), însă nu una simplă, ci profund conștientă de sine[2]. Va înțelege astfel că, în cele din urmă, asemenea paradoxuri îi descoperă condiția reală și de nedepășit ca atare.
Mă întorc la faptul recunoașterii a ceva străin, care, așa cum încerc să-mi lămuresc lucrurile, distinge exercițiul propriu de înțelegere. Un asemenea fapt are loc atât în raportarea noastră la noi înșine, cât și la unele fapte și evenimente dinafară. Sau la ceea ce transcende într-o măsură această lume a vieții și a morții. Străin poate să ne apară, bunăoară, ceea ce nu se supune unor delimitări conceptuale, nici celor etice, precum puterea de sacrificiu total a cuiva anume. Sau ceea ce transgresează logica obișnuită, precum o anumită credință intens trăită sau actul singular de creație. Dar și unele alternative de viață care, în anumite momente, se lasă greu imaginate, ca în cazul acelor oameni care, deodată, se văd duși în lagăre pentru nu se știe cât timp sau închiși pentru restul vieții în penitenciare. Eventual, sensul cumva evident și totuși neactualizat al unor evenimente, ca în situația celor care și-au dat viața cu dorința de a trăi liberi. Un asemenea fapt, la care ar merita să medităm mai mult, apare incomprehensibil în sine, deși adesea credem că ne este clar ce ar fi de înțeles.
De altfel, în destule situații ne dăm seama că străin – într-o privință sau alta – ne apare tocmai chipul persoanei din fața noastră. Ni se descoperă uneori, de exemplu, ca și cum l-am vedea atunci întâia oară. Sau devine pentru noi cu adevărat expresiv tocmai prin ceva de nespus ca atare și inepuizabil în sine.
E îmbucurător să vezi că unii autori au întârziat mult asupra felului în care poate să survină ceva străin[3]. În acest sens, au în atenție mai ales orientarea spiritului nostru în anumite clipe, nu neapărat către altceva dintre cele date, sau către altundeva, ci îndeosebi către ceea ce, mult dorit sau căutat, se arată mereu dincolo de noi înșine. Cum a spus Petru Creția, către ceva propriu-zis exotic, eis to exoticon, într-o accepțiune distinctă a expresiei[4]. Nu e vorba de întâlnirea cu făpturi miraculoase, de exemplu, sau cu întâmplări ciudate și ținuturi complet străine, căci înainte de toate contează tocmai spiritul ce animă asemenea întâlniri, o anumită orientare intimă a acestuia („exo, «în afară»”). E lăsată astfel în urmă relația obișnuită cu lumea obișnuită, cea în care se activează de regulă reflexele unei adaptări imediate sau comode. Orientarea exo-, cum o numește interpretul, deschide înafara sferei de viață astfel date și tinde către ceva cu totul diferit. De unde, insatisfacția resimțită chiar o dată cu năzuința și apropierea lăuntrică de un posibil dincolo. Or, în dorința de înțelegere care nu ignoră ceva de neînțeles, ci, dimpotrivă, depune mărturie în acest sens, stăruie continuu un gen de tensiune exotică. Este ceea ce face ca o stare de lucruri în atenție să nu fie redusă la un anumit înțeles, nici la o semnificație comună, ci să i se recunoască, fie și ca o simplă posibilitate, ceva de necuprins ca atare sau inepuizabil în sine.
De obicei, cuvântul „străin” e folosit cu privire la condiția particulară a unui om („venit din altă parte” sau „de o altă limbă”, „pribeag” sau „dezrădăcinat”, „solitar” sau „necunoscut”). Cineva ne apare străin întrucât s-ar situa înafara celor socotite proprii pentru noi înșine. Bunăoară, înafara sferei obișnuite de percepție și de comunicare, înafara sferei cotidiene de viață. Doar că aceste semnificații și altele similare au înainte de toate o sursă subiectivă, contingentă, chiar și când e vorba de percepția specifică unei colectivități. Ele ne spun cum percepem noi înșine pe cineva „dinafară”, nu cum se arată prin sine acest om, prin însăși viața sau întâmplările sale. Nu ne spun nici cum apărem noi înșine celorlalți, din afara sferei noastre de percepție. Sau, dacă în joc nu sunt persoane, ci stări de lucruri și evenimente, semnificațiile uzuale nu ne vorbesc despre ceva indisponibil în cazul lor, nici despre impactul prezenței noastre asupra lumii lor. Apoi, asemenea semnificații, obișnuite, țin să facă evident mai ales ceva negativ, de obicei o lipsă ori o absență. De exemplu, cineva ne apare străin întrucât nu este de aici, nu vorbește limba în uz aici, nu este stabilit în aceste locuri, nu are rădăcini recognoscibile aici și nu trăiește aici împreună cu noi. Șirul lung al unor nu-uri vine acum să anunțe pe cineva ca fiindu-ne străin. În definitiv, semnificațiile de mai sus, atât de obișnuite și frecvente astăzi oriunde în lumea largă (și nu doar în cea europeană, cum se tot spune de la o vreme), privesc îndeosebi atitudini de primă instanță. Adică prevalent cotidiene și imediate manifeste. Este vorba de cele care se voiesc eficiente în practica zilei și a locului, utile după judecata comună a oamenilor. În acest fel, lasă mult în urmă – sau amână pentru nu se știe când – percepția atentă, de secundă sau terță instanță. Or, ceva realmente străin – un chip, o apariție sau un eveniment – nu survine astfel în virtutea unui simplu mod de percepție. Ci în măsura în care sunt sesizate anumite limite ale acestuia și, deopotrivă, ale gândirii și voinței subiective. Bunăoară, limitele acelui orizont de comprehensiune în care deja ne situăm și față de care o altă persoană ne apare fie fără un loc anume, fie de neînțeles ca atare.
E adevărat că mereu se reface un anumit paradox. De exemplu, nu are cum să ne devină străin cineva care nu poate fi nici măcar imaginat, oricât de sărac. Dar, cumva neașteptat, poate să ne devină străin cineva adesea întâlnit. Deși în aparență cunoscut, cu orice înțeles care tinde să-l rețină se arată și ceva incomprehensibil; deși mereu în apropiere sau chiar alături de tine, anunță de fiecare dată o distanță cu neputință de anulat ca atare.
Prin urmare, doar recunoscând cu privire la sine unele limite, subiectivitatea se poate deschide către ceva străin. Iar termenul „limită” nu ar trebui luat, când ne avem în vedere pe noi înșine, într-o accepțiune primară, simplu negativă. Căci nu e vorba de ceea ce numim „capăt”, „margine”, „frontieră (spațială sau temporală)”, nici de ceea ce numim „neputință”, „precaritate”. Cum bine a înțeles Kant, limitele subiectivității noastre ne sunt de fapt forme de posibilitate, tocmai cele prin care ne afirmăm unele proiecte și libertăți. Ca să-și recunoască asemenea limite, subiectivitatea va lua o anume distanță față de sine, încât face loc unei dedublări în ea însăși, care, uneori, tinde către o formă radicală.
Exact această distanță față de sine face posibilă recunoașterea a ceva străin. Străin, nu întrucât s-ar dovedi pur și simplu exterior; nici întrucât ar aparține altcuiva, unei alte persoane; dar nici întrucât ar fi ceva complet eterogen, de un alt fel decât cel știut[5]. Ci străin întrucât, deși sesizabil într-o privință, nu se lasă recunoscut în felul a ceva determinat sau supus voinței de sens. Iar o asemenea experiență o poate face cineva nu doar în raportarea la ceilalți și la unele evenimente istorice. Ci și în legătură cu sine, cu propriile stări de spirit, cu anumite imagini și credințe proprii, ca atunci când, pe neașteptate, acestea nu mai apar deloc familiare pentru sine. Deși trăite nemijlocit, nu mai pot fi puse în relație cu un anumit trecut sau viitor, nici cu un anumit aici sau acolo. Dimpotrivă, se arată deodată ca și cum ar ține de o altă lume. Uneori, ajung resimțite ca și cum ar aparține de fapt altcuiva. Prin urmare, povestea vieții cuiva care a luat deja o anume distanță față de sine poate să-i apară ca spusă de cu totul altcineva, „repovestită de o străină gură”, cum admirabil se exprimă poetul.
Ne dăm seama, totuși, că în multe moduri poate fi resimțit ceva străin. Câteva dintre ele le-am amintit deja mai sus. Uneori e vorba, bunăoară, de ceva indeterminat ca atare în fața simțurilor și a minții omenești. Eventual, nesupus voinței de stăpânire și aducere în prezență. Alteori, poate fi vorba de ceva cu adevărat mirabil pentru sensibilitatea omenească. Sau, la limită, de ceva „cu totul altfel”, mai presus de tot ce poate fi numit și semnificat[6]. Expresiile care aproximează asemenea situații au cel mai adesea o formă negativă, însă ne lasă a intui că însăși ideea unor limite urmează a fi profund regândită în cazul lor.
De ce însă am adus în atenție aceste chestiuni? Când nu e recunoscut în niciun fel ceva cu adevărat străin, atunci înțelegerea propriu-zisă nu are loc. Iar faptul pe care îl percepem ne apare absolut obișnuit și complet accesibil, asemeni celor deja știute și oricând la îndemâna noastră. Dacă am crede totuși asemenea lucruri, am fi în situația acelor oameni despre care s-a afirmat că, deși „spun multe lucruri frumoase, nu înțeleg nimic din ceea ce spun” (Apărarea lui Socrate, 22 b-c). Și pe care, în definitiv, nimic nu-i împiedică să-și închipuie că realmente înțeleg cele spuse și, desigur, multe altele.
[1] Voi reveni asupra semnificației termenului „străin”, destul de înșelător în primă instanță. Deocamdată menționez că nu e vorba de o accepțiune obișnuită („bizar”, „ciudat”, „curios”), nici de una cu intenție pur cognitivă („necunoscut”, „inexplicabil”). Un fapt ce comportă ceva străin se anunță cel mai adesea paradoxal: deși înțeles într-o privință, descoperă ceva incomprehensibil ca atare; deși accesibil sub un sens ori altul, transgresează sfera obișnuită a sensului.
[2] Cf. Apărarea lui Socrate, 22 d. În Confesiuni, XI, cap iv, 6, Augustin spune ceva relevant în acest sens. „Știm acest lucru [că „în comparație cu Tine, lucrurile create nu sunt frumoase, nu sunt bune și nici nu ființează”] și Ție îți mulțumim pentru acest fapt; în comparație cu știința Ta, știința noastră este neștiință” (traducere de Eugen Munteanu, 2003).
[3] Este ceea ce aflăm, de pildă, la gânditorii atrași de explorarea unor experiențe omenești singulare, precum Søren Kierkegaard. Dar și la cei care și-au orientat reflecția către lumea nemijlocită a vieții, precum Friedrich Nietzsche. Mai târziu, analiza fenomenologică și cea existențială aduc în atenție unele alternative ireductibile ale experienței umane. Elocventă rămâne și reflecția celor care nu urmează neapărat anumite mode sau metode, precum Emil Cioran, Gilles Deleuze, Umberto Eco și alții.
[4] A se vedea în acest sens Petru Creția, Epos și logos. 25 de studii și interpretări, Editura Univers, București, 1981, pp. 214-216. M-am oprit asupra acestei chestiuni în Metafizica noastră de toate zilele, Humanitas, 2008, § 39 („Exotismul ca stare de spirit”).
[5] Cum observă Bernhard Waldenfels, aceste semnificații ale faptului de a fi străin sunt ușor de întâlnit. Este vorba, mai întâi, de ceva din afara domeniului propriu (externum), apoi, de ceva ce aparține altuia (alienum) și, deopotrivă, de ceva eterogen (aliquid) (cf. Schița unei fenomenologii responsive, traducere de Ion Tănăsescu, 2006). Sigur, nu sunt acestea singurele semnificații ale faptului de a fi străin, însă se poate pleca de la ele pentru a recunoaște și altele.
[6] Cum știm, Nicolaus Cusanus avea să afirme, în De non-aliud, că Dumnezeu se descoperă de fapt super nihil et aliquid („mai presus de altceva și de nimic”). E posibil ca această afirmație să aibă o sursă în scrierile lui Dionisie Areopagitul, cu o mare influență la acea vreme în întreaga lume creștină.
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „Puterea de a recunoaște ceva străin” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 9/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
_-_The_Dweller_in_the_Innermost_-_N01631_-_National_Gallery.jpg){kind=link}