Nietzsche și lumea aparențelor reale
„Adevăratul filosof, singurul demn de acest nume, se află mereu «pe drum»,
fiind însetat de libertate și aventură.” (George Bondor)
Nu știu cum s-ar explica, în acest timp, întoarcerea constantă a atenției către unele pagini și idei ale lui Nietzsche[1]. E posibil ca acestea să apară acum mai elocvente decât în vremea când au fost scrise. Sau, cine știe, să răspundă unui mod nou de-a ne percepe propria condiție și lumea de care ținem. Trăim totuși într-o epocă în care unele diferențe tari, precum cea dintre realitate și iluzie, lucru și imagine, nu mai sunt valabile ca atare. Iar Nietzsche a întrevăzut ca puțini alții acest fapt. Cum spune la un moment dat, voința de iluzie se dovedește mai originară decât voința de realitate; cea din urmă apare ca o formă a celei dintâi (Voința de putere, § 853). În fond, iluziile nu înseamnă pure ficțiuni, ci jocuri cu datele provizorii sau schimbătoare ale vieții, precum jocul cu imagini (etimonul lat. illudere face sesizabilă această semnificație). Este la lucru, așadar, voința omului de modelare sau de creație, sub cele mai diferite forme. Cum adaugă în același loc, iluziile îi sunt necesare omului pentru a crede în viață și a putea trăi.
Am putea recunoaște ușor, astăzi, această voință de iluzie, cum îi spune Nietzsche. De pildă, în experimentele ce modifică datele elementare ale vieții. Sau în conduitele de tipul „ca și cum”, ce fac din lumea noastră un gen de reprezentație dramatică. Dar mai ales în noile practici mediatice, prin care tocmai aparițiile virtuale compun stările de lucruri pe care le socotim reale.
Dintre studiile dedicate în ultima vreme filosofiei lui Nietzsche, atâtea câte îmi sunt cunoscute, cel semnat de George Bondor l-aș socoti printre cele mai valoroase. Nu găsești ușor unul comparabil cu acesta în cultura filosofică europeană. Se intitulează Dansul măștilor. Nietzsche și filosofia interpretării, prima ediție apărută la Editura Humanitas, în 2008, iar a doua, la Editura Spandugino, în 2020. Remarci imediat câteva calități care îl disting și îl fac atrăgător: analitic și totodată comprehensiv, erudit și totuși dezinvolt, riguros și în același timp deschis, alert, surprinzător. De fapt, cartea aduce în față o altă imagine a filosofiei lui Nietzsche față de cea impusă prin unele exegeze cunoscute. Cum susține George Bondor, filosoful german nu propune o învățătură filosofică în genul celor clasice, nici anumite teme sau concepte pe care să le dezvolte sistematic. Este vorba mai curând de o „scriitură rebelă”, „nomadă”, în confruntare permanentă cu sine și cu gândirea fixată în concepte tari. Nu ezită, bunăoară, să-și contrazică propriile idei, ca și cum ar fi ale cuiva străin. Se lasă în voia unei dispoziții critice și totodată ludice, cu plăcerea de a deconstrui conceptele consacrate în cultura europeană și de a vedea astfel cum au fost posibile. Reușește cu aceasta să dea la iveală tot felul de măști, în continuă refacere. „Accesul la filosofia nietzscheană nu poate consta decât în preluarea și cultivarea întâmplării ei centrale. Ea nu e alta decât dansul măștilor, sintagmă prin care e adusă la cuvânt atitudinea critică a gândirii, /…/ o deconstrucție a culturii și a filosofiei, a religiei și a moralei, în urma căreia sunt puse în lumină atât măștile ca atare, cât și actele cu care se însoțesc: felul în care se nasc și sunt asumate, modul în care sunt puse și scoase fără încetare, înflorirea și decăderea lor”[2]. La fel se întâmplă în scrierile lui Nietzsche și cu propriile „concepte”. De exemplu, cu ceea ce numește voință de putere, căreia îi face vizibil caracterul plural, instabil și în continuă metamorfoză. Știe bine că fiecare cuvânt ce fixează o anumită idee ajunge până la urmă o prejudecată. Nu întâmplător unele gânduri apar consemnate fragmentar, confesiv, asemeni unor notații de o clipă, eventual vag sugerate, într-o formă neîncheiată sau lăsate în seama unor imagini și metafore.
În fața unor asemenea pagini, George Bondor va proceda în altă manieră decât cele cunoscute, urmând o cale ea însăși genealogică, într-un sens apropiat celui nietzschean. „Împotriva filosofilor «birocrați», care schematizează inutil lumea reducând-o la o arhitectonică rece a conceptelor, Nietzsche susține o gândire-experiment, în care cuvântul scris este fluid precum viața însăși /…/. Obstacolele pe care i le scoate în cale [cititorului] au menirea să împiedice înțelegerea facilă, obișnuită, cu deosebire conceptuală și tematică”[3]. E adus în discuție înainte de toate vocabularul nietzschean, cu geneza sau jocul lui echivoc și cu unele efecte spectaculoase. George Bondor face acest lucru cu o acribie neobișnuită, în primul capitol având în vedere mai ales acei termeni ce pot fi socotiți „primari”: impuls, nevoie, forță și joc al forțelor, putere, voință de putere, valoare și evaluare, diferență, viață, confruntare. Următoarele două capitole sunt dedicate ideilor de interpretare și genealogie, realmente decisive în scrierile filosofului german. Iar ultimele două au în vedere fenomenul numit nihilism, odată cu soarta metafizicii și a întregii culturi occidentale. Îi apar cu adevărat relevante, în cazul lui Nietzsche, tocmai geneza unor idei și viața lor instabilă, în permanentă confruntare. De unde, imaginea aproape obsesivă a unui vast teatru de operațiuni, a unui câmp de luptă care se tot reface. „Forțele [despre care discută Nietzsche] compun configurații înzestrate cu relativă stabilitate, denumite și voințe de putere. Cele din urmă se află într-o bătălie purtată, la fel ca războaiele din istorie, pe un anumit câmp de luptă. În cuprinsul acestuia, ele sunt deopotrivă actorii și spectatorii luptei cu pricina. Filosofic vorbind, câmpul de luptă reprezintă devenirea însăși”[4]. Pe această vastă scenă, filosoful german își face apariția sub diferite măști. Este ceea ce autorul acestui studiu ne spune chiar din primele pagini. „Nietzsche nu dorește să fie înțeles oricum și de către oricine. Mijloacele stilistice de care uzează – paradoxul și ironia, hiperbola și metafora, formula lapidară, aforismul însuși – sunt totodată măștile sale”.
Desigur, multe chestiuni discutate în această carte ar merita aduse în atenție, însă nu e locul aici. Aș menționa în prealabil că, față de alți exegeți, George Bondor mizează pe o idee aparent secundară în filosofia lui Nietzsche. Nu e vorba de cea codificată prin voința de putere, nici de eterna reîntoarcere a aceluiași, dar nici de nihilism sau de „moartea lui Dumnezeu”. Căci toate acestea, cu înțelesul lor nietzschean, presupun ceea ce survine ca „fenomen originar”, anume faptul de interpretare. Filosofia lui Nietzsche ni se descoperă îndeosebi ca o filosofie a interpretării, cum ne și spune subtitlul cărții de față.
Dar cum se explică acest privilegiu surprinzător al interpretării înseși? Ce anume face din aceasta operatorul de fond al gândirii nietzscheene?
În această privință, George Bondor pleacă de la un fapt greu de ocolit în paginile lui Nietzsche. Anume, interpretarea numește înainte de toate ceva propriu voințelor de putere. Se anunță cu orice act al acestora, ca atunci când, de exemplu, percep sau acționează, asimilează sau domină, determină grade sau diferențe, se afirmă sau se supun. Prin urmare, termenul „interpretare” semnifică altceva decât în limbajul obișnuit sau în vocabularul clasic al hermeneuticii. Cu fiecare act sau reacție, voințele de putere interpretează, expun, mediază, dau la iveală. Altfel spus, deschid continuu unele perspective[5]. Iar prezența lor și faptul ca atare al interpretării pot fi recunoscute la orice nivel al celor existente. De altfel, o secțiune din al doilea capitol se intitulează „Condiția lumii anorganice. Piatra ca interpretare”. Altele două au în atenție „perspectivismul în lumea vie” și „omul în vârtejul interpretărilor”. Avem motive să credem că unele idei din hermeneutica europeană de mai târziu, precum cea privind interpretarea ca putință de a fi, dar și cea privind lumea nelimitată a interpretării, își au o sursă în paginile lui Nietzsche.
Cu această nouă semnificație, interpretarea numește chiar modul în care se constituie și se reconstituie stările de lucruri în lumea vieții. De obicei, noi vorbim de „fapte ca atare”, însă acestea presupun de fiecare dată procese de interpretare: confruntări și consumuri de forțe, inducerea unor diferențe sau ordini, configurări noi sau prefaceri, metamorfoze. În această privință, e realmente emblematic un fragment din Voința de putere: „Împotriva pozitivismului ce rămâne la nivelul fenomenelor, având lozinca: «doar faptele există», aș replica: nu, tocmai faptele nu există, există doar interpretări” (§ 481). Iar interpretările nu au în spatele lor un eu care interpretează, căci și acesta devine posibil grație unor interpretări[6]. La fel și ceea ce numim lucru sau stare de lucruri, timp sau loc, idee, subiect sau conștiință.
George Bondor observă foarte bine că, sub noul înțeles al interpretării, nu e vorba de ceva „prim” sau „ultim”, filosoful german nu mai lucrează cu astfel de reprezentări. Orice interpretare se sprijină pe altele și se confruntă mereu cu altele, într-un scenariu fără sfârșit sau lipsit de exterioritate. Faptul ca atare devine cu adevărat spectaculos în lumea omului, acolo unde, dintotdeauna, se afirmă o pluralitate de forțe și se confruntă pe scenă nenumărate chipuri sau măști. Survin astfel înțelesuri noi ale interpretării, precum fabulație (Dichtung) sau plăsmuire, creare de iluzii și ficțiune, instituire a unor sensuri sau a unor valori. Autorul constată adesea că unii termeni, precum „aparență” și „iluzie”, „adevăr” și „minciună”, nu mai pot fi luați cu semnificația lor curentă. De fapt, ai în față un ciudat paradox al lor, întrucât dau la iveală propria semnificație în măsura în care demască pretențiile acesteia[7]. Stranie și fascinantă într-un fel, lumea interpretării lasă deschise noi întrebări și opțiuni, pe care autorul scrierii de față caută să le clarifice prin raportare la unele perspective actuale asupra paginilor lui Nietzsche.
Aș mai adăuga aici ceva. Cu privire la cele spuse de Nietzsche și la portretul său filosofic, de exemplu, circulă destule reprezentări, fie ciudate, bizare, fie populare. Multe dintre ele nu fac decât să-i oculteze măștile proprii ori să le simplifice până la vulgarizare. În această privință, George Bondor caută să reorienteze atenția către paginile sale și către acel mod de înțelegere care, atent la textul în discuție, își justifică explicit propriile opțiuni. Sunt astfel revăzute destule locuri obscure. Bunăoară, critica rațiunii nu înseamnă pentru Nietzsche exaltarea atitudinii iraționale. Genealogia sa nu-și propune să aducă în față „esența celor reale”, căci nu se poate vorbi de așa ceva, ci descoperă mai curând „procesul interpretativ din care s-au născut”. Fenomenul istoric al impunerii „voințelor slabe” nu ar trebui citit în cheie socială sau politică, chiar dacă uneori își află și expresii sociale. Tema „morții lui Dumnezeu” nu vorbește despre ateismul lui Nietzsche, dar nici despre teismul său (Nietzsche are în vedere mai curând unele forme de idolatrie, imaginea lui Dumnezeu făurită de om). A vorbi despre „noii zei” nu înseamnă a anunța o nouă doctrină religioasă. Iar nihilismul nu privește doar lumea modernă și nu se manifestă doar negativ. A înțelege eul ca iluzie („aparență”, „interpretare”, „efect”) nu înseamnă a-i refuza o formă efectivă de viață. Nici a ignora experiența decisivă a finitudinii, cea pe care tocmai simțurile o fac posibilă („excelența corpului”). Sunt cu adevărat admirabile paginile în care George Bondor discută asemenea chestiuni și în care, cu eleganță discursivă, dislocă unele interpretări comune sau triviale ale gândirii lui Nietzsche.
Cât privește relația dintre gândirea nietzscheană și „postmodernitate”, autorul constată că aceasta nu e atât de limpede pe cât se crede îndeobște. Nietzsche nu se arată mai îngăduitor cu viitorul omului european decât cu trecutul său. Nu-și face iluzii cu privire la această istorie. De altfel, multe reprezentării sau orgolii care ne sunt proprii acum seamănă bine cu cele pe care a căutat să le demaște.
Atent la asemenea situații, George Bondor caută să vadă în ce sens unele însemnări ale filosofului au căpătat astăzi un plus de elocvență. Bunăoară, cele care privesc eul omenesc sau conștiința însăși. Omul de astăzi e atras cu putere de ideea eului scindat, golit de sine și iluzoriu, fără o substanță proprie, refăcut la nevoie doar din materia unor cuvinte. Ce să mai spunem de plăcerea acestui om în a invoca „nihilismul”, „moartea zeilor” și „patosul distanței”, imaginea agonală a lumii și puterea ultimă a unor iluzii? Desigur, anumite metafore sau idei rezistă efortului de clarificare. Spusele lui Nietzsche nu se lasă ușor traduse ori limpezite, cu atât mai puțin preluate ca atare. Nu întâmplător George Bondor se referă, în câteva locuri ale cărții sale, la motivul deloc obișnuit al „filosofului cu o mie de ochi”. Ar fi cel care întrevede multiple perspective, variatele imagini ce concură la configurarea unei lumi și a unui mod omenesc de prezență. Un asemenea filosof caută să experimenteze singur valorile relevante, trecute și prezente, ca să le poată reevalua prin raportare la faptul vieții. Caută să regăsească, în chiar confruntarea celor multiple, puterea ca atare a vieții și o formă liberă de creație. „Există în zilele noastre asemenea filosofi?”, se întreabă Nietzsche în Dincolo de bine și de rău, § 211. Nu știm dacă întrebarea lui își cere neapărat un răspuns. Însă am putea reflecta din nou asupra ei și asupra altora asemănătoare, cum ne și lasă a înțelege autorul acestei excelente cărți la care m-am referit aici.
Aș adăuga acestor considerații câteva rânduri scrise recent. Cum știm, unele cărți le citim doar imediat ce se publică, mulțumindu-ne cu ceea ce am reținut atunci. Altele, însă, revin mai târziu și pe neașteptate în atenția noastră. Altfel spus, ne caută ele însele discret atunci când simțim că, într-un fel sau altul, vechile repere se retrag sau dispar fără urmă. Studiul semnat de George Bondor reprezintă o astfel de carte. Dincolo de ideile sau intuițiile pe care le clarifică și dincolo de calitățile comprehensive neobișnuite, ea te întâmpină atunci când, în dorința de a înțelege unele stări de lucruri cu privire la noi înșine și la lumea prezentă, aproape totul îți apare nesigur. Ce am în vedere spunând acest lucru?
George Bondor republică studiul de față „fără modificări majore” față de prima ediție, cum spune într-o Notă inițială. Are în atenție totuși, când își revede propria scriere, câteva date prin care se distinge noua generație de cititori. Consideră că aceasta, așa cum singur o înțelege, dovedește „o sensibilitate mult mai mare pentru problemele lumii actuale, dar mai ales deplasarea interesului dinspre informație către sens”. De fapt, cele două mențiuni pe care le face, atât de limpede și precis, exprimă tocmai ceea ce George Bondor căuta să vadă în cazul noilor generații de cititori și studenți. Cu alte cuvinte, reprezintă ceea ce el însuși aștepta să vadă și să întâlnească în noul spațiu mental. Era el însuși foarte sensibil la problemele omului de astăzi și la posibila deplasare a atenției dinspre informație către sens, dinspre mulțimea în creștere a cunoștințelor către anumite înțelesuri. Iar volumul de față, în prealabil revăzut chiar în sensul celor menționate mai sus, urma să verifice, pentru sine înainte de toate, în ce măsură s-au schimbat sensibilitatea și atenția noilor generații de cititori. Cum afirmă în același loc, „plasarea volumului despre Nietzsche într-un nou context de lectură o concep ca un experiment hermeneutic”, „un mijloc prin care putem cunoaște mai bine lumea noastră de astăzi”. De altfel, se vedea el însuși uneori asemeni unui martor atent și surprins totuși, lucid și deopotrivă aruncat pe o scenă tot mai agitată a vieții.
Așadar, George Bondor a crezut că o carte poate genera un adevărat experiment hermeneutic. A crezut acest lucru, din câte îmi amintesc, și în legătură cu seriile de prelegeri pe care le-a ținut în fața studenților, cu discuțiile vii duse la seminarii, dar și cu frecventele întâlniri prilejuite de îndrumarea unor lucrări de licență sau doctorat, de fiecare dată arătând față de ceilalți o disponibilitate de-a dreptul neobișnuită. Și, desigur, o putere de înțelegere rar întâlnită. Toate acestea nu erau pentru George Bondor fapte lângă cele ale vieții sale, ci făceau nemijlocit parte din propria viață, apăreau uneori mai vii și mai elocvente decât multe altele. Până și discuțiile sale despre metafizică ne lasă a vedea semnul continuu pe care îl fac acestea către lumea vieții.
Ideea că unele lucrări care ne expun cu adevărat lumii date iau forma unui experiment aparte, filosofic și totuși de viață, revine în ultimele rânduri ale Notei inițiale. Arătându-se recunoscător cititorilor, studenților și prietenilor săi, în grija cărora lasă cartea de față, va spune că, de fapt, grație lor a „experimentat dansul măștilor nu doar într-o adâncă singurătate, ci și ca fapt intersubiectiv, făcând din filosofie, uneori, o gaia scienza plină de viață”. Sunt greu de uitat aceste cuvinte, mai ales acum, când acela care le-a spus a plecat dintre noi. Nu avem cum ști în ce fel și-a trăit George Bondor propria singurătate, nici cum a reușit să facă din filosofie o reflecție plină de viață. Însă, alături de amintirile pe care le păstrăm, vom simți adesea ecoul cuvintelor sale, acele întrebări sau mărturii pe care paginile sale ni le oferă atât de firesc și cu atâta încredere.
[1] Textul de față a apărut inițial, într-o variantă puțin diferită, în Observator Cultural, nr. 1093, ianuarie 2022. Îl reiau aici adăugând, în cele din urmă, câteva mențiuni recente.
[2] George Bondor, Dansul măștilor. Nietzsche și filosofia interpretării, ediția a doua, Editura Spandugino, București, 2020, pp. 30-31.
[3] Ibidem, p. 28.
[4] Ibidem, p. 87.
[5] „Fiecare centru de forță încearcă să se extindă asupra celorlalte, să le domine și să le asimileze, sporindu-și astfel puterea. Exact această activitate poartă numele de interpretare. În astfel de contexte, ea este pur și simplu identificată cu o perspectivă” (pp. 96-97).
[6] „Cine interpretează? – Afectele noastre” (Voința de putere, § 254). „Nevoile noastre sunt cele care interpretează lumea: instinctele noastre împreună cu ale lor «pentru» și «împotrivă» (§ 481).
[7] „Interpretările (iluziile, aparențele, măștile) sunt, desigur, «minciuni», dar numai atunci când se prezintă drept «adevăruri». Dacă se arată ca simple iluzii, așa cum sunt de fapt, ele expun însuși adevărul lor. Afirmând aspectul aparent al lumii, deci caracterul ei interpretativ, recunoaștem «minciuna» ei, iar astfel «spunem adevărul» despre ea” (George Bondor, op. cit., p. 325). A se vedea și pp. 228-233 („De la iluzia adevărului la adevărul iluziei”).
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „Nietzsche și lumea aparențelor reale” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 