Ștefan Afloroaei
Lumina de seară a speranței
Cam de fiecare dată când trecem printr-o situație grea, dificilă, precum unele dintre cele resimțite în timpul de față, spunem în grabă că ne-a rămas doar speranța. De ce însă doar speranța? Și ce înseamnă acum acest cuvânt? Pare cel mai adesea rostit dintr-o simplă obișnuință, care, totuși, ascunde unele temeri față de ceea ce se petrece cu noi. Și, deopotrivă, anumite iluzii, credințe obscure pe care le întreținem de obicei fără să știm.
Nu cred că a fost destul luată în seamă latura ambiguă, înșelătoare, a speranței. Căci există și așa ceva, ușor de întâlnit în unele cazuri. Bunăoară, când cineva speră să dobândească din nou ceva trecut, exact așa cum a fost acel lucru altădată, ca și cum trecutul ar putea fi refăcut întocmai în clipele prezente. La fel și atunci când cineva speră să treacă peste încercările prezentului fără vreo rană adâncă sau vreo consecință serioasă. Ca și cum tot ce se petrece la un moment dat ar putea să dispară fără nici o urmă. Dar și atunci când cineva cultivă cu o nelimitată exaltare unele ficțiuni sau pure idealuri, ajungând la un raport negativ cu această viață, ca și cum o altă viață, așa cum e posibilă, nu ar avea nici o legătură cu ceea ce trăiește acum și aici.
Nu mă voi opri la una sau alta dintre aceste situații. Aș vrea doar să revin puțin asupra unui fapt trăit, cred, de fiecare dintre noi. Anume, speranța dă seama în bună măsură de timpul viitor, așa cum memoria dă seama de trecutul nostru, iar atenția, de cele prezente. Însă acest lucru nu se petrece ca și când cele trei – trecutul, prezentul și viitorul – ar fi în simplă succesiune. În fond, ele se suprapun ori se întretaie cu aproape fiecare clipă a vieții, până la un gen de simultaneitate absolut paradoxală. Ceea ce înseamnă că speranța nu e niciodată străină memoriei, nici percepției celor prezente. Altfel spus, viitorul care se anunță în speranțele noastre nu e străin trecutului propriu, nici prezentului pe care-l trăim. Cu toate acestea, ele pot să ne apară profund scindate, chiar indiferente unele față de altele. Bunăoară, în voința noastră de distanțare de „lumea trecută”, aproape totul decurge în mare grabă, precipitat și vertiginos. Nu mai suntem sensibili la coexistența celor de care ne amintim cu cele prezente și cu cele pe care le așteptăm nerăbdători. Nu mai citim cu atenție semnele „din spate”, le socotim deja depășite. Sau, dacă o facem totuși, le privim cu o anume ușurință. Doar că unele dintre acestea nu se află exclusiv în spate, ci deopotrivă în fața noastră și în cele care urmează. Ne vorbesc în egală măsură din timpul care a fost și din cel care vine. Este ceea ce se petrece, bunăoară, când unele întâmplări își descoperă ceva greu databil. Eventual, când în textura lor se insinuează elemente narative, de care ne amintim vag sau pe care le imaginăm odată cu ceea ce ne amintim. Le vedem atunci petrecându-se deopotrivă în lumea pe care o socotim reală și în mintea noastră, efectiv în ambele și inseparabil, ca și cum totul s-ar ivi în intervalul fără distanță dintre cele două.
Nu se putea ca speranța să nu se anunțe în istoria spirituală a umanității sub forma unui mit. Și nu a unuia obișnuit, ci realmente straniu. Știm ce ne spune acesta, cel puțin într-o variantă greacă, mai cunoscută decât altele. Reamintesc aici un singur lucru. Când Pandora, prima femeie creată de zei pe acest pământ, deschide cutia primită în dar de la o divinitate răzbunătoare, din ea se împrăștie pe pământ destule rele și, odată cu acestea, încercările mari ale vieții: cruzimea și vanitatea, lăcomia și ura, lenea, înșelăciunea și supunerea oarbă, tristețea și teama, suferința și moartea. Se răspândesc deodată prin întreaga lume ce putea fi locuită atunci de oameni. Înfricoșată de ceea ce vede, Pandora închide la un moment dat cutia, fără să-și dea seama că acolo, mai puțin văzută, se afla și speranța, chiar în spatele acelor terifiante daruri.
E greu să ne imaginăm ce a însemnat pentru ea și pentru ceilalți oameni un asemenea fapt, care, ca orice fapt mitic, avea să facă loc celor mai extravagante interpretări. Însă e greu și să lași cu totul în urmă o asemenea narațiune. Imediat ce ne aducem aminte de ea, cel puțin un gând ne poate urmări, anume că speranța, în ceea ce are propriu, nu poate fi trăită în absența unor reale încercări. Nu chiar întâmplător ea vine odată cu acele năzuințe omenești care se dovedesc mari vanități și slăbiciuni. Mai exact, odată cu ceea ce naște tristețe și teamă, suferință și moarte. Vine împreună cu acestea, însă, cum vedem, la urmă. Se anunță de fapt în umbra lor cea mai densă, ca un zvon abia sesizabil că, în definitiv, nu ar fi totul pierdut.
Așadar, ceea ce e trăit ca speranță în mod propriu survine odată cu marile încercări ale vieții. Nu oricând și nu în orice fel. Se face resimțită atunci când ceva ne probează realmente, împingându-ne către o limită sau alta a celor omenești. Apare nu se știe de unde ca o rază curată și abia sesizabilă. Spunând aceasta, nu uit că în vechime, Eschil, de pildă, pune în relație ceea ce omul poate să învețe drept esențial pentru sine și experiența aparte a suferinței.
Ce se petrece însă atunci când omul e străin unor asemenea încercări? Sau, mai bine spus, când le ignoră pur și simplu? Va trăi, probabil, o formă improprie de speranță. Bunăoară, una facilă sau de-a dreptul trivială. Eventual, una iluzorie, chiar nesăbuită în irealitatea ei. În definitiv, o adevărată boală, cum se exprimă Cioran. Știm bine că omul speră în aproape orice poate fi închipuit la un moment dat. De exemplu, în ceea ce nu stă în puterile sale. Sau în ceea ce nu e posibil ca atare. Speră ușor în ceea ce nu are nevoie, în ceea ce nu i se cuvine, în ceea ce nu e pregătit să întâmpine cu mintea și simțurile, în ceea ce nu e demn să primească. Speră în aproape orice, cu orice gând sau impuls cotidian și cu orice mică afacere, oricât de arbitrară ar fi. Până și în faptele sale nebunești omul speră ceva anume. Probabil de aceea cuvântul s-a erodat aproape complet, a devenit un simplu reflex în vorbirea noastră, sau, uneori, o mască ușoară pe scena de zi cu zi a vieții[1]. Nu e deloc ușor pentru cei care, asemeni lui Gabriel Marcel, caută să vadă în speranță ceva esențial făpturii umane, ceva decisiv în chiar orientarea de sine a acesteia și în buna raportare la ceilalți.
Ce aș dori să spun în cele din urmă? Ne dăm totuși seama că speranța, singură, nu înseamnă aproape nimic. Ca stare de spirit, ea poate exprima, desigur, o formă obișnuită de sănătate, un mod obișnuit și pozitiv de a te deschide lumii, o bună dispoziție. Doar că, în solitudinea ei, ascunde și o formă de indiferență. Poate deveni ușor înșelătoare, uneori de-a dreptul smintită. Poate însoți orice gest omenesc și în orice fel, poate orienta mintea omului către orice. La fel ca și credința, doar prin ea însăși nu te asigură că lucrurile sunt în bună rânduială cu tine și cu ceilalți. Nici iubirea singură nu te poate asigura oricând de așa ceva. Au dreptate învățații creștini să vadă în ce măsură aceste trei deschideri ale sufletului omenesc ajung corelate. Au înțeles bine că doar împreună – și, pe cât posibil, în lumina nevăzută de sus – pot să-i descopere omului o bună cale. Lumina adevăratei speranțe nu e niciodată orbitoare, nu caută să atragă violent simțurile omului, să le seducă imediat. Se arată mai curând discret, estompat sau lin, asemeni luminii de seară, așa cum e invocată aceasta într-un poem de Alexei Mateevici. Ceea ce au spus cu destul timp în urmă asemenea scriitori e lămuritor atât pentru cele trecute, ce par să se fi ascuns în memoria noastră, cât și pentru cele care ne stau în față, mai ales pentru acestea.
[1] Constat din nou, astfel, cât de ciudat și totuși elocvent sună unele versuri din Glossa eminesciană: „Alte măști, aceeași piesă, / Alte guri, aceeași gamă, / Amăgit atât de-adese / Nu spera și nu ai teamă”. Oare cui să fi fost adresate asemenea cuvinte, pentru cine să fi fost ele scrise?
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „Lumina de seară a speranței” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
