Locul ales al confruntării cu sine
Deși sesizăm mai rar acest lucru, omul duce cu sine o disponibilitate realmente singulară, probabil cu puține altele comparabilă. Anume, poate să pună singur în discuție ceea ce ține de însăși viața lui mentală sau de felul său de a fi, ceea ce e legat nemijlocit de lumea sa trăită. De exemplu, unele deprinderi de a percepe sau de a gândi, unele credințe și reprezentări îndelung întreținute, unele imagini și certitudini la care a consimțit cu timpul. În acest fel, se confruntă de fapt cu sine, vine singur în fața sa cu nedumeriri și întrebări pentru sine, cu mărturii de un fel sau altul. Iar când face acest lucru, ia o anume distanță față de sine sau față de un anumit chip al său, încât își apare într-o privință asemeni unei făpturi străine.
Cred că o asemenea disponibilitate apare evidentă mai ales când demersul înțelegerii tinde să fie unul propriu. Mai bine spus, când cineva caută să ia o anume distanță de acele stări și idei „de la sine înțelese” în care de obicei trăim. Sau de acele obișnuințe în felul de a gândi și a voi care până la urmă le întrețin. Sigur, un mod propriu de înțelegere rămâne ceva la nesfârșit dezirabil, asemeni unui orizont care se tot îndepărtează de privirea pe care o atrage. Însă contează tocmai năzuința către așa ceva, dorința de a revedea pentru sine cele petrecute și de a răspunde cât mai firesc posibil. În definitiv, contează răgazul unui moment de reflecție cu privire la anumite stări de lucruri sau la noi înșine. De aceea cred că disponibilitatea amintită mai sus, de a revedea cu atenție sau de a pune în discuție ceea ce ține de sine și de propria viață, poate fi socotită o marcă distinctă a înțelegerii ca atare.
O rădăcină a acestei disponibilități ar putea fi aflată în genul aparte de reflexivitate propriu sensibilității omului, de la nivelul celei care presupune percepția elementară a unor stări de lucruri și până la nivelul celei de secundă instanță, fie ea analitică sau de natură meditativă[1]. Însă poate fi pusă în relație și cu faptul că limbajul – în definitiv, logos-ul în genere – apare ca un orizont definitoriu al vieții omului. Cum s-a spus, limbajul are posibilitatea neobișnuită „de a fi limbaj și realitate în același timp și, astfel, de a vorbi [explicit sau clar] și despre sine însuși”[2]. Iar omul, prin puterile simțurilor și minții sale, poate radicaliza o asemenea disponibilitate, în sensul că își poate pune în discuție inclusiv unele date de fond, unele dominante mentale sau culturale, anumite sensuri sau finalități ce privesc propria viață. Pur și simplu, se poate confrunta în chip nemijlocit cu sine. Face acest lucru uneori cu o vigoare neașteptată, flagrantă, ca și cum ar fi vorba de două persoane în una și aceeași făptură.
Nu am în vedere acum ceea ce a fost văzut de obicei ca dublă constituție a omului, cu inevitabila dispută dintre condiția sa mundană („trupească”) și cea elevată („spirituală”)[3]. Ci o anumită reorientare a atenției către sine și propria lume, care, în variate moduri și la diferite niveluri, poate fi exersată de aproape oricine dintre noi. Exact această reorientare a atenției poate să deschidă, în unele situații, o reală confruntare cu sine. Uneori, e vorba de simpla aducere în discuție a ceva care ne privește nemijlocit, alteori, de însăși disputa cu unele obișnuințe și credințe care ne-au devenit „a doua natură” sau, în unele cazuri, de o luptă mai amplă și indecisă cu sine. Prin urmare, anumite expresii care nu pot fi ocolite – „dedublare”, „scindare lăuntrică” sau „ambivalență” – comportă acum o semnificație distinctă. Bunăoară, când cineva dintre noi are în atenție chiar modul său de a percepe, face loc unei profunde disocieri la nivelul vieții mentale, însă nu uneia de tip schizoid, chiar dacă va privi modul propriu de percepție ca și cum i-ar fi străin. Iar faptul prealabil al întoarcerii decisive către sine, către lumea vieții sale interioare, nu ar trebui văzut ca unul de tip autist. Dubla manieră de a resimți ceva constitutiv propriei vieți – adică familiar și totuși străin, lăuntric și totuși expus în afară – nu descrie o ambivalență neapărat suspectă, maladivă. De fapt, lucrurile se petrec fie în regimul lui „ca și cum”, fie în conștiința participării simultane la două atitudini complet diferite, fie, cum aflăm la unii învățați, ca un exercițiu spiritual cu totul aparte. Ar merita revăzute unele locuri în această privință[4]. Însă, cum spuneam, acest gen de orientare a atenției către sine poate fi exersat, în variate moduri, de aproape oricine dintre noi. Iar confruntarea cu sine poate avea loc într-o manieră relativ liberă, nu oricând cu un scop precis, nici supusă neapărat unor experimente sau asceze ce ar avea sens terapeutic. Dacă realmente are loc în cazul cuiva anume, faptul ține de modul în care persoana în cauză își cultivă în timp mintea și simțurile. Spun „confruntare cu sine”, însă nu am în vedere neapărat semnificația aspră sau dramatică a expresiei, chiar dacă uneori, mai rar, poate fi vorba și de așa ceva.
Nu-mi propun acum să discut despre variatele moduri ale unei asemenea confruntări cu sine. Însă ne putem gândi la câteva alternative mari. Bunăoară, la ceea ce aflăm în paginile Patericului, cu acele apoftegme absolut exemplare privind viața unor oameni care au fost în dispută teribilă cu ei înșiși, zi de zi și noapte de noapte. Sau la cei care, nevoiți să lupte efectiv cu arma în mână, la adăpostul aparent al unor tranșee, în locuri izolate sau în munți, s-au luptat înainte de toate cu ei înșiși, cu temerile și credințele lor. Dar și la cei care au resimțit obsesiv de dureros „așchia din carne” (Søren Kierkegaard), greutatea propriei lucidități și a unor eșecuri, apăsarea uriașă a memoriei și disputa cu timpul care stă să vină. Sau la cei care, luând calea exilului sau pe cea a retragerii din spațiul înrolării sociale, s-au văzut situați pentru restul vieții între două lumi tot mai greu de conciliat. Uneori, confruntarea cu sine tinde pe neașteptate să vină în față și se reia cu insistență, ca atunci când are loc în viața cuiva anume o întâmplare greu de înțeles, o experiență ce pare să descopere un alt destin. Cu referire la pierderea lentă și de timpuriu a propriei vederi, Borges avea să spună ceva demn de atenție. „A venit treptat, ca un amurg de vară. Eram bibliotecar-șef la Biblioteca Națională [din Buenos Aires] și am început să descopăr că sunt înconjurat de cărți fără litere. Apoi prietenii mei și-au pierdut chipurile. Apoi am descoperit că nu mai e nimeni în oglindă”[5]. Dincolo de mărturisirea neobișnuit de calmă și emoționantă ca atare, aceste propoziții ne lasă a înțelege, chiar dacă vag și indirect, că adevărata întâlnire cu sine are loc mai curând la urmă. Adică după ce se retrag într-o măsură acele lucruri și imagini care ocupă de obicei spațiul vieții noastre cotidiene. Întâi se retrage lumea celor nemijlocit văzute, lucruri și cărți, întâmplări și semne. Apoi, imaginea familiară a unor oameni apropiați, alături de care trăim, suferim sau lucrăm. În cele din urmă, percepția propriei imagini, precum cea pe care o datorăm unor oglinzi. Când aceasta din urmă se estompează complet, își fac apariția noi nedumeriri și întrebări cu privire la sine; bunăoară, nu cumva acest sine ar fi de aflat sub alt chip, nevăzut ca atare și retras multă vreme? Însă ceea ce devine acum evident este că, într-adevăr, confruntarea cu sine are loc mai ales la urmă, după ce drumul prin lumea de semne și apariții vii se întoarce către propriul său parcurs, ca într-un fel de recunoaștere târzie a acestuia.
Nu am cum să uit o spusă mai veche, anume că, față de alte viețuitoare, omul poate să se opună lui însuși, să lupte cu unele dispoziții lăuntrice. Pur și simplu, „oamenii fac multe lucruri împotrivă naturii lor și a unor deprinderi, dacă devin convinși că este mai bine astfel”[6]. În prealabil, filosoful grec ne amintește că unele simțuri pe care oamenii le întrețin, precum cel al lucrurilor utile sau cel al armelor, apar prin ele însele profund ambivalente. Căci acestea „se pot foarte ușor folosi pentru un scop opus [celui cu adevărat rezonabil]”. Pot fi ușor exersate în chip abnorm. Omul nu mai ține cont atunci de ce ar fi drept sau just în propria viață și în cea a comunității sale. Ne putem gândi astăzi, în acest sens, la unele competențe sau abilități despre care se vorbește întruna și care se află în relație directă cu anumite forme de eficiență, tot mai mult urmărite acum. Ne-am putea gândi însă și la omniprezentul spirit de competiție, tot mai animat de la o zi la alta, în relație cu nevoia de posesiune și de performanță tehnică.
Însă cum ar putea oamenii să răspundă acestei orientări abnorme a unor simțuri și, în definitiv, a unor abilități? Filosoful invocat mai sus ne sugerează o cale posibilă: oamenii ajung să se confrunte cu ei înșiși, cu unele deprinderi profund ambivalente, „dacă devin convinși că este mai bine astfel”. Pe fondul acestei convingeri, se pot trezi alte simțuri, apte să readucă unele conduite între limite relativ normale, precum simțul dreptății sau cel al binelui. Nu aș crede că prin aceste considerații ar fi în joc o simplă utopie. Căci, știm bine, exersarea în chip abnorm a unei abilități poate fi resimțită – și chiar intens suferită – inclusiv de omul care se lasă acaparat de așa ceva. Dacă nu se va gândi neapărat la ceilalți și la șansele unei bune conviețuiri, e posibil să o facă măcar pentru sine. Sau măcar pentru cei foarte apropiați lui. E adevărat că nu această soluție, pur egocentrică, ar fi de așteptat. Unele simțuri elevate, precum cel al dreptății și cel al binelui, pot fi trezite și în alte moduri. Iar când cineva nu va găsi în ființa sa resursele necesare, precum cele generate de sentimentul elementar al grijii de sine sau de teama în fața morții, atunci le-ar putea afla prin comunicarea simplă și sinceră cu cei apropiați. Eventual, prin experiența unei întregi comunități, precum cea a unei lungi suferințe. Sau, poate, prin cuvântul cuiva care, în chip neașteptat, spune limpede ceea ce unii sau alții ar dori să afle în ultimă instanță.
Un lucru însă e sigur, omul poate să se opună sieși sau să-și înfrunte direct impulsurile și voința care l-au orientat o vreme. O face mai ales dacă, așa cum s-a spus, ajunge convins că „este mai bine astfel”. Iar o asemenea confruntare cu sine, dacă se petrece în chip relativ liber, chiar cu un fel de bună dispoziție, face loc unui alt mod de înțelegere în ceea ce-l privește.
[1] Bunăoară, când are loc percepția unui anumit lucru, noi percepem atunci nu doar acel lucru sau mediul său de prezență, ci și faptul că percepția însăși are loc sau, eventual, că ea decurge într-un anume fel. Or, tocmai această dispoziție reflexivă, de întoarcere a unui act sensibil ori mental și asupra lui însuși, face posibilă o formă sau alta de comprehensiune.
[2] Eugeniu Coșeriu, Lingvistica integrală, interviu cu Eugeniu Coșeriu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, pp. 102-103. Față de limbaj, alte forme ale culturii nu ar manifesta această posibilitate. „Muzica nu poate vorbi [în mod explicit sau reflexiv] despre muzică, nici sculptura despre sculptură”, spune Coșeriu în același loc.
[3] De exemplu, în Divanul lui Dimitrie Cantemir. Varianta în greacă a titlului este Kritérion, cu sensul de „judecată”, „proces”. În „Epistola către cititor”, Cantemir vorbește despre trei stadii („mese”) ale examinării de sine. Mai întâi, întoarcerea privirii atât către „cele ale lumii, adică ale trupului”, cât și către „cele ale înțeleptului, adică ale sufletului”. Apoi, prezentarea unor „martori și mărturii” în legătură cu cele aflate, spre a se putea discerne între adevăr și fals. Au loc astfel destule dispute („gâlceve”) și judecăți („județe”). În definitiv, e recunoscut reperul demn de luat în seamă de ambele părți, anume cuvântul lui Dumnezeu, ca astfel să poată merge împreună pe calea care le aduce pacea. Așadar, adevărata recunoaștere de sine are loc la urmă, deși, cu fiecare stadiu în descoperirea de sine, adevărul „din urmă” este de față, fiind ca atare prealabil, căci tocmai în lumina lui poate fi parcursă o asemenea cale.
[4] Despre un astfel de exercițiu vorbesc adesea unii stoici, dar și unii învățați creștini sau, mai târziu, cei care au regăsit astfel de tradiții. Reiau aici un fragment din Seneca, Despre mânie, III, 36, 3. „Mă folosesc de această posibilitate [a retragerii în solitudine] și îmi susțin cauza în fața mea zilnic. După ce mi-a fost luată de dinainte lampa, iar soția mea, care îmi știe obiceiul, a tăcut, îmi cercetez întreaga zi și îmi măsor din nou faptele și vorbele: nu îmi ascund nimic de mine, nu trec peste nimic, De ce să mă tem de greșelile mele, când aș putea spune: «Ai grijă să nu mai faci asta, acum te iert. În acea discuție ai vorbit prea înverșunat; pe viitor nu te mai întâlni cu oameni nepricepuți. Nu vor să învețe cei care nu au învățat niciodată. L-ai mustrat pe acel om cu mai multă libertate decât trebuia și, astfel, nu l-ai corectat, ci l-ai jignit; pe viitor ia seama nu doar să fie adevărat ce spui, ci și dacă acela căruia îi vorbești poate suporta adevărul»” (cf. Seneca, Dialoguri, traducere de Ștefania Ferchedău, Polirom, Iași, 2004).
[5] Cf. Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani, volum îngrijit de Willis Barnstone, traducere din engleză de Mihaela Simion Constantinescu, Editura Dacia, Cluj, 1990, p. 39.
[6] Aristotel, Politica, I, 2, 1253 a. Cu alt prilej, am invocat acest loc din Aristotel în sprijinul ideii că un posibil sens al vieții nu înseamnă neapărat realizarea unor valori sau exersarea cu succes a unor competențe; cf. Despre simțul vieții, Polirom, Iași, 2021, pp. 106-107.
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „Locul ales al confruntării cu sine” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
