Dorința eliberării de „efortul înțelegerii”
Revin asupra unei chestiuni despre care am mai scris în paginile revistei noastre. Nu mi-am propus să văd neapărat ce se spune de obicei cu privire la faptul înțelegerii, însă cred că ar fi elocvent uneori, cel puțin în legătură cu peisajul instabil și mereu accidentat al vieții noastre mentale. Ar fi însă și destul de îndoielnic, precum tot ce „se spune”. Cu toate acestea, am reținut câteva supoziții, sesizabile mai ales în cazul acelor voci care se văd autorizate să se pronunțe cu privire la școala de astăzi, la educație și actul de învățare.
Bunăoară, se consideră că faptul înțelegerii ar fi complet absent în unele momente, inclusiv când omul e conștient de sine și comunică relativ obișnuit cu ceilalți. Gândul apare adesea într-o manieră indirectă, ca atunci când se afirmă, de exemplu, că unii citesc și nu înțeleg nimic, vorbesc și nu știu ce spun, privesc anumite imagini și nu văd nimic. La fel și atunci când vocea expertului ne asigură că, în cutare caz, actul înțelegerii nu s-a petrecut „exact când era necesar”. Prin urmare, „unii” nu ar înțelege nimic în anumite momente trăite conștient, sau, eventual, nu ar înțelege exact ce trebuie și când trebuie.
Cu privire la faptul înțelegerii afli ușor și altceva. Anume, că ar fi inutil uneori. De pildă, când informațiile sau cunoștințele de care dispunem, precise sau exacte fiind, ne-ar fi suficiente prin ele însele. Ce ar mai fi de înțeles cu privire la acestea, de ce să le mai discuți într-o privință sau alta? Gândul implicit, când se spune așa ceva, este că ar trebui mai întâi să vezi dacă actul de înțelegere are vreo utilitate și doar dacă are să-i dai curs.
Nu doar inutil apare uneori actul de înțelegere, ci și cu totul gratuit, în accepțiunea simplă a cuvântului. Ar fi o dovadă că omul își poate cheltui timpul fără nici o motivație și fără vreun folos anume[1]. Ceea ce altădată, în unele medii stoice, de pildă, ar fi fost semnul unei forme superioare de libertate, poate să apară acum ca simplă pierdere de timp.
Cumva mai ciudat, exercițiul înțelegerii ar fi în unele cazuri de-a dreptul deranjant, dăunător, ca atunci când pur și simplu tulbură starea pe care cineva o caută, unele simțăminte sau plăceri elementare. De exemplu, plăcerea de relaxare, cea de joc sau de divertisment, dar și plăcerea estetică sau cea spectaculară, a expunerii totale de sine, cea de a comunica pentru simplul fapt de a comunica, sau, eventual, cea procurată de gustul aventurii. În astfel de situații și în altele asemănătoare, efortul înțelegerii ar întârzia mult sau ar tulbura starea căutată, fără a oferi ceva similar în schimb.
Atitudinea din urmă nu e deloc naivă, copilărească. Așa cum știm, există critici literari sau de artă care susțin că buna percepție a artei presupune o anume distanțare de efortul complicat și deseori abstract al înțelegerii. Când citești un poem ce ar putea fi de dragoste, când privești o compoziție în care din conturul unei făpturi recunoști câteva umbre, în astfel de situații firesc ar fi să te lași atras complet de ceea ce citești sau vezi și, în ultimă instanță, de o senzație simplă și pură. Frumusețea însăși poate să te întâmpine, cum sugerează Borges, ca o senzație fizică. De fapt, te lași atunci atras de ceva care este și nu este, se arată și nu se arată, fără a mai fi nevoie să cauți cu mintea posibile sensuri sau mesaje ascunse. Sigur, criticii literari sau de artă, cel puțin unii dintre ei, știu bine ce spun, cunosc destule cazuri în care căutarea cu obstinație a unui sens poate să desființeze ceea ce e propriu unui poem sau unei lucrări de artă. Voința de a ști precis „despre ce e vorba” sau „la ce se referă”, astfel de reflexe primare sunt de natură să blocheze definitiv orice întâlnire cu arta. Tocmai din astfel de motive unii autori apără recursul liber la textul ca atare, la o intenționalitate mai curând literală sau pur estetică. În același timp, e pusă în discuție exegeza tehnică, pedantă, mai ales dacă propune invariabil o „cheie de lectură” (A. C. Grayling). La fel și interpretarea care se vrea la un moment dat singura justă. Se nasc reacții ele însele excesive, cum aflăm în unele pagini din Împotriva interpretării, cu refuzul sec al oricărui act de interpretare în cazul textului literar și al creației în genere. Desigur, refuzul interpretării, în ideea că există o stare nudă sau pură a creației, ce ar putea fi regăsită întocmai, constituie el însuși o interpretare, dar acest lucru nu mai importă acum.
Însăși expresia ca atare („efort de înțelegere”) ar vorbi în cele din urmă de o adevărată caznă, ca un ecou târziu și inconștient al celor petrecute odată cu evenimentul căderii (și ineluctabila „sudoare a frunții”). Dacă realmente înseamnă un exercițiu anevoios, cum ne spun unii pedagogi, adică un adevărat chin, cine află așa ceva ar avea motive în plus să se bucure de absența acestui efort. La ce bun atâta osteneală și străduință când, așa cum știm, sunt destule alte lucruri de făcut?
Cum vedem, oamenii află destule motive, în unele situații, ca să țină la distanță exercițiul „anevoios” al înțelegerii și, astfel, să se bucure într-o măsură de absența acestuia. Ai putea să crezi, așadar, că proprie omului i-ar fi nu doar bucuria de a gândi, de a înțelege, ci și bucuria eliberării de ceea ce, la un moment dat, apare ca efort chinuitor al minții.
Nu m-aș grăbi să văd ca vinovate asemenea atitudini, nici să le judec imediat și sever. Fără a ști cum survin ele cu fiecare caz în parte, ce anume le motivează ori le întreține, e greu de formulat o judecată sau alta. Uneori, probabil, se nasc în felul unor reacții aproape firești față de anumite cerințe resimțite ca exterioare vieții cuiva anume. De altfel, judecățile care se voiesc generale, mai ales când e vorba de fapte și situații omenești, se clatină la primul exemplu pe care se văd nevoite să-l lase înafară. De aceea pare firesc să încercăm, măcar pentru început, a vedea partea de dreptate a celor care caută, din când în când, să se elibereze de exercițiul înțelegerii. Nu am cum să uit ce spune Hans-Georg Gadamer la un moment dat: a-l înțelege pe celălalt înseamnă să crezi realmente că poate avea dreptate.
Bunăoară, se poate ca, uneori, actul de înțelegere să fie absent. Doar că nu absent în orice privință, nici întrucât ar fi pur și simplu întâmplător. Când, bunăoară, e căutat sub acel mod al său ce apare cumva mai reflexiv sau mai elaborat, mai atent la sine, poți să constați că acesta încă nu e atins. Nu înseamnă însă că înțelegerea e absentă prin orice mod posibil, inclusiv prin cele elementare sau naive, de exemplu, nereflectate ca atare.
La fel, poți vedea ca firească bucuria cuiva care, deodată, își dă seama că nu mai e nevoie să caute sensuri neștiute, mesaje ascunse, subtexte criptice și pretexte oculte, nici să aibă neapărat în vedere posibile intenții sau motivații subterane. În fond, există clipe când e bine că se întâmplă astfel, când simțurile omului sau unele stări de spirit nu se mai văd tulburate de gândul că ar fi în joc tot felul de entități greu inteligibile. Se văd eliberate atunci de asemenea eforturi dificile și nesigure. Cineva își poate dori acest lucru și în situații absolut obișnuite. Bunăoară, când se plimbă sau discută liber cu un prieten, când visează cu ochii deschiși, când citește o povestire orientală sau când ascultă muzică. Dar și când se află la un spectacol, chiar dacă ar fi vorba de cel al străzii sau de cel al lumii cotidiene[2]. La fel, când are în față un peisaj necunoscut, un munte sau o prăpastie, valea unui râu sau cerul înnourat de deasupra, pe care le vede ca întâia oară. Eventual, când se lasă în voia imaginilor naive dintr-un film vechi sau dintr-un album găsit întâmplător. În astfel de momente, omul are posibilitatea distanțării simple de tot ce l-ar stânjeni dinăuntru sau dinafară, îndeosebi de acele „semnificații importante” care îl asediază zilnic și de peste tot. În măsura în care, astfel, își simte protejate simțurile și unele stări de spirit, poate trăi atunci o anume bucurie.
În definitiv, omul, acest viețuitor care se simte câteodată chinuit de exercițiul propriei gândiri, pare să-și acorde singur o șansă. Caută o anume distanță de actul gândirii, mai ales când îi apare anevoios, dificil, sau când crede că îi este impus dinafară. Oamenii nu pot fi chiar indiferenți la ceea ce le cer alții, îndeosebi cei care îi îndeamnă întruna să gândească imediat cu mai multă atenție, să vadă ce trebuie văzut și să audă ce trebuie auzit. În consecință, reacționează în varii moduri la asemenea cerințe, mai ales când ele vin prin vocea unor personaje cu o vizibilă armură instituțională. Caută să se retragă, chiar și pentru câteva momente, dincoace de un asemenea efort. Bucuria acestui fapt poate fi reală și intim așteptată, asemeni unui moment secret de libertate.
În același timp, ne dăm seama că există multe moduri în care te poți elibera de un anume efort al minții. Uneori, neatras fiind de schemele îndoielnice și mașinale pe care le anunță, simți nevoia să-l refuzi de la bun început. Alteori, obosit de efortul făcut și fără un rezultat vizibil, îl abandonezi undeva pe drum. În situații mai rare, însă, eliberarea survine odată cu inițierea însăși, ia forma rafinată a acesteia și cunoaște ceva din gratuitatea ei elevată. Atunci, efortul ca atare și motivațiile pur contingente sau exterioare sunt lăsate în urmă. Iar învățătorul apare acum în felul cuiva care, el însuși dorind să-și limpezească unele întrebări și gânduri, te însoțește o vreme pe acel drum[3].
Revin însă la ideea de mai sus. Pare posibil în unele cazuri ca omul să se distanțeze în mod voit de exercițiul gândirii. Și, mai ales, de cel al înțelegerii. Gândurile pot să se desfășoare și în chip simplu, asemeni unui șir întâmplător de imagini, amintiri și reprezentări obișnuite, odată cu tot ceea ce ne trece prin minte, cum se spune. Însă actul înțelegerii solicită o gândire cât de cât atentă la ea însăși, cu o succesiune relativ logică sau relevantă a secvențelor sale. John Dewey o numește „gândire reflexivă”, aceasta având o anume „con-secvență”, susținută de unele interogații și de un țel conștient, de multe ori vizând ceea ce nu se vede direct[4]. De unde, efortul diferit pe care îl presupune. Sau, câteodată, chinul ei aparte, mai ales când în preajmă se află o privire insistentă și un „trebuie!” greu de înfruntat.
Bine, așa o fi uneori. Însă, chiar dacă accepți ideea de mai sus, nu scapi ușor de o anume nedumerire: e posibil omenește așa ceva? E posibil să evacuezi la un moment dat din mintea ta orice gând sau orice semnificație a celor văzute și făcute, chiar și pe cele de care nu ești imediat conștient? E posibil ca, pentru un interval de timp, să fii străin oricărei forme de înțelegere, inclusiv celei cu totul elementare?
Pentru unii dintre noi e posibil acest lucru. Mai mult încă, o asemenea posibilitate ar fi singura potrivită pentru a ajunge la o percepție liberă și relaxată a ceva anume. De exemplu, a unei experiențe în marginea vieții cotidiene, a unei plimbări sau a unei simple convorbiri, dar și a percepției estetice sau a întâlnirii neașteptate cu unele forme de artă. Nu ne sugerează acest lucru chiar cei care ne spun cum s-ar cuveni întâmpinate sensibil un poem, o compoziție plastică sau una muzicală? Ca să dau curs unui gând mai liber, aș spune că practicanții meditației zen ar fi uimiți peste măsură să afle că un vechi ideal la care ei visează, anume eliberarea completă de orice tentație a gândirii, tinde deja să devină pentru omul obișnuit o conduită ușor realizabilă.
Nedumerirea de mai sus persistă totuși. În fond, ce anume au în vedere cei care cred așa ceva? Gândul că ne-am putea situa, treji fiind, dincoace de orice urmă a înțelegerii, mi se pare cu totul bizar. Nu cred că pot fi întâlnite situații care să-l satisfacă măcar în parte. Ne-am putea gândi, bunăoară, la ceea ce se petrece în timpul clipelor de reverie, când cineva uită în mare măsură de sine și de ceea ce se petrece în jur. Doar că și asemenea stări fac loc unor percepții orientate și unor imagini expresive, adică unei forme de comprehensiune, chiar dacă într-un plan mult retras. Ne-am putea gândi și la altceva în acest sens, la acele exerciții spirituale extrem de rafinate ce caută să elibereze mintea de orice povară a gândirii și de orice percepție particulară cu privire la sine. Există oameni care caută mereu așa ceva, însă nu știm în ce punct reușesc să ajungă. Unii cercetători ne-ar putea sugera cu totul alte cazuri. Bunăoară, cel numit alexie, când, din cauza unor leziuni cerebrale, se pierde capacitatea de a înțelege limbajul scris. Omul în cauză poate vorbi într-o măsură, dar nu poate citi. Fie a „uitat” înțelesul unor șiruri de semne, fie nu le vede ca semne legate între ele. Un caz distinct este cel al afaziei, când cineva înțelege foarte greu ce i se spune, chiar și ceva simplu, exprimându-se cu mari dificultăți. Însă discuția din aceste pagini nu privește asemenea posibile patologii. De aceea m-aș orienta, mai curând, către alte situații, cumva la îndemâna multora dintre noi. Mă gândesc, de pildă, la posibilitatea unui gen aparte de percepție sensibilă, estetică în fond, animată cu totul de simpla ei gratuitate. Doar că, atunci când cineva are în față o imagine care îl absoarbe, de exemplu, nu cred că își poate propune suspendarea definitivă a oricărui sens perceptiv și a oricărui gând care-l însoțește. Pur și simplu, faptul ca atare nu stă în puterile noastre omenești. Cu toate acestea, astăzi revine supoziția că actul de înțelegere poate fi complet absent uneori, inclusiv când e vorba de oameni care pot să vorbească și să fie atenți la cele petrecute. Nu doar că ar fi absent uneori, ci, cum am văzut, ar fi bine în unele cazuri să fie absent, ca să nu afecteze anumite percepții și stări ce ar putea fi trăite cât mai liber.
Însă cum se ajunge la o asemenea credință? Mă gândesc înainte de toate la un fapt simplu, anume că se uzează adesea de o accepțiune îngustă a ceea ce numim înțelegere. Aceasta ajunge văzută, de exemplu, ca o simplă funcție a gândirii alături de altele. Sau ca un act pur intelectiv, la distanță de orice intuiție și imaginație, bunăoară. În unele situații se uzează de o accepțiune improprie a termenului, ca atunci când se confundă actul de înțelegere cu cel de a ști ceva sau altceva; dacă afli ceva, bunăoară, înțelegi imediat ce anume se petrece[5]. Înțelegerea apare ușor identificată inclusiv cu un demers pur logic; nu se ține cont de faptul că acesta poate fi corect și totuși pur formal, sau, în alte cazuri, inadecvat faptului în discuție. Ce ar putea însemna, în cazul lecturii unui poem, de pildă, o clarificare pur logică? Există și situații când se au în vedere doar formele „înalte” ale înțelegerii, precum cea care constă în identificarea limpede a unor motivații de fond, a unor temeiuri de primă sau ultimă instanță.
Știm însă că nimeni nu pune în joc o singură accepțiune a înțelegerii. Iar aceasta, la rândul ei, poate să survină în multe modalități. De exemplu, ca percepție a ceva inconfundabil, ca recunoaștere a unei forme distincte de expresie, ca sesizare a ceea ce răspunde unor năzuințe proprii, ca simțământ ce traduce în chip elocvent o stare personală. Până și tristețea profundă, sau, în alte situații, bucuria simplă a unor clipe oferă un astfel de prilej. Înțelegerea ia de regulă forma unei comprehensiuni, ca atunci când cineva recunoaște, deopotrivă sensibil și intelectiv, ceva relevant pentru propria viață sau pentru viața celorlalți. Doar că, repet, înțelegerea nu se realizează ca un act pur, nu devine reală printr-o singură facultate proprie omului. Mintea omenească nu lucrează cu părți separate, nici „în schimburi”, ca într-o mină de cărbuni. Faptul că unele zone ale vieții cerebrale apar „specializate” într-o privință sau alta nu poate conduce la o asemenea concluzie. În niciuna dintre conduitele mentale nu e vorba, de exemplu, de o simplă și pură intelecție. Indiferent ce ar fi în joc, numărarea unor oi, măsurarea unui teren sau calcularea câștigului unei firme, actul minții nu este pur intelectiv[6]. Ar putea să apară astfel doar dacă, prin absurd, omul ar deveni o entitate lipsită complet de simțuri, intenționalitate sau dispoziții afective și care, într-o manieră cumva atemporală, ar calcula ceva doar pentru a calcula și, în definitiv, pentru absolut nimeni. Însă, din câte știm, mintea omului se comportă deocamdată ca un întreg viu cu fiecare act în parte, chiar dacă uneori apare profund afectată în anumite privințe și inegală în puterile ei.
[1] Înțelegerea poate să apară, așadar, ca un simptom al oțiozității. Cel puțin prin unele forme mai rafinate, precum reflecția liberă sau meditația, poate lua chipul unui act perfect oțios. Adică unul care se livrează sieși, la distanță de tot ce ar răspunde unor nevoi comune. Este ceea ce, din perspectiva unei vieți active și eficiente, apare astăzi de neînțeles.
[2] Printre atâtea perspective care ne aduc în fața lumii se poate opta liber, uneori, pentru cea care te lasă a o vedea ca un imens spectacol. Eventual, ca un teatru în aer liber. Vezi atunci pe scena lumii tot felul de figuranți, mai naivi sau mai abili, cu roluri dintre cele mai variate, cu măști nebănuite și destule răsturnări de situații, putând, desigur, să te întrebi singur cam în ce loc și sub ce chip te afli tu însuți.
[3] Un învățător bine cunoscut, Aristotel, avea să le spună acelor tineri cărora le ținea lecții de „filosofie primă” că chestiunile discutate (despre cunoaștere și experiență, cauzele „prime și ultime”, principiile gândirii și ale celor existente, ordinea naturii și înțelesurile ființei) au menirea să-i ajute în dobândirea unei forme superioare de libertate. Au rostul să-i transforme în oameni cu adevărat liberi. Mențiunea e făcută în Metafizica, I, 2, 982 b – 983 a. Cred că, de fapt, Aristotel răspunde aici la o întrebare ridicată de unii dintre elevii săi, care, inițial, nu știau de ce trebuie neapărat să discute asemenea chestiuni complicate, să învețe lucruri oarecum străine tinereții și lumii lor imediate. Le spune, pentru început, că asemenea chestiuni nu sunt cultivate în vederea unui folos oarecare, ci pentru un mod aparte de a fi. Adaugă imediat că, în acest fel, nu vor deveni liberi în chip desăvârșit, așa cum este Dumnezeu, ci liberi într-o anumită măsură, căci, după spusa poetului Simonides, „firea omului e împletită în multe chipuri cu robia” (traducere de Ștefan Bezdechi). Într-adevăr, acei tineri aveau în fața lor un bun învățător.
[4] A se vedea John Dewey, Cum gândesc oamenii. Înțelegerea minții și creșterea eficienței în procesul de învățare, traducere din engleză de Ovidiu Morar, Editura Herald, București, 2022, capitolul I („Ce este gândirea?”).
[5] Avem multe motive să distingem între a ști și a înțelege. În fond, omul poate afla multe lucruri, mai ales astăzi, doar că nu înțelege decât în parte cele știute. Sigur, există limite ale cunoașterii și ale gândirii raționale (Peter F. Strawson, atras de filosofia kantiană, a publicat o carte cu privire la asemenea limite), însă cele ale înțelegerii devin și mai elocvente pentru noi ca oameni. Nu e neapărat o dramă că se întâmplă astfel, potrivit ar fi să conștientizăm acest lucru și să vedem, de exemplu, în ce loc sau sub ce limite ne situăm prin ceea ce gândim sau facem.
[6] Știm bine că, de la Robin G. Collingwood încoace, până la unii cercetători de astăzi, precum Danah Zohar sau Jean-Claude Larchet, asemenea chestiuni au căpătat multă claritate în discuțiile ce au loc. Surpriza mare pentru cititorul negrăbit este că și unii clasici, precum Descartes, au sesizat bine acest fapt elementar și au mizat, în considerațiile lor, pe o anumită „unitate vie” a actelor mentale.
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „Dorința eliberării de „efortul înțelegerii”” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 