Comprehensiune și simț al celor date
Mi-a plăcut întotdeauna o anume echivocitate a verbului „a înțelege”. Poate semnifica atât clarificarea unei idei sau imagini, de exemplu, cât și buna percepție a situației celuilalt. Atât a explica o stare de lucruri, cât și a fi binevoitor cu ceilalți. Atât a vedea complicațiile unei probleme, cât și a ajunge la un consens provizoriu cu celălalt. Destule accepțiuni ale acestui verb te lasă a întrevedea o neașteptată bifurcație: un sens privește anumite stări de lucruri, iar un altul, raportarea nemijlocită la sine și la ceilalți. Or, acest din urmă sens apare de multe ori mai relevant decât celălalt, mai elocvent pentru ceea ce spunem sau facem.
Cred că au dreptate cei care consideră că înțelegerea se verifică mai ales în faptul concret de viață. De exemplu, prin simțul moral sau prin cel estetic, prin cel civic sau prin cel istoric și religios. De altfel, în posteritatea gândirii lui Hans-Georg Gadamer s-a insistat mult asupra acestui lucru. Sigur, importante apar oricând și alte conduite, precum a distinge ceva sigur („adevărat”) în legătură cu un fenomen, a analiza regimul unor enunțuri sau reprezentări. Doar că actul de înțelegere, dacă realmente e atent la propriile limite și moduri posibile, nu se reduce la un demers cognitiv, nici la unele aplicații sau conduite tehnice[1]. A mânui cu abilitate un instrument sau o armă, de exemplu, nu înseamnă – imediat și doar prin această capacitate – a înțelege rostul lor în lumea care le face posibile[2].
Potențialul variat al înțelegerii se deschide și în alte privințe. Bunăoară, solicită atât puterea intelectivă a minții, cât și o anume sensibilitate; atât logica unor judecăți, cât și un mod afectiv de percepție; atât enunțarea directă a celor crezute, cât și o formă de ascultare.
Mă opresc puțin la aceasta din urmă. Într-adevăr, actul de înțelegere se descoperă uneori ca o formă de ascultare. În acest fel, accepțiunile sale se multiplică aproape indefinit. Și ne lasă a recunoaște atât unele moduri firești sau elevate, cât și altele decăzute. Bunăoară, te poți dovedi ascultător („înțelegător”) când ești atent la cuvântul celuilalt, când te lupți cu propria voință ca să faci loc așteptării celuilalt. Dar la fel apari și atunci când duci orbește la îndeplinire o poruncă sau un ordin, când te supui fără condiții și mașinal unei alte voințe.
În destule medii de viață înțelegerea poate să ia forma ascultării. În lumea cazonă, din câte știu, acest lucru exprimă o regulă cumva de netrecut („Soldat, aruncă-te în balta din față! – Să trăiți, am înțeles!”). Cu destule diferențe, ascultarea e întâlnită în mediul vieții monastice, și nu doar în raportarea cuiva la un părinte spiritual, ci și ca distanțare de sine sau de propriile tentații lumești[3]. Poate fi regăsită și în mediul scolastic, deși mai puțin de la o vreme sau, eventual, în forme cumva inversate, ca atunci când bietul învățător e nevoit să asculte și chiar să facă aproape tot ce îi cer năzdrăvanii școlari. Observ însă că, astăzi, ascultarea e tot mai prezentă în unele medii ale activismului politic, îndeosebi în cele riguros instituționalizate sau inflexibile, cu o disciplină de granit (căci cuvântul încă rimează cu „partid”). O întâlnești aici deopotrivă ca regulă, reflex servil și mijloc de afirmare. Așadar, întâlnim ușor acest substitut al înțelegerii și în situații mult diferite între ele, încât analogia e de obicei formală. Rămâne a vedea de fiecare dată ce mod de percepție și de gândire poate să exprime într-un caz sau altul.
Există însă o situație apropiată de cele discutate mai sus și totuși mult diferită. Anume, când înțelegerea unei stări de lucruri înseamnă acceptarea ei ca deja dată, deja prezentă în lumea nemijlocită a vieții. Omul înțelege atunci că o anumită stare de lucruri a survenit deja și că, prin urmare, nu mai poate fi evitată. E nevoit să țină cont de așa ceva, chiar dacă nu și-o poate limpezi în minte sau nu îi află vreo justificare. De exemplu, constată că deja are loc un nou război între mari comunități învecinate. Sau că deja ne situăm – nu se știe de când și cum – într-un interval de criză generalizată. Destule evenimente survin imprevizibil și cumva liber, să zicem, în raport cu voința sau intențiile celor care le suportă. Se anunță pe neașteptate, ca și cum ar exprima instanțe sau puteri radical diferite de cele pe care oamenii le inițiază în mod voluntar sau conștient (John R. Searle). Într-o măsură pare de înțeles acest lucru, căci nu tot ce e uman depinde ca atare de judecata noastră, nu tot ce e istoric exprimă jocul unor intenții și proiecte.
Tocmai în acest sens vorbim uneori de ceva dat; eventual, inevitabil ca atare. Nu ne este complet străin, însă, odată prezent, intră fără voia noastră în țesătură vieții unor comunități sau se alătură unor deja-uri ale acesteia. Un asemenea fapt survine pur și simplu; nimic nu mai poate să-l facă ori să-l arate ca nepetrecut[4]. E greu de spus dacă măcar în unele cazuri e vorba de ceva „necesar”; mai curând ar fi în joc un element indeterminat ca atare și indisponibil prin raportare la subiectivitatea noastră.
Cu privire la astfel de situații – și nu doar la acestea – s-a folosit altădată cuvântul fatum: ceva deja spus, fie în cartea sorții, fie prin vocea profetică. Nu mă opresc însă acum asupra acestui episod timpuriu. Rețin doar că, între timp, se va afirma cu privire la unii oameni că au simțul celor date, al celor deja anunțate (fata). Iar mai târziu, cu privire la alții, îndeosebi la „cei mulți”, că manifestă o atitudine „fatalistă”. Conștiința modernă a vizat mai ales ca negativă – ignară și slabă – o asemenea atitudine. Probabil că în unele cazuri era justificată raportarea negativă la aceasta. În altele, însă, e vorba de o neînțelegere. A recunoaște ceva deja anunțat („fatal”) nu înseamnă neapărat simplă resemnare sau slăbiciune totală a voinței. Și nu oricând are în spate o superstiție facilă, credința într-o putere obscură și exterioară. Astfel de situații diferă mult unele de altele, nu pot fi judecate niciodată la fel, nici aruncate ușor la grămadă. Uneori, e adevărat, întrevezi o anume cedare a voinței în fața celor petrecute. Alteori, însă, e vorba de ceva cu totul diferit. De exemplu, recunoașterea în mod trăit a unei ordini care, în unele privințe, ne transcende indefinit. Sau a ceva care, deși ivit ca atare aici de față, rămâne de neînțeles. Prin urmare, poți întâlni multe atitudini posibile, inclusiv cea de confruntare gravă cu sine. Sau cea de sacrificiu pur, ca în cazul unor oameni care își asumă total nebunia războiului în care se văd aruncați. În definitiv, poate fi vorba de o situație tragică, resimțită ca atare de conștiința morală sau de cea religioasă.
Atât de ușor acuzat de obicei, „fatalismul” merită revăzut cu fiecare caz în parte, spre a ne da seama dacă nu cumva neînțelegerea este tocmai a celui care uzează de o accepțiune exclusiv negativă a cuvântului. Iar simțul fatalității, ca și altele ce privesc lumea trăită, cunoaște variate forme. Una dintre ele o aflăm în Jacques fatalistul, romanul lui Denis Diderot. Perspectiva adusă în atenție prin unul dintre personaje se arată datoare unei forme minore de scientism modern. Deși umorul o relaxează puțin, ea păstrează ceva din noul imaginar ingineresc. Bunăoară, cursul vieții omenești apare în felul unei perfecte înlănțuiri de cauze și efecte, încât, cum se spune, dacă s-ar cunoaște această înlănțuire („care formează viața unui om de la prima clipă a nașterii lui și până la ultimul suspin”), s-ar înțelege că omul în cauză „n-a făcut decât ceea ce trebuia neapărat să facă” (traducere de Gellu Naum). Cum vedem, învățatul modern descrie o asemenea atitudine în termeni cât se poate de naivi. Există însă și alte reprezentări. Una dintre ele o aflăm în lumea celor care nu știu dacă există o relație de cauzalitate strictă între cele ce ar fi scrise undeva în ceruri, pe un pergament tainic, și viața lor plină de întâmplări imprevizibile. Aș aminti și o variantă ce contrazice imaginea comună cu privire la fatalitate. Contrazice nu doar ideea a ceva predeterminat, cu absența actului liber, ci și ideea a ceva nefast, dezastruos[5]. În una dintre scrierile sale, Rudolf Otto comentează o povestire atribuită învățatului Beidhavi, un interpret al Coranului din secolul al XIII-lea. O reiau aici pentru frumusețea ei aparte și întrucât ne lasă a înțelege că unele date aparent disjuncte, precum providența divină și voința liberă a omului, se conjugă adesea într-un chip realmente uimitor.
„Asrael, îngerul morții, trecând odată prin fața lui Solomon, și-a îndreptat privirile spre unul dintre însoțitorii regelui. «Cine-i acesta?», întrebă omul. «Îngerul morții», răspunse Solomon. «Mi se pare că se uită la mine», spuse cel dintâi, continuând: «Poruncește, dar, vântului să mă ia și să mă ducă în India». Solomon făcu acest lucru. Atunci îngerul spuse: «Dacă l-am privit atât de lung, era din pricina mirării, fiindcă mi s-a poruncit să-i aduc sufletul din India, când el se afla de fapt lângă tine, în Canaan»”[6].
Rudolf Otto regăsește tocmai paradoxul mirabil din această povestire. Când vorbim despre Cel care poruncește în primă și ultimă instanță, adică despre Dumnezeu, nu putem ignora nici „suveranitatea” sa desăvârșită, nici „libertatea” sa deplină. O asemenea libertate apare minții omenești ca „predestinare”, chiar dacă acțiunile omului sunt și ele cu adevărat libere. „Aceasta e predestinarea, ce presupune, ca element menit să o scoată în relief, tocmai liberul arbitru [al omului]”. Mi se pare excelentă o asemenea precizare: doar prin raportare la libertatea reală a omului, adică la voința omenească liberă, voința divină se arată ca „predestinare”. Aceasta din urmă nu exclude voința liberă a omului, ci o presupune, dacă se poate vorbi astfel. Cele două se corelează într-o manieră cu adevărat vie și paradoxală. Când voința divină ar anula actul liber al omului, nu ar mai fi vorba nici despre Dumnezeu și nici despre destin sau predestinare. S-ar ajunge pur și simplu la una dintre imaginile moderne ale lumii: o vastă mașinărie pusă în mișcare și controlată de un mecanic atoateștiutor, orb și anonim.
Să ne amintim și un fapt aparent marginal. Când Vasile Conta a dorit să aducă în atenție ideea unei ordini de fundal în lumea vieții, adică prezența unor legi care nu stau la dispoziția voinței omenești, a preferat să folosească termenul „fatalitate” (îndeosebi în Teoria fatalismului, 1875-1877). Face acest lucru întrucât, atât în limba în care și-a scris lucrarea, cât și în conștiința europeană a timpului, un asemenea termen apărea mult mai elocvent. Și-a asumat un anume risc, desigur, însă, cel puțin pentru cei care l-au citit cu atenție, ideea de legitate în evoluția celor existente căpăta un înțeles mai clar. La timpul respectiv și mai ales în mediile occidentale, se insista tot mai mult pe însemnătatea unor structuri generice ale subiectivității umane în constituirea adevărului, indiferent că acest adevăr privea legile naturii, evoluția socială sau cunoașterea de sine. Unele propoziții deja celebre, precum cea kantiană ce spune că ordinea lumii se constituie prin formele a priori ale subiectivității, ca și o alta mai radicală, nietzscheană („nu există fapte ca atare, ci doar interpretări”), tindeau atunci, prin interpretările lor târzii, să facă din regularitățile celor existente fie simple aparențe, fie construcții provizorii ale minții omenești. Vasile Conta, asemeni unor interpreți mai exotici ai timpului, încearcă să răspundă acestei tendințe largi în conștiința savantă a vremii. Plusând retoric și imaginativ, redescoperă o semnificație distinctă în cazul unui concept mai vechi.
[1] Se discută tot mai mult despre importanța actului de înțelegere în chiar cuprinsul unui demers epistemic. Faptul e pozitiv ca atare, mai ales când se distinge între a ști și a înțelege (din punct de vedere epistemic) cele știute. Cf., bunăoară, John Greco, Episteme: Knowledge and Understanding (2014), Henk de Regt, Understanding Scientific Understanding (2017), Michael Hannon & James Nguyen, Understanding Philosophy (2022).
[2] Faptul ca atare a fost exprimat incomparabil mai elocvent de Aristotel. Observă la un moment dat că omului nu-i lipsesc, bunăoară, simțul inventării și folosirii uneltelor, sau cel al inventării și folosirii armelor. Doar că aceste simțuri, în absența celui al dreptății, pot să facă din om „cea mai rea ființă dintre toate, căci nedreptatea ce dispune de arme este lucrul cel mai rău” (Politica, I, 2, 1253 a). Iar cu privire la „nedreptatea ce dispune de arme” avem deja multe exemple, unul chiar prin războiul recent din nord-estul lumii europene.
[3] Nu întâmplător e socotită uneori cea mai grea dintre cele trei făgăduințe monahale. Solicită în definitiv însăși „lepădarea de sine”, lupta de fiecare clipă cu sine sau cu patimile ce tind să pună stăpânire pe mintea omului.
[4] Las acum deoparte atât perspectivă simplu psihologică, una care ne spune că totul e o chestiune de percepție sau de interpretare subiectivă, cât și perspectiva mistică, ce presupune o experiență aparte și prin care se pot admite fapte mirabile și transfigurări esențiale ale stărilor de lucruri.
[5] Termenii sinonimi pentru „fatalitate” – și mai ales „fatal” – au în vorbirea comună conotații violent negative, cu trimitere la ceva complet dezastruos. Iar alți termeni, „predeterminat” și „predestinat”, sunt luați ca perfect sinonimi, deși nu e greu de regăsit diferențe semantice importante. Predestinarea, de exemplu, nu implică neapărat o formă primară de predeterminare, cu absența actului liber și a contingenței unui anumit curs al vieții. Doar că, de cele mai multe ori, astfel de termeni sunt luați ca și cum ar semnifica unul și același lucru. Iar imaginea lumii ca o imensă și complicată mașinărie, refăcută cu exaltare către mijlocul secolului al XVIII-lea, încă e sesizabilă în acest uzaj obișnuit al termenilor.
[6] Cf. Rudolf Otto, Sacrul. Despre elementul irațional din ideea divinului și despre relația lui cu raționalul, traducere de Ioan Milea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 106.
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „Comprehensiune și simț al celor date” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 