ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Corneliu Riegler

Spațiul medieval românesc în surse cartografice

Datele referitoare la comunități umane, fenomene statistico-economice, modificările în spațiu și timp ale grupurilor etnice sunt surprinse cu o acuratețe mai mare sau mai mică de către sursele cartografice. (1, Direcția Generală a Arhivelor Statului, „Dicționar al științelor speciale ale istoriei”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, pag.63).

Prima sursă scrisă în Evul Mediu surprinde pe români în sudul Dunării prin generalul bizantin Katakalon Kekaumenos (sec.XI) în lucrarea „Strategikon” sau „Sfaturi și povestiri”: „Vă sfătuiesc deci pe voi și pe urmașii vostri următoarele, deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincios și stricat, neavând credință dreaptă nici față de Dumnezeu, nici față de împărat, nici față de rudă sau de prieten, ci umblă pe toți să-i înșele și minte strașnic și fură mult, jurându-se zilnic cu jurăminte preaînfricoșate față de prietenii săi și călcându-și ușor <jurămintele> și făcând și frății de cruce și cumetrii și închipuindu-și el că prin acestea va înșela pe cei mai simpli și deoarece n-a păstrat niciodată credință față de cineva, nici față de împărații mai de demult ai romeilor. Loviți cu război de către împăratul Traian și înfrânți deplin, au fost supuși <de către acesta>, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis și capul i-a fost înfipt într-o suliță în mijlocul orașului romeilor. Căci aceștia sunt asa-numiții daci, <ziși> și beși. Și locuiau mai intâi lângă râul Dunăre și Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite <de natură> și greu accesibile. Bizuindu-se pe acestea s-au prefăcut că <nutresc> prietenie și/ că sunt supuși față de împărații de mai demult ai romeilor și ieșind din întăriturile <lor> prădau ținturile romeilor. De aceea <romeii> mâniindu-se au pornit, cum am spus, împotriva lor și i-au zdrobit. Și aceștia, fugind de acolo, s-au împrăștiat în tot Epirul și toată Macedonia, iar cei mai mulți dintre ei s-au așezat în Elada. Sunt și foarte fricoși, având inima de iepuri, iar îndrăzneala pe care o au vine și ea tot din frică. Vă sfătuiesc așadar pe voi să nu vă încredeți într-înșii nicidecum. Și dacă va avea loc vreo răscoală și ei se vor preface că au față de voi> dragoste și credință, jurându-se pe Dumnezeu că vor păzi-o, să nu-i credeți. Căci e mai sănătos pentru voi ca nici să-i puneți să jure îndeobște, nici voi să nu le dați jurământ, ci supravegheați <cu grijă> ca pe niste ticaloși, fie că jură, fie că primesc jurământ. Trebuie așadar să nu ai încredere în ei nicidecum, însă prefă-te și tu că le ești prieten. (2.Fontes Historiae Daco-Romanae, III, Scriptores Byzantini, Editura Academiei Republicii Socialiste România Bucureşti, 1975, p. 39-41; vezi și: Marin Popescu-Spineni, „România în izvoare geografice și cartografice”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, pag.92-93).

Ulterior, cronicarul Georgius Kedrenos (sec.XI-XII) în lucrarea „Historiarum Compendium” reproducând cronici mai vechi menționează pe vlahi între Prespa și Castoria (între nordul Greciei și Albania), unde aceștia îl ucid pe David, fiul țarului bulgar, Nikola: „David a murit curând fiind ucis de niște vlahi, între Castoria și Prespa, la locul numit, Stejarii frumoși”. (3.Marin Popescu-Spineni, „România în izvoare geografice și cartografice”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, pag.93).

Tradiția istorică a Valahiei reține și ea în Letopisețul cantacuzinesc „pribegia” rumânilor care s-au despățit de romani la sud de Dunăre și au „descălecat” la miazănoapte la Turnu Severin, „alții în Țara Ungurească” [Transilvania, n.n.] „ajungând până la Maramurăș”.(4.Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Românești, Editura Litera, 2011, ediție digitală, pag.191).

Prezența vlahilor la nord de Dunăre este menționată sporadic de Anonymus (sec.XII sau XIII), cronicarul maghiar, relatând evenimente de la sfârșitul sec.IX: „Că această țară [Transilvania, n.n.] o locuiesc, sclavii [slavii], bulgarii și blachii [vlahii, românii, n.n.], păstori ai romanilor”.(4.Anonymus, „Gesta Hungarorum”/„Faptele ungurilor”, Editura Saeculum I.O., București, 2010, pag.111).

Sursele cartografice maghiare studiate, plasează învariabil obârșia românilor în strictă legătură cu izvoarele scrise, și anume la sud de Dunăre, în spațiul balcanic delimitat de Serbia, Grecia și Albania. (5.Tortelmi Atlasz, Editura Mozaik, Szeged 2011, pag.25).

Dimpotrivă, sursele din Bulgaria, Serbia, Federația Rusă plasează pe români exclusiv la nord de Dunăre (6. vezi ”Atlas, Istoria și civilizația”, Editura Domino, Sofia, 2012, pag.11; „Atlas istoric”, Intersistem Cartografija, Belgrad, 2010, pag.45; „Atlas Russia”, Editura Act, Moscova, 2008, pag.39).

În sursele cartografice germane (vezi „Der Grosse Ploetz Atlas”, Komet, Freiburg, 2008, pag.62; „Historicher Weltatlas”, Cornelsen Verlag, Berlin 2010, pag.44) spațiul viitoarelor Principate române este marcat ca fiind nelocuit, dar românii nu sunt plasați nici altundeva.

Apariția celor două state românești în sec.XIV (ce-i drept românii sunt ultimul popor din Europa care și-au constituit state) este văzută diferirit în sursele britanice: Valahia este considerată în sec.XIV parte integrantă a Regatului Maghiar, în timp ce lucrările maghiare consacră existența Țării Românești distinct de Regatul Ungariei. (vezi, Atlas britanic detaliu Valahia parte a Ungariei Europa intre 1200-1400 DK World History Atlas, General Editor Jeremy Black, DK London, 2008, Editia a III-a, pag.189, respectiv, Atlas maghiar detaliu sec.11-14 Valahia distinct de UngariaTortelmi Atlasz Editura Mozaik, Szeged 2011, pag.30).

In fine, sursele de concepție britanică și americană prezintă Valahia ca parte integrantă a Imperiului otoman. (vezi: DK World History Atlas, General Editor Jeremy Black, DK London, 2008, Editia a III-a, pag.202, respectiv, Hammond Historical World Atlas, Lagenshheidt Publishing Group, Union New Jersey, Editia 2003 plansa H25)

Paradoxal, în același timp, atlasele istorice turcești prezintă Valahia ca având un statut intermediar, de stat vasal, „dar-al-ahd”, nu „dar-al-Islam”, „supus prin sabie” de către turci, chiar și în vremea de apogeu a statului otoman (1300-1600).(vezi, Dr. Husein Dagtekin, Genel Tarih Atlasi, Editura Inkilap, Istanbul, 2007, pag.57).

La fel și sursele cartografice din Federația Rusă, prezintă Principatele române distinct de Imperiul otoman. (vezi, Atlas Russia, Editura Act, Moscova, 2008, pag.60).

       În concluzie, este lesne de observat că sursele cartografice nu sunt unitare în a reflecta realitățile istorice, fiind marcate în principal de două direcții: conservarea tradiției istoriografice din fiecare țară și nivelul de dezvoltare diferit a istoriografiei.

INDICAȚII DE CITARE:

Corneliu Riegler, „Spațiul medieval românesc în surse cartografice” Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.