ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dan Laurențiu Pătrașcu

Sfârșitul unui veac de singurătate

Narine Abgarian, Din cer au căzut trei mere, Traducere de Luana Schidu, Editura Humanitas, București, 2021, 258 p.

Romanul scris de Narine Abgarian, Din cer au căzut trei mere, este o construcție epică solidă, dezvoltată în jurul unei ample rețele de simboluri și semnificații. Destinul personajelor este legat de locul în care s-au născut și trăiesc: misteriosul și greu încercatul sat Maran. De altfel, Maran este o metaforă a unui loc ce pare uitat de lume, în care singurătatea și moartea par a fi singurele constante. Cu toate acestea, atmosfera sumbră conturată pe parcursul romanului se risipește neașteptat în final.

Oamenii par a trăi la limita dintre realitatea lumii acesteia și miraculosul unei alte lumi de unde le sunt trimise nenumărate și contrariante semne. Personajele au învățat să coabiteze cu miracolul, acceptând că lumea în care trăiesc este un spațiu mai vast, complementar eternității. Personajul central, Sevoianț Anatolia, este exponentul unui astfel de spațiu. La începutul romanului, Anatolia se pregătește să moară, pregătindu-și cu gesturi simple ieșirea din viață. Este un pretext narativ pentru rememorarea trecutului personajului.    

Istoria personală a Anatoliei este marcată de ceea ce i s-a întâmplat mamei sale: chiar înainte să se mărite, sora ei a murit, iar părinții au măritat-o cu cel care ar fi trebuit să fie bărbatul surorii sale,  pentru…a nu pierde cheltuielile făcute  pentru nuntă. Doliul este amânat o săptămână, sora moartă îi apare de mai multe ori mamei în vis, un vrăjitor chemat la nuntă pentru distracția invitaților îi interzice să-și taie părul pentru a preveni astfel nenorocirile. Sunt semne care prevestesc ce avea să se întâmple, moartea mamei (Voske) și a surorilor Anatoliei (Salome și Nazeli). Predicția vrăjitorului se adeverește astfel, nenorocirea se abate asupra familiei când Voske își arde buclele blonde: „Ne-a ajuns blestemul lui Tatevik” proclamă bunica Anatoliei, care își asumă rolul de mamă în gospodărie. Surorile mor una după cealaltă la o zi distanță și sunt înmormântate în același sicriu.

Anatolia este crescută de tatăl ei (Kapiton), care o duce în vremea foametei la niște rude, departe de sat. Când se întoarce la vârsta de nouăsprezece ani în casa părintească, tatăl nu mai este în viață. Anatolia se ocupă de biblioteca din sat, îi place să citească, iubește cărțile, le aranjează cum dorește, după formă, culori, mărimi. Este stăpâna absolută a bibliotecii care nu mai are cititori (în urma foametei, în sat mai trăia un singur copil).  După ce trăiește o vreme singură, se mărită cu un bărbat pe care nu-l iubește, doar pentru că…este singurul din Maran mai apropiat de vârstă cu ea. Căsătoria nu-i aduce Anatoliei decât brutalitate și agresivitate. Anatolia își găsește un refugiu în liniștea bibliotecii pe care o transformase într-un mic paradis, în contrast cu timpurile grele și cenușiul satului: „cu timpul, biblioteca a ajuns să pară un Babilon al viețuitoarelor, își găseau aici adăpost tot felul de păsări și insecte și se înmulțeau cu un sârg uluitor” (p. 35). Între timp se nasc câțiva copii, pentru ei se înființează o clasă elementară. Copiii care vin la bibliotecă sunt răsfățați de Anatolia, ea considerându-i copiii pe care nu i-a avut niciodată: „Anatolia și-a revărsat asupra lor toată dragostea maternă pe care nu avusese cui s-o dăruiască” (p. 36). Bărbatul ei este din ce în ce mai violent și-i cere, după optsprezece ani de căsnicie, să renunțe la slujba de bibliotecară. Anatolia îl refuză categoric, el se răzbună distrugând toată mobila din casă și tăindu-i Anatoliei pletele cu toporul. Bărbatul fuge, dispărând definitiv din viața Anatoliei. Blestemul tăierii părului nu o atinge, Anatolia își continuă viața singură și depășește toate dramele prin care trece Maranul (cutremur, război, o invazie a unor muște teribile).

În timpul războiului, biblioteca ajunge într-o stare deplorabilă din cauza frigului provocat de spargerea ferestrelor. În ciuda încercărilor Anatoliei de a salva cărțile, acestea s-au mistuit, atacate de mucegai. Treptat, nu se mai nasc copii în Maran, biblioteca rămâne din nou fără cititori. Timpul, dar și locul în care trăiește, o transformă pe Anatolia, care la cincizeci și opt de ani „deși era cea mai tânără locuitoare a satului, nu se deosebea cu nimic la înfățișare cu vecina ei Iasaman, căreia i-ar fi putut fi fiică” (p. 44).

În roman există și alte fire narative care urmăresc destinele unor familii din sat: Ovanes Șalvaranț și soția acestuia Iasman (vecinii Anatoliei), Kudamanț Vasili, fratele lui, Akop, și prima soție, Maghatine, Melikanț Vano și soția lui, Valinka. Ovanes o apără pe Anatolia de derapajele violente ale soțului ei, iar Iasman o protejează permanent. În lumea satului, extrem de dinamică din perspectiva tragediilor și grelelor încercări, familia Șalvaranț este un pilon de stabilitate.

Vasili Kudamanț trece prin încercări greu de imaginat: fratele lui, înzestrat cu puterea de a prevesti nenorocirile, moare, cei trei copii ai lui Vasili mor la un an distanță unul de altul, Maghatine  moare la rândul ei. Sfătuit de verișoara lui, Satenik, Vasili o cere de nevastă pe Anatolia și, spre surprinderea lui, aceasta acceptă. Secvența este memorabilă prin stângăcia și timiditatea fierarului Vasili, cel mai puternic bărbat din Maran, care-i aduce Anatoliei cadou…o coasă. Anatolia acceptă cererea în căsătorie, pentru că nu vrea să-l supere pe Vasili și pentru că se gândește că va muri până a doua zi…

 Și familia lui Melikanț Vano este greu încercată, fiul lor moare, iar nora se stinge după ce naște un băiat, Tigran. Acesta e crescut de bunici și, deși este foarte fragil în copilărie, supraviețuiește. Bunicul Vano e convins că supraviețuirea lui Tigran este strâns legată de un păun alb, care fusese trimis în sat împreună cu alte păsări de curte, sub formă de ajutor. Autoarea construiește o superbă istorie a păunului alb, protector miraculos al vieții băiatului.

În roman există secvențe perfect construite din punct de vedere epic. De exemplu, moartea lui Vano, descrisă magistral, dar și întâmplările legate de refuzul bizar al nevestei de a-l îngropa cu pantofii cei noi, pe care abia îi cumpărase. După un vis, în care Vano stă cu spatele la ea cu picioarele în apă, îi trimite pantofii pe lumea cealaltă, încălțând-o cu ei…pe o vecină care murise. O altă secvență este legată de pregătirile intense ale lui Valinka pentru vizita nepotului, la care participă aproape tot satul, mai ales după ce aceasta aruncă drojdia trimisă de Tigran, pentru că expirase, în…latrină iar peste noapte aceasta explodează.

Vizita lui Tigran împreună cu  Nastasia și copiii, după moartea lui Vano, constituie un moment luminos și o speranță pentru satul Maran. La aceste secvențe se adaugă evenimentul miraculos din finalul romanului: Anatolia, care s-a căsătorit cu Vasili, naște o fetiță după mai multe luni petrecute în spital, supravegheată de atentul și bonomul ei soț. Evenimentul va fi sărbătorit cum se cuvine în sat, locuitorii Maranului pregătind o petrecere la revenirea Anatoliei împreună cu nou-născutul. Astfel, cea care se întinsese să moară, nu știe ce minuni o așteptau. Metafora titlului este reluată în finalul romanului: „și iată că acum aceste minuni au venit ,,și respiră ușor și blând, și așa să fie mereu, și noaptea o să facă vrăji, ocrotindu-i fericirea, și va rostogoli în palmele-i răcoroase trei mere, pe care apoi, cum se spunea în poveștile maranenilor, se va arunca din cer pe pământ – unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat și a crezut în bine” (p. 255).

Postfața romanului este scrisă sub forma unui text poetic, în care se simte durerea despărțirii de locurile și de oamenii dragi: „și uite ce voiam să spun / cel mai tare doare că orașele mor exact în ziua în care le părăsim – pentru un timp sau pentru totdeauna, […] cel mai tare doare că nu poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte” (p. 258). Citit în această cheie, romanul poate fi considerat în ansamblu, o metaforă a sentimentului părăsirii locului natal și un omagiu adus strămoșilor dispăruți.

            Romanul poate fi considerat o istorie a unui sat atemporal, posibil oriunde și oricând, care renaște după un veac de singurătate. Autoarea folosește explicit în text sintagma din titlul celebrului roman al lui Gabriel Garcia Marquez, ca o aluzie intertextuală la legăturile care se pot face cu acesta. Ar mai fi de notat stilul elegant, foarte sugestiv din punct de vedere descriptiv, umorul fin, densitatea epică a textului, ceea ce face ca romanul lui Narine Abgarian, Din cer au căzut trei mere, să poată fi considerat o carte de referință a literaturii contemporane.

INDICAȚII DE CITARE

Dan Laurențiu Pătrașcu, „Sfârșitul unui veac de singurătate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.