Savu Popa
Poezia lui Dumitru Cristănuș
Realitatea morții este una greu de acceptat sau de imaginat. Cu atât mai mult pentru cel care, fără a fi preot sau medic, se află în preajma ei, la cimitir, devenindu-i prieten și administrând-o, într-un anumit înțeles laic și social. Este vorba despre ocupația unui paznic de cimitir, Dumitru Cristănuș, care, dotat și cu o sensibilitate poetică și cu un simț al vieții (Ștefan Afloroaei), cu totul aparte, concepe, pornind de la aceste premise, o relație de compromis cu moartea, o umanizează și o relativizează, în același timp, realizându-i, din cuvinte, simțiri și gânduri, un portret cât se poate de fantezist, dar și de grav. Uneori o caricaturizează în spiritul jovial al literaturii cimitirului de la Săpânța. Alteori, se luptă cu ea, precum Iov cu îngerul.
Așa cum Urmuz a creat literatură din moartea literaturii, poetul sibian Dumitru Cristănuș readuce în prim-plan literar moartea într-o suită de perspective și decoruri cotidiene, unde ea capătă cetățenia omenescului, a firescului și se integrează, foarte bine, în datele existentului, fără a le anula, cele care o normalizează și o transfigurează, în egală măsură.
Doar dacă aruncăm o privire asupra biografiei sale literare, titlurile semnate de acesta atrag imediat atenția prin insolitul alăturării unor cuvinte, prin aerul de bonomie gravă a anumitor expresii care, în mod cert, îl conduc pe cititor în direcția unor adevăruri grave, îndelung călite la focurile unei înțelepciuni de viață și de creație, destul de bogate. Morminte insomniace, Citirea oaselor sau Cartea cu mituri sunt titluri care, doar în aparență, l-ar putea deruta pe același cititor care s-ar putea gândi că ar avea de-a face cu lirica vreunui neomodernist întârziat. Fapt care ar constitui un șoc, deoarece Dumitru Cristănuș stăpânește cu măiestrie ingredientele unei scriituri destul de actuale, a cărei prospețime și ingenuozitate se remarcă încă de la primele citiri.
În primul rând, de-o discreție și de-o calmitate, melancolice ambele, poetul s-a făcut remarcat abia în ultimii ani, în cadrul întâlnirilor prilejuite de filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor sau de revista Euphorion, deși, de-a lungul unei vieți, a publicat în diverse reviste. Deține, după cum am văzut, câteva volume care au avut parte de o receptare destul de harnică, aș spune, din partea unor critici aflați, preponderent, în zona Banatului, locul de origine al poetului.
Acestor elemente biografice li se adaugă faptul că, ajuns la o vârstă biologică, însemnată, poetul își propune într-o bogată antologie intitulată Poeme insomniace[1], o cartografiere alegorică a morții în lumina reconcilierilor personale și a împăcării contrarilor, unde paradoxurile întunecate sunt îmblânzite de un spirit neaoș al unei jovialități calme și candide; unde întregul instrumentar thanatic al limitei duratei de viață, populat de cimitirul perceput ca un axis mundi al întâlnirii dintre viață și moarte, de îngerii care devin cu atât mai umani cu cât ei coboară printre muritori, se integrează firesc în ordinea existenței de acum și dintotdeauna.
Moartea apare, în câteva episoade, mult mai umană și mai umanizată. Astfel, în unul din poeme, poetul, cel care adoarme ,,cu moartea la căpătâi”, o atitudine poate de frondă sau de aclimatizare cu fatalitatea, mărturisește faptul că ,,moartea mea nu are ureche muzicală”, iar, printr-o atitudine adolescentin-ștrengărească, ne spune că ,,pe ascuns/ odată mort am invitat-o/ la un concert de greieri/ în biserica de iarbă a inimii mele”. Însă, ne relatează, mai departe, într-o notă gravă, camuflată într-o atitudine joculară, ,,nimeni nu mi-a spus/ că nu e în interesul veșniciei/ să invit moartea/ la o asemenea simfonie”. În altă parte, sunt rostite adevăruri grave, licăriri sapiențiale, în versuri enigmatice care vorbesc despre faptul că ,,viii/ sunt în oasele/ morților sau că ,,distanța dintre moarte/ și viață sunt eu”; munca de îngrijitor al unui cimitir echivalează cu cea a unui arhitect al inefabilului, căci ,,cimitirul de mine-ngrijit/ visez să-l așez cândva între stele”. Uneori, într-un cadru de intensă trăire elegiacă, moartea devine un aliat, un sprijin de nădejde, atunci când ,,viața s-a închis în sicriu” și, împreună cu ea, ,,am tot pândit/ cum se făcea noapte/ în alt trup/ fără mine”. Alteori, jocul cu moartea este unul ,,de-a baba-oarba”, într-o copilărie prelungită dincolo de vârste și neputințe fiziologice. Este vorba despre schimbul funambulesc de identități, fizionomii, imaginații și destine dintre poet și moartea personificată, când într-o ființă leneșă, capricioasă sau imprevizibilă, când într-un golem la fel de jucăuș, de omniprezent și de enigmatic, într-un cimitir preschimbat parcă într-un talcioc metafizic, unde perisabilitatea existenței este transfigurată alegoric, iar gravitatea, teama, angoasa devin pseudonime ale unei seninătăți atemporale, ecleziastice. Fără a bagateliza sau caricaturiza existența morții sau a cutumelor acesteia, poetul, din nou, umanizează întreaga panoramă fatalistă, îi oferă un palpit vizionar, de-o expresivitate dionisiacă, stihială: ,,după ce am dansat/ cu oasele/ la sărbătoarea morții/ ne-am așezat/ cu cerul/ la masa de lut/ a întunericului/ resemnate oasele/ s-au despărțit de mine/ în alt timp/ al lunii/ mâinile/ ațipite în soare/ au înviat/ și de atunci/ cuvintele/ nu s-au mai scris/ pe lacrimile/ subțiri/ ale țărânii”.
Prin îmblânzirea spectrului thanatic, toată însemnătatea gravă, tragică, a momentului final, toate pregătirile sau obiceiurile de înmormântare sunt irizate de o seninătate bonomă, de razele unei atitudini sapiențiale, de un firesc irezistibil. Poezia aceasta transformă moartea într-o butaforie suprarealistă, plină de fiorul unei înțelepciuni despărțite de orice impuls dogmatic, fatalist, deși fatalismul este și el sublimat în cadrul acestei fantezii de atmosferă. În multe dintre poeme, prezența miracolului, poate abia intuită, reprezintă cutia de rezonanță a trăirii poetice. Iar, întreaga realitate profană se află sub auspiciile miraculosului. De aici provine, în mare parte din texte, senzația că moartea nu pedepsește sau suprimă, ci, parcă, devine o continuare firească și, amuzantă prin șotiile pe care le pune la cale, a vieții, căreia îi sădește la rădăcini semințele divinului.
[1] Dumitru Cristănuș, Poeme insomniace, Editura Agnos, Sibiu, 2025, 384 de pag.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa, „Poezia lui Dumitru Cristănuș” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 