Savu Popa
Cultul inefabilului
Ajuns la bilanț, Ioan Barb, poet hunedorean, ne oferă antologia de față, intitulată Descântec pentru amăgit uitarea[1], selecție realizată de către prozatorul și criticul sibian Silviu Guga, cuvântul înainte fiind semnat de către criticul Ioan Holban. Textele sunt reprezentative pentru mai multe etape ale creației lui Ioan, adunate din numeroasele volume care i-au apărut de-a lungul vremii. Ele conturează portretul unui poet matur, sigur pe sine, manifestând înclinații parabolice în anumite sectoare ale poeziei sale, cu precădere în cele confesive.
Poemul-descântec își activează un potențial al energiilor spirituale sau al vibrațiilor ontice. Mai mult decât atât, antologia aceasta însumează, prin complexitatea și prin inegalitatea unor texte, din punct de vedere tematic, compozițional sau imaginativ, o serie de eposuri confesive, care vizează aspecte biografice proiectate pe un fundal parabolic-vizionar. Toate acestea se află într-un izbitor contrast față de realul imediat, al ,,timpului neterminat”, care ,,se întoarce în mine și în tine”, ,,să curgă într-o nouă albie”, cea a vremurilor noi.
Sentimentul, deopotrivă, straniu și apăsător al depărtării de latura divină presupune o resimțire intensă a unei înstrăinări de sine. În acest punct, mărturisirea capătă o franchețe aparte, epurată de orice tresăltare declamativă. De altfel, întâlnim, în următoarele versuri, o atmosferă a regenerării și a optimismului, după ce lupta cu îngerul a avut loc și a lăsat în urmă, și mai accentuate- un anumit dinamism hieratic planând în jurul dorinței de reviriment ființial/spiritual: ,,îmi îngrop în zori/ deznădejdea sub coaste/ și mă pocăiesc în sac/ și mă prostern în cenușă/ Doamne ești un artificier milos/ amorsează cuvântul în patimile negre/ și aprinde din candelă fitilul/ la strigătul viu/ din mii de bucăți/ voi simți în piept o inimă nouă/ pregătită să primească oaspeți/ cu un sunet de clopoțel/ la atingerea nopții/ îmi vei îndulci gândul/ și el va trece prin mine ca un prieten” (când sufletul trece prin mine ca un prieten).
În versurile următoare, elementul central, talismanul, armonizează natura, timpul și umanul, readucându-le la ipostaza lor originară. Imaginile insolite se derulează într-un flux atemporal, menit să revigoreze un întreg peisaj încadrat în circuitul solar-dionisiac al elementelor naturale și al vieții: ,,sub rana fulgerului/ prin care zori sângerii/ plouă în lanuri/ șoaptele noastre/ cheamă-mă/ o strigă-mă/ până când se face amiază/ am să rescriu povestea/ în repezișul fluviului/ pe pietrele umede/ un talisman/ vor sculpta valurile/ din amintirea noastră” (talisman).
Evocarea atmosferei unor tradiții sau obiceiuri funerare devine pretextul unei explorări a satului natal, ascuns după ferestrele lumii. Semnificația bradului verde adus la mormântul celui tânăr, împodobitul acestuia sau mișcarea continuă a flamurilor, a ștergarelor bătute de vântul care amplifică sentimentul dezolant al perisabilului, toate acestea se înscriu într-o mitologie locală a resemnării care îl învăluia, de-a dreptul matern, pe copilul de atunci. Confruntarea cu spectacularul ancestral al morții însemna pentru copilul de altădată, o deprindere cu acea seninătate solemnă a morții. Numaidecât, o făcea mai umană și o încadra în circuitul unui firesc inefabil: ,,când se prăpădea un fecior/ înainte de a-și împlini bărbăția/ în satul meu ascuns după ferestrele lumii/ îi aduceau la mormânt un brad verde/ măsurau câte un metru/ pentru fiecare an din viață/ îl împodobeau cu ștergare/ și flamuri ca pe un steag/ în care se tânguia vântul/ până se îngălbenea cetina/ cu trecerea anilor m-am obișnuit cu acest ritual/ așa cum m-am obișnuit cu cerul/ întunecat sau albastru/ sprijinit pe nucul bătrân din grădină/ uneori mă întind și eu la umbră/ îmi strecor mâinile prin găurile dintre ramuri/ și adorm câte o primăvară în gândul lui Dumnezeu” (frate peste groapă).
Din următoarele secvențe reiese șarmul unui povestitor care metaforizează detaliul afectiv și îmbină evenimențialul nostalgic cu un impresionism oniric: ,,dragostea e o mașină de epocă/ parcată în curtea din spatele casei/ sub umbrar îți zâmbește/ prin geamurile șterse/ patinate de vreme/ ca cerul limpezindu-și albastrul/ în curcubeu”. Calitatea principală a acestei poezii rezidă și din plăcerea povestirii care capătă valoare de ceremonial al amintirii, al vieții și al morții. Nu neapărat gesturile sau evenimentele apar/transpar în prim-plan, cât o anumită detașare și privire a acestora dintr-un unghi senzorial-insolit, dintr-o perspectivă reflexiv-nostalgică, care le facilitează deschiderile spre mitic sau spre fantasmă; atinse, toate acestea, și de patina unui miraculos atemporal care conferea lumii de atunci o însemnătate apotropaică: ,,cobor din nou în casa copilăriei/ îmi simt pașii alunecând pe limbile ierbii/ lângă biserica veche/ se sting printre firele de brumă/ și iarăși se aprind în zecile de lumânări” sau ,,oamenii/ mor o singură dată/ neschimbați în pământ rămân/ nemișcați/ crezând că au visat că trăiau înveliți în neant/ ca măduva într-un copac/ cu rădăcinile răsfirate prin coastele vieții/ străbat printre pietre furnici din alt timp/ găsesc între lilieci sălbatici/ crucea veche din lemn a bunicii/ O Golgotă apusă de mult” (trecând cu pașii sărutați de ierburi).
Dincolo de anumite aglomerări stilistice sau ideatice, poezia aceasta dezvăluie tabloul unor vremuri aflate la confluența realului cu ancestralul.
[1] Ioan Barb, Descântec pentru amăgit uitarea, Ed. Junimea, Iași, 2021.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa „ Cultul inefabilului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 