Toma Necredinciosul cu smartphone
Există două modalități prin care dobândim informații și cunoștințe: direct (prin intermediul simțurilor) și indirect (mediat – de la alți oameni sau din diverse surse de informare). În ceea ce privește cunoașterea mediată, putem diferenția două situații: credităm anumite informații pentru că provin din aria noastră de cunoaștere generală sau specializată, deci deținem cunoștințele care ne permit să le analizăm în profunzime și să le determinăm calitatea, sau le credităm pentru că avem încredere în sursa lor.
Extinderea continuă a granițelor cunoașterii și diseminarea globală a cunoștințelor a făcut ca, pe măsură ce știm mai multe despre ea, lumea să devină din ce în ce mai mică – căci spațiul lăsat necunoscutului e din ce în ce mai strâmt – și, în același timp, mai greu de cuprins de înțelegerea comună. Știința a dezvăluit componente ale lumii fizice care sunt invizibile cu ochiul liber sau intangibile, iar inventivitatea umană le-a exploatat pentru a crea instrumente din ce în ce mai complexe, ale căror principii de funcționare sunt străine publicului larg. Acceptarea existenței lor și utilizarea tehnologiilor care le fructifică implică de cele mai multe ori o opțiune similară celei religioase; în esență, e vorba de un „act de credință” [1]. E adevărat că, spre deosebire de credința religioasă, știința trebuie să producă dovezi privind existența și acțiunea acestor elemente „ascunse” ale lumii fizice; totuși, înțelegerea și acceptarea lor rațională necesită o cunoaștere (din ce în ce mai) specializată, accesibilă în primul rând experților, în vreme ce pentru non-experți decisiv este „actul de credință”. (Cineva care nu are nici cea mai vagă idee despre principiile fizicii cuantice va accepta existența bosonului Higgs sau a găurilor negre crezându-i pe specialiștii în domeniu și nu în urma unei analize personale a dovezilor existente sau a informațiilor referitoare la aceste subiecte).
În contextul accesului larg la informații și cunoștințe, care facilitează contactul cu afirmații contradictorii și interpretări concurente, unii refuză „actul de credință” și susțin primatul experienței nemijlocite ca modalitate de cunoaștere. Dacă Toma Necredinciosul, pentru că nu a fost de față când Mântuitorul li s-a arătat prima oară ucenicilor, vrea să pună mâna pe rănile Lui ca să se convingă că a înviat (Arghezi: „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”), imitatorii lui laici de astăzi resping calculele matematice, experiențele de circumnavigație globală și nenumăratele imagini înregistrate în spațiu care dovedesc sfericitatea Pământului și sunt gata să pornească în călătorie ca să-i găsească capătul.
Voi discuta în continuare două afirmații care ilustrează această atitudine mefientă.
„Nu cred decât ce văd cu ochii mei” (cu variantele: „până nu văd, nu cred” sau, ca întrebare „încuietoare” într-o dispută: „ai văzut tu cu ochii tăi?”) exprimă neîncrederea în ceea ce depășește granița experiențelor directe, a convingerilor dobândite pe baza informațiilor culese prin intermediul celor cinci simțuri. Este pusă astfel sub semnul întrebării cunoașterea mediată, fie că e vorba de medierea umană (ce aflăm prin comunicare directă cu alți oameni) sau de cea documentară (realizată prin consumul de produse media). Aparent, încrederea în ceilalți este eliminată din ecuația procesului de dobândire a cunoștințelor.
Mai întâi, credința că ceea ce am văzut cu ochii mei e adevărat este contrazisă deseori de fapte (și de existența iluzioniștilor, între altele). Studiile psihologilor arată că simțurile noastre ne înșală frecvent. Uneori, nu vedem ceea ce era de văzut (vezi experimentul cu „gorila invizibilă” realizat de Simons și Chabris) [2], alteori vedem ceva ce nu există. Așadar, nici atunci când e vorba de ceea ce am văzut/auzit/simțit/pipăit/gustat nu putem avea certitudini cu privire la înregistrarea, interpretarea sau redarea corectă și cuprinzătoare a experienței respective. Experiențele directe pot să difere de o persoană la alta în raport cu același fapt. Este foarte probabil, de pildă, ca un articol de ziar care relatează un eveniment la care am fost martori să se apropie mai mult de realitatea faptică și de semnificația evenimentului respectiv – prin coroborarea mai multor mărturii, prin contextualizarea lui, printr-o prezentare multifațetată – și să o redea mai cuprinzător decât noi înșine, care l-am trăit. Simțurile noastre nu sunt niște dispozitive neutre, obiective de înregistrare a interacțiunilor cu lumea materială, cum nu este nici prelucrarea informațiilor culese prin intermediul lor.
Dacă interpretăm ad litteram afirmația menționată, pretenția că putem trăi bazându-ne exclusiv pe experiențele noastre directe e absurdă. Astăzi, când avem acces la atât de multe informații în mod mediat, singura situație în care se poate imagina existența unei persoane a cărei înțelegere a lumii s-ar baza doar pe experiențele personale este cea în care ea s-ar naște și ar trăi toată viața în pădure, fără contact cu alți oameni, deci fără nicio posibilitate de a fi influențată. În convingerile pe care ni le formăm și deciziile pe care le luăm într-o viață, toate experiențele noastre directe cântăresc cam cât un grăunte de nisip. În fapt, credințele noastre încep să se cristalizeze într-o etapă a vieții în care experiențele directe sunt fatalmente limitate – în perioada preșcolarității, când mediul familial constituie principala sursă de cunoaștere (azi concurată din ce în ce mai mult de instrumentele media lăsate prea devreme la îndemâna copiilor), și în timpul educației formale, când ni se transmit cunoștințe despre lume. Această cunoaștere mediată ne influențează semnificativ viața adultă.
Acceptând, prin absurd, că ar fi posibil să acordăm credit exclusiv experiențelor noastre directe, cum s-ar traduce în practică un asemenea demers? Ce efecte ar avea el asupra deciziilor noastre? Ne putem amuza sau îngrijora imaginându-ne consecințele unor raționamente precum:
– Am citit despre efectele distrugătoare ale uraganelor, dar nu o să iau măsuri ca să mă protejez de cel care se apropie (să mă adăpostesc sau să fug din calea lui): vreau să trăiesc eu însumi experiența uraganului ca să mă lămuresc dacă într-adevăr un asemenea fenomen îmi poate pune viața în pericol.
– Virușii nu există, pentru că n-am văzut niciunul.
– Ca să zbor cu avionul trebuie mai întâi să asist la construirea lui, ca să fiu sigur că nu s-a produs nicio eroare de fabricație.
Ne-am aștepta ca Toma Necredinciosul din zilele noastre, deoarece privește cu mefiență cunoașterea mediată, să-i refuze și fructele, în baza aceluiași raționament. Smartphone-ul din mâna lui dovedește contrariul. În realitate, utilizând cu încredere numeroase dispozitive și mașinării complexe inventate și fabricate de alții, a căror apariție a devenit posibilă datorită cunoașterii dobândite și transmise de-a lungul secolelor, Toma Necredinciosul comite un „act de credință”. Progresul se bazează pe o cunoaștere cumulativă – cei de azi pornesc din punctul în care au lăsat lucrurile cei de dinaintea lor, nu de la redescoperirea individuală a roții – deci este condiționat de încrederea în competențele altora.
În concluzie, ceea ce „văd cu ochii mei” este fatalmente limitat atât din punct de vedere al cuprinderii, cât și al capacității de interpretare și nu poate constitui pilonul principal al cunoașterii. Cunoașterea noastră este în cea mai mare parte mediată: în bună măsură, ceea ce știm sau credem că știm am aflat de la alții – prin comunicare directă sau din diverse surse documentare – și nu din propriile experiențe.
O variantă soft a afirmației anterioare este „trec totul prin filtrul propriu”. Disponibilitatea de a ne pune întrebări e o caracteristică definitorie a gândirii critice. Problema apare atunci când filtrul interpretării personale devine instanță supremă, indiferent de domeniul cunoașterii asupra căruia se exercită. Aria noastră de cunoaștere și de competență fiind limitată – din ce în ce mai limitată, din cauza exploziei informaționale – pretenția că putem înțelege, altfel decât cel mult la un nivel general, chestiuni aflate în afara acesteia ne vulnerabilizează. Cei care suferă de iluzia unei competențe extinse (când nu exhaustive) sunt expuși efectului Dunning-Kruger [3]. Există situații în care, în mod realist, evaluarea calității surselor este singura modalitate rațională de a decide cu privire la calitatea unor informații.
A trece totul prin filtrul propriu e o iluzie și din perspectiva timpului pe care-l avem la dispoziție și a atenției pe care o necesită gândirea lentă (în termenii lui Daniel Kahneman) [4], deci procesarea și analiza aprofundată a informațiilor. În fapt, în majoritatea situațiilor apelăm la gândirea rapidă, la euristicile care ne ajută să câștigăm timp și să luăm decizii de moment. Creditarea unor informații în funcție de sursa lor este una dintre aceste euristici.
Încrederea în ceilalți, deși ne expune la riscul de a ne înșela/a fi înșelați (dar asta e valabil, după cum am văzut, și pentru încrederea în noi înșine) nu poate fi exclusă din procesul cunoașterii. Cât de mare este riscul depinde de sursele pe care alegem să le credităm și de criteriile în funcție de care facem aceste alegeri – aici, cu adevărat, gândirea critică joacă un rol esențial.
***
1. Carolyn Biltoft, „The Anatomy of Credulity and Incredulity: Or, a Hermeneutics of Misinformation”, The Harvard Kennedy School Misinformation Review, vol. 1, nr. 2, 2020, p. 4, https://bit.ly/evalinf-cbilto, consultat la 31.01.2024.
2. Christopher F. Chabris, Daniel J. Simons, The invisible gorilla: and other ways our intuition deceives us, Harper Collins, London, 2010. Pentru o descriere succintă a experimentului, vezi Daniel Kahneman, Gândire rapidă, gândire lentă, Publica, București, 2012, p. 4. Kahneman concluzionează: „Studiul cu gorila ilustrează două fapte importante legate de mințile noastre: putem fi orbi în fața evidenței și suntem, de asemenea, orbi față de propria noastră orbire”.
3. Vezi Justin Kruger, David Dunning, „Unskilled and unaware of it: how difficulties in recognizing one’s own incompetence lead to inflated self-assessments”, Journal of Personality and Social Psychology, vol. 77, nr. 6, 1999, pp. 1121-1134. Studiul arată că suntem înclinați să avem o părere excesiv de favorabilă despre abilitățile noastre în multe domenii sociale și intelectuale, inclusiv în cele în care nu avem nicio pregătire. Din acest motiv, nu conștientizăm atunci când suntem incompetenți și, mai mult, avem dificultăți să recunoaștem competența autentică a altora.
4. Vezi Daniel Kahneman, op. cit.
INDICAȚII DE CITARE:
Robert Coravu „Toma Necredinciosul cu smartphone” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 