Sunet, zgomot și (diz)armonie socială
Din perspectiva fizicii, sunetul și zgomotul sunt același lucru – vibrații percepute de ureche care se produc în aer sau apă, al căror volum este direct proporțional cu amplitudinea undelor. Distincția este făcută de felul în care percepem sunetul și de impactul lui asupra noastră. Zgomotul este un sunet deranjant sau nedorit, care poate avea efecte nocive asupra stării de bine și a sănătății. El este asociat cel mai adesea cu un volum ridicat al emisiei sonore, dar orice sunet poate fi perceput drept zgomot independent de natura și amplitudinea lui, în funcție de context: cineva care vrea să se concentreze sau să se odihnească, de pildă, poate fi deranjat și de o melodie difuzată în surdină, pe care în mod obișnuit ar asculta-o cu plăcere.
Subiectivitatea are un rol esențial în distincția sunet/zgomot: unii pot defini drept zgomot orice sunet care depășește o anumită amplitudine, considerată însă suportabilă și acceptată de majoritatea celorlalți; la fel, sunete care pe unii îi binedispun reprezintă zgomot pentru cei care le sunt expuși fără voie. În același timp, există limite de siguranță ale intensității sunetului (85 de decibeli) și timpului de expunere la acesta determinate obiectiv, cu instrumentele științei, dincolo de care se poate vorbi de efecte nocive asupra sănătății, inclusiv de producerea unor daune permanente ale sistemului auditiv. Printre efectele negative ale expunerii la zgomot, fie că e vorba de intensitatea sunetelor sau de perceperea lor ca fiind deranjante sau nedorite, se mai numără stresul, nervozitatea, anxietatea, tulburările somnului, iar în cazul în care expunerea este constantă și îndelungată, apariția bolilor cardiovasculare și infarctul. Acest impact explică de ce zgomotul poate fi folosit ca armă – încă din cele mai vechi timpuri, de la asediul Ierihonului, dacă dăm crezare Bibliei [1], până la armele sonice de astăzi (ex. tunurile sonore, „arme de hărțuire acustică” folosite pentru dispersarea mulțimilor) – dar și ca mijloc de tortură – a se vedea forțarea prizonierilor de credință islamică de la Guantanamo să asculte muzică pop [2].
Până la apariția mijloacelor de înregistrare și redare a sunetului, sunetele produse de om, cu sau fără ajutorul unor instrumente, au avut o existență efemeră și un impact limitat asupra semenilor și naturii. Istoria reține ca exemplu timpuriu de reproducere mecanică a muzicii orga hidraulică cu cilindri interschimbabili inventată în secolul al IX-lea de frații persani cunoscuți sub numele de Banū Mūsā, savanți renumiți în lumea islamică pentru tratatele lor de geometrie și mecanică. Dispozitivul alcătuit dintr-unul sau mai mulți cilindri rotativi pe a căror suprafață este plasat un set de ace a rămas principalul mijloc de producere mecanică a muzicii timp de o mie de ani, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea [3]. Marele salt l-a reprezentat apariția instrumentelor de înregistrare și redare (primul, fonograful lui Edison, a fost patentat în 1878), prin care sunetele au fost „încapsulate” și au dobândit mobilitate, putând fi transportate și ascultate de un număr mare de persoane aflate la distanță de locul lor de producere. Începând din secolul următor, convertirea sunetelor în semnale electrice și apoi digitale și evoluția mijloacelor de amplificare au permis circulația lor nelimitată, însoțite sau nu de imagini, difuzate în direct sau prin intermediul înregistrărilor și redarea lor în orice loc și în orice moment, atât în spații publice cât și în mediul casnic.
Posibilitatea individului de a declanșa redarea unor diverse sunete folosind instrumente de uz casnic sau portabile din ce în ce mai sofisticate și mai performante, inclusiv din punct de vedere al intensității sonore, s-a adăugat modalităților de poluare fonică a unei lumi tehnologizate și, în același timp, din ce în ce mai populate. În special în aglomerările urbane, locuitorii sunt expuși în mod curent zgomotului produs de traficul rutier, de alarmele antifurt, de sirenele ambulanțelor, de claxoane, dar și de vocile semenilor, într-un cuvânt zgomotului străzii. Dacă acestui zgomot care ajunge să fie ignorat de unii, acceptat ca o fatalitate de alții, ca un zgomot ambiental inevitabil în lumea în care trăim, i se acordă atenție de către autorități [4], mult mai puțin analizat este cel produs ca urmare a unor acte de voință individuale cu ajutorul diverselor dispozitive care emit sunete. De la radio, televizor, sistemele și dispozitivele audio până la omniprezentul și omnipotentul smartphone, acestea sunt prezente atât în spațiul casnic, contribuind la „beneficiile” traiului în comun în clădiri deficitare din punct de vedere al izolării fonice cât și în spațiile publice, acolo unde propensiunea spre divertisment a utilizatorilor lor tinde să anuleze orice convenție de armonie socială. Dacă zgomotul străzii este dificil, când nu imposibil de controlat, zgomotele generate de indivizi prin apăsarea butoanelor unui aparat depind de o alegere – respectarea sau ignorarea regulilor scrise sau nescrise de conviețuire.
Să fii martorul involuntar al chefului de distracție al unui vecin de bloc care „are cu ce” în materie de produs zgomot, al unor conversații telefonice purtate în public pe un ton ridicat, eventual cu vocea partenerului de dialog expusă pe difuzor, al unor melodii sau clipuri redate pe smartphone la volum ridicat tot într-un spațiu public sau al altor comportamente care în limbaj popular sunt desemnate prin apelativul „nesimțire” tinde să devină normalitate. Oazele de liniște sunt din ce în ce mai greu de găsit, deoarece sursele de zgomot sunt „la purtător”, însoțindu-l chiar și în cele mai izolate locuri.
Împuternicirea tehnologică a individului trebuie însoțită de intervenții, inclusiv educaționale, care să regleze și să sancționeze comportamentele care afectează conviețuirea. Toate utilizările tehnologiei ne sunt cu putință, individual, dar nu toate ne sunt de folos ca grup. Din perspectiva dezideratului armoniei sociale, în conflictul dintre percepțiile diferite asupra zgomotului, alegerea este una evidentă: starea mea de bine nu trebuie să afecteze starea de bine a celorlalți.
***
1. „Atunci au trâmbițat preoții din trâmbițe. Şi cum a auzit poporul glasul de trâmbiță, a strigat tot poporul împreună cu glas tare şi puternic şi s-au prăbușit toate zidurile împrejurul cetății până în temelie şi a intrat tot poporul în cetate, fiecare din partea unde era, şi au luat cetatea” – Cartea lui Iosua Navi, 6:20, https://doxologia.ro/cartea-lui-iosua-navi-capitolul-6, consultat la 29.02.2024.
2. Vezi Michael M. Moeller, Andrew Sivak, „Fuck Your God in the Disco: Music, Torture, and the Divine at Guantánamo”, Radical Philosophy Review, vol. 15, nr. 1, 2012, pp. 127–144, https://doi.org/10.5840/radphilrev201215111, consultat la 29.02.2024.
3. C. B. Fowler, „The Museum of Music: A History of Mechanical Instruments”, Music Educators Journal, vol. 54, nr. 2, 1967, pp. 45–46, https://doi.org/10.2307/3391092, consultat la 29.02.2024.
4. Vezi, de pildă, principalele concluzii ale raportului Zgomotul în Europa – 2020 prezentate pe site-ul Agenției Europene de Mediu – https://www.eea.europa.eu/ro/highlights/numarul-de-cetateni-europeni-expusi.
INDICAȚII DE CITARE:
Robert Coravu „Sunet, zgomot și (diz)armonie socială” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 