La mila inteligenței artificiale
Ne place să considerăm mila, empatia și compasiunea drept manifestări afective specifice omului – deși știința ne spune că și la alte specii, ce-i drept, puține, pot fi identificate anumite forme, elementare, de compasiune sau empatie. Aceste sentimente apar ca o reacție, mai mult sau mai puțin activă, față de suferința, dificultățile, problemele, neputințele unei alte ființe. Ele se manifestă ca urmare a conștientizării apartenenței la aceeași realitate perisabilă a viului, în care suferința, sub toate aspectele ei, este inevitabilă. Sunt direcționate către ceilalți și, în același timp, în mod subtil, către sine, ca seamăn expus acelorași intemperii existențiale.
În istorie, am avut tentative de „optimizare” a omului prin suprimarea unor rase sau popoare considerate inferioare, a unor indivizi categorisiți ca fiind imperfecți genetic sau a reprezentanților unor clase sociale, etichetați drept „dușmani ai poporului”. Pentru ca violența sistematică să se poată produce în mod eficient, fără să se împiedice de milă, empatie sau compasiune, a fost nevoie de dez-învestirea victimelor din calitatea de om. Crimele comise în numele unor idei au dovedit că aceste sentimente, considerate profund umane, pot fi puse între paranteze (nu extirpate, ci doar deturnate către cei care „merită”) prin încadrarea victimelor în categoria suboamenilor.
Dar mila, empatia și compasiunea nu sunt vulnerabile doar la ideologii. Am realizat, în ultimele decenii, că experiența virtualului, deși ne apropie de semenii noștri, datorită posibilităților de comunicare fără precedent în istoria omenirii, în același timp ne îndepărtează. Preferința pentru comunicarea la distanță în dauna celei directe, față în față, este alienantă pe termen lung și are efect asupra empatiei. Este dificil „să te pui în pielea celuilalt” atunci când el nu se află în proximitate și este perceput, mai degrabă, ca o prezență virtuală. Acest risc a fost semnalat încă de la începutul civilizației ecranului: accesul mediat tehnologic la realitate oferă o experiență în care distanța față de obiect ajunge să se reflecte într-o distanțare emoțională. La această tocire a sensibilității contribuie și excesul mediatic de redare a violenței și suferinței, în mod direct (documentar, reportericesc) sau sub formă de surogat ficțional (în filme).
Mila, empatia și compasiunea pot fi puse între paranteze și prin raționalizare excesivă. Dacă mila creștinească este, prin definiție, atotcuprinzătoare și necondiționată, realitatea laică e adesea mult mai pragmatică. Beneficiarii potențiali sunt împărțiți în cei vrednici de milă și cei care-și merită soarta, conform criteriilor fiecărui individ. Și la nivelul statelor, în funcție de doctrina politică a guvernării, raportarea la cei slabi, neajutorați, care au mai puține resurse de subzistență variază între prioritizarea protecției sociale și principiul eficienței pieței („fiecare pe cont propriu”).
Realitatea ne demonstrează, așadar, că mila, empatia sau compasiunea nu se manifestă atât de des precum ne-ar plăcea să credem, nu față de oricine și nici în orice condiții. Azi, în schimb, manifestările verbale ale acestor sentimente pot fi reproduse tehnologic. Apelând la cuvintele și expresiile prin care ni le-am exprimat de-a lungul timpului, inteligența artificială generativă le poate simula, ajustându-și răspunsurile în funcție de emoțiile pe care le recunoaște în limbajul celui cu care dialoghează. Transmite lingvistic niște reacții afective pe care unii dintre utilizatorii ei, cu siguranță, simt nevoia să le regăsească mai mult într-o realitate în care deseori primează individualismul și egoismul.
Satisfacerea tehnologică a unor nevoi emoționale contribuie la accentuarea tendinței unor indivizi de a-și reduce interacțiunile umane [1]. Ne putem întreba, însă, dacă acest fenomen trebuie interpretat, neapărat, într-o cheie negativă. Deși nu are trăiri afective, ci doar le mimează conversațional, inteligența artificială este un partener de dialog care „ascultă” cu atenție, răspunde la întrebări și nu folosește cuvintele celuilalt ca pretext și punct de pornire ca să-i vorbească despre propriile lui probleme. Mai mult decât atât: nu simulează empatia selectiv, ci în mod democratic, față de toți utilizatorii ei, fără să-i judece după aparențe și fără să considere că vreunul n-ar merita-o.
Pe cineva care a ajuns la concluzia sartriană că infernul sunt ceilalți, inteligența artificială îl poate convinge că paradisul e absența lor.
***
[1] Vezi, referitor la acest subiect, Robert CORAVU, „Inteligența emoțională artificială”, Homo technologicus, București: Editura Universității din București, 2026, pp. 71-75 (prima publicare: Anthropos, nr. 7, 2025, https://anthropos.ro/robert-coravu-inteligenta-emotionala-artificiala/).
INDICAȚII DE CITARE:
Robert Coravu „La mila inteligenței artificiale” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
