Eroare 404
Tiparul a făcut trecerea de la scrierile al căror conținut putea fi diferit cu fiecare nouă copie, în funcție de inspirația scribului care se simțea dator să-și aducă propria contribuție la lucrarea pe care trebuia să o copieze, la textul „fix”. O copie (un exemplar) al unei cărți tipărite conține același text – cu tot cu eventualele greșeli de culegere… – ca toate celelalte. O anumită ediție a unei cărți tipărite va avea mereu același conținut, la fel cum o pagină tipărită nu va fi mâine, peste câteva luni sau ani diferită de cea pe care o citim azi. În schimb, conținutul unei pagini web se poate modifica în orice moment, iar o pagină de e-book poate fi afișată diferit pe dispozitive diferite, deci poate avea alt conținut de la o utilizare la alta. Mai mult, un document electronic accesibil via internet poate să dispară de pe serverul pe care era stocat sau să-și schimbe adresa – motiv pentru apariția mesajelor de eroare din seria „404”.
Treptat, datorită creșterii continue a volumului cunoștințelor disponibile în internet și a modificării comportamentelor informaționale, am făcut trecerea de la o cultură scrisă caracterizată de fixitatea textului [1] și bazată pe stabilitatea reperelor bibliografice la una în care ne confruntăm cu volatilitatea și maleabilitatea documentelor accesibile online. Am fost obligați să ne adaptăm la un mediu instabil și predispus la amnezie.
Evoluția cunoașterii începe de la acumulările anterioare, de la corpusul de cunoștințe existente folosit ca sursă de documentare, ca referință pentru noile demersuri care se construiesc în raport cu acesta prin asimilare și diferențiere, prin acceptare și contestare, prin (re)interpretare. În cultura scrisă, referința bibliografică îi permite autorului să-și delimiteze propriile idei și contribuții de cele pe care le-a preluat din sursele citate și îi dă posibilitatea cititorului avizat să verifice dacă sursele citate sunt valide și susțin argumentația propusă. Referințele și relațiile dintre ele alcătuiesc o hartă a demersului auctorial a cărei compoziție și întindere poate fi evaluată comparativ cu totalitatea surselor documentare relevante pentru subiectul abordat. Nu în ultimul rând, referințele bibliografice propun un parcurs de cunoaștere care poate fi urmat și aprofundat de cei interesați de subiectul lucrării.
Într-un mediu fluid, pe nisipurile mișcătoare ale internetului, acest proces referențial are dificultăți să-și îndeplinească funcția. Verificabilitatea este afectată: constatările empirice dar și studiile bibliometrice arată că o parte considerabilă a trimiterilor la surse de informare online devin după ceva vreme „dead links”, deci nu mai conduc la documentul consultat de autor pentru elaborarea lucrării, care fie nu mai este disponibil, fie este disponibil la o altă adresă, care trebuie identificată. Includerea în standardele de citare a surselor online a mențiunii referitoare la data accesării este o încercare de adaptare la această fluiditate, dar ea reprezintă mai degrabă o soluție pentru autor, punându-l la adăpost de eventualele reproșuri privind indisponibilitatea ulterioară a sursei pe care a citat-o, decât pentru problema verificabilității. Verificabilitatea este afectată și de dispariția, în cele mai multe cazuri, a secvențierii care permite trimiterea punctuală la locul din document de unde a fost preluat un citat sau o idee: cu excepția surselor care reproduc formatul paginii tipărite (ex. documentele PDF) și a rarelor pagini web unde secțiunile textului sunt delimitate prin marcaje, în cazul celorlalte această precizie a referinței nu mai este posibilă.
Proiectele de arhivare electronică reprezintă și ele rezolvări parțiale și greu de susținut pe termen lung. Bibliotecile naționale caută să extindă sistemul depozitului legal pentru a prezerva documentele electronice semnificative, dar această soluție nu este la îndemâna oricui din cauza dificultăților logistice și a costurilor implicate – Biblioteca Națională a României, de pildă, nu are deocamdată capacitatea să implementeze un asemenea sistem. Să ne gândim, în acest context, la numeroasele ziare și reviste românești apărute după 1989 care la un moment dat au ajuns să fie publicate exclusiv online după care și-au încetat apariția, iar arhiva lor a dispărut de pe site, nemaiputând fi accesată decât cel mult parțial, cu ajutorul unui instrument precum Wayback Machine [2], „mașina timpului” care permite vizualizarea unor capturi ale conținutului unui site realizate în diferite momente ale existenței sale. Absența măsurilor de prezervare a memoriei culturale în format electronic duce la pierderea parțială sau integrală a conținutului unor publicații pentru viitorime.
Localizarea documentelor care-și schimbă în timp adresa de internet este posibilă folosind serviciile de intermediere care alocă identificatori unici (ex. Crossref – DOI) și care țin evidența modificărilor de localizare astfel încât cititorul să poată ajunge oricând la document. Multe dintre aceste servicii sunt, însă, comerciale, deci nu sunt accesibile oricui.
O problemă poate și mai gravă este ușurința cu care poate fi afectată integritatea documentelor disponibile online. Un document din internet poate suferi în timp modificări succesive și substanțiale – uneori, chiar frauduloase, fără acordul autorului sau al deținătorului de copyright – fără ca acest lucru să fie semnalat/marcat în vreun fel; practic, el cunoaște mai multe versiuni care, însă, nu sunt anunțate ca atare.
Unii aseamănă internetul cu o imensă bibliotecă. Dacă acceptăm această paralelă, nu putem să nu ne întrebăm cum ar fi arătat cunoașterea la care avem acces azi dacă ea s-ar fi edificat pe baza unor biblioteci unde o bună parte din publicații dispar după o vreme, nu mai sunt de găsit în locul știut sau al căror conținut se modifică în timp, pe neanunțate. Se poate construi ceva durabil și de încredere pe un asemenea fundament fluid?
Instabilitatea referințelor dar și a corpusului documentar accesibil în mediul online are caracteristicile unui fenomen al modernității lichide (Zygmunt Bauman), unde cuvântul de ordine este predispoziția pentru schimbare, incapacitatea de a păstra o formă pe termen lung [3]. Dacă adăugăm acestui fenomen performanțele inteligenței artificiale generative de aglutinare a originalelor în produse de sinteză, putem întrevedea un viitor în care răspunsul la moromețiana întrebare „pe ce te bazezi” va fi dificil de formulat.
***
1. Termenul fixity a fost propus de cercetătoarea americană Elizabeth Eisenstein pentru a denumi o calitate a textelor a căror integritate nu poate fi afectată de intervenții neavenite – vezi Elizabeth L. Eisenstein, The printing press as an agent of change, Cambridge University Press, Cambridge, 1991.
2. https://web.archive.org/, consultat la 3.12.2023.
3. Zygmunt Bauman, Liquid Modernity, Polity, Cambridge, 2000, p. 2.
INDICAȚII DE CITARE:
Robert Coravu „Eroare 404” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 