Diminuări
Cheltuim bănuți, cumpărăm hăinuțe, plătim câte o facturică, ne uităm la filmulețe pe smartphone, la restaurant trebuie să decidem dacă vrem pâinică și dacă la final luăm și o cafeluță. „Amortizarea prin diminutiv”, cum numește Gabriel Liiceanu această modalitate de manifestare discutabilă a politeții publice [1], ne amintește involuntar că lumea în care trăim a devenit o lumică. Descoperirile științifice ne-au făcut să scădem în propriii noștri ochi. Timp de secole, ignoranța a avut avantajul că ne-a permis să ne credem buricul universului, punctul central al unei lumi create de o forță divină special pentru noi. Treptat, această lume ne-a rămas mică și a început să ne strângă, obligându-ne să ne adaptăm percepția de sine. Cu cât orizontul cunoașterii se extinde, cu atât (ne) părem mai insignifianți în ecuația universală.
Pe grăuntele nostru de nisip, trăim vremuri în care reducerea, micșorarea, scăderea sunt cuvinte-cheie asociate eficienței, dorinței de mai mult și mai bine obținut într-un timp (cât) mai scurt și cu costuri (cât) mai mici. Distanțele se micșorează ca urmare a posibilității de a le surmonta mai rapid atât fizic, cu ajutorul mijloacelor de transport cât și virtual, prin comunicarea online, activități care altădată implicau un consum ridicat de timp și energie, azi ne solicită într-o măsură mai mică resursele individuale și sunt finalizate într-un interval considerabil mai scurt. Eficientizarea datorată dezvoltării tehnologice vine însă la pachet cu o sărăcire a experienței existențiale, cu atrofierea până la dispariție a unor abilități naturale sau dobândite. Ne ușurăm din ce în ce mai mult viața cu prețul diminuării continue a autonomiei și, în cazuri extreme, a capacității de a supraviețui unor situații în care niște dispozitive precum omniprezentele și adictivele telefoane inteligente sau niște infrastructuri de comunicare precum internetul ne-ar deveni, din diverse motive, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, inaccesibile.
Unii pledează pentru eliberarea de corvoada memorării unor informații care acum sunt accesibile online, „la un clic distanță” și de cea a dobândirii abilităților necesare pentru îndeplinirea unor sarcini care, acum, pot fi lăsate pe seama tehnologiei. Dacă ne vom baza cvasiexclusiv pe inteligența artificială generativă pentru a produce textele de care avem nevoie în diverse împrejurări, în cât timp vom deveni incapabili de a le mai concepe noi înșine, fără ajutorul tehnologiei? Scrisul nu e o îndeletnicire de care ne-am putea dispensa cu ușurință, fără consecințe, ținând cont de rolul pe care îl joacă în dezvoltarea limbajului și a gândirii. Aceeași întrebare poate viza capacitatea de a desena sau picta. Optimiștii promovează o nouă abilitate, de a ști ce și cum să ceri unui sistem AI astfel încât să obții rezultatul dorit („prompt engineering”) – dar de unde să știi ce și cum să ceri, dacă nu ai ajuns tu însuți la un nivel rezonabil de cunoaștere teoretică și practică a îndeletnicirii respective?
Cunoașterea mediată tehnologic e mai comodă și e preferată deseori celei dobândite prin experiență directă, chiar și atunci când aceasta e la îndemână. Cum numeroase și diverse experiențe ne-au devenit posibile în mod indirect, mediat, din dorința de a trăi cât mai multe – un deziderat natural, dar în același timp întreținut și stimulat artificial în scopuri comerciale, prin publicitate – favorizăm conținuturile care pot fi consumate rapid. Această cunoaștere superficială, mozaicată, deseori ne- sau decontextualizată, alcătuită din fragmente de mici dimensiuni, dă prioritate cantității în detrimentul substanței („non multum, sed multa”…). O regăsim sub diverse forme, de la înregistrările video de scurtă durată care sunt foarte populare pe platformele de socializare online până la articolele de pe diverse site-uri în al căror antet se specifică numărul de minute necesare pentru a fi citite, cu scopul de a-l atrage pe cititorul prea puțin dispus să mai parcurgă texte lungi. Ea trădează nu doar lipsa de timp a omului de azi ci și scăderea capacității sale de concentrare, o maladie a Societății Informației la care multitudinea și diversitatea experiențelor din mediul online contribuie din plin.
Pedagogia viitorului ar trebui să fie una care, fără să ignore progresele tehnologiei, să descurajeze această comoditate. Ar trebui să ne convingă ca, măcar din când în când, să rezistăm mesajelor care ne îndeamnă și instrumentelor care ne ispitesc să alegem calea mai ușoară, care ne pune la încercare prea puțin sau deloc și ne duce mai repede la destinație, și să o alegem pe cea grea, care cere timp și concentrare, care ne solicită mai mult dar pe care, parcurgând-o, învățăm și evoluăm.
***
1. Apud Rodica Zafiu, „Pinulețul”, Dilema Veche, nr. 491, 11-17 iulie 2013, https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/tilc-show/pinuletul-599464.html, consultat la 30.06.2024.
INDICAȚII DE CITARE:
Robert Coravu „Diminuări” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 