ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Robert Coravu

Cartea, acest obscur obiect al dorinței

Conform unui recent studiu Eurostat, lectura cărților constituie o practică curentă pentru doar 16% dintre cetățenii patriei noastre – pe cale de consecință, a achiziționa și deține asemenea obiecte prezintă din ce în ce mai puțin interes. Vremurile când părinții și bunicii noștri apelau la „relații” ca să procure, măcar sub formă de împrumut, o carte ce aborda subiecte care rareori treceau bariera cenzurii (vezi Cel mai iubit dintre pământeni și celelalte romane cu referințe la „obsedantul deceniu”), pentru valoarea ei intrinsecă și extrinsecă (Istoria literaturii române a lui Călinescu, reeditată în anii ’80, reprezenta o mică investiție pentru cei care reușeau s-o achiziționeze, adesea la suprapreț) sau pur și simplu pentru că era la modă (Shogunul lui James Clavell) par la distanță nu de decenii, ci de ani-lumină. Mai ales în ultima decadă ceaușistă, când trocul cu scopul de a obține cele necesare subzistenței devenise o practică curentă, cartea bună, greu de procurat constituia o monedă de schimb forte [1].

Nu o dată, trecând pe lângă buchiniștii care-și etalează marfa la Universitate sau la Piața Unirii m-am gândit că dacă ar lăsa-o peste noapte în stradă, nesupravegheată, șansele ca în ziua următoare să o găsească intactă ar fi considerabile. Singurele tentante pentru hoți ar mai fi azi cărțile vechi și rare, care pot trezi interesul și deschide punga vreunui colecționar de aici sau de aiurea dispus să nu pună întrebări despre proveniența lor.

Scăderea interesului de a fura un obiect este un indicator al deprecierii valorii – materiale sau simbolice – a obiectului respectiv. Exceptând cazurile de cleptomanie, ceva ce nu prezintă o utilitate deosebită sau care nu poate aduce un câștig semnificativ prin vânzare nu justifică riscul încălcării legii.

Pe vremea studenției mele, la începutul anilor ’90, o profesoară de literatură universală ne mărturisea cu seninătate, în condițiile în care avea în față, prin prisma programului de studii pe care îl urmam, niște bibliotecari în formare, că nu considera sustragerea cărților – obicei pe care de altminteri îl practica – o infracțiune. Modul său de operare era unul (aparent) benign: atunci când își dorea să păstreze în colecția personală anumite titluri împrumutate de la bibliotecă, le declara pierdute, asumându-și plata amenzilor aferente.

Furtul de carte însoțește istoria cărții și a moravurilor asociate uzului ei. Una dintre lucrările care pun în discuție motivațiile și comportamentele celor care își însușesc cărțile altora este Amateurs et voleurs de livres (1903) de Albert Cim [2]. Autorul îi împarte în „împrumutători neglijenți” (i.e. cei care uită sau se fac că uită să restituie cărțile împrumutate de la alte persoane), „hoți din dragoste de carte”, „hoți din dragoste de bani” și hoți care fură „din bibliotecile publice, de la editori, librari, buchiniști etc.”. Conform clasificării lui Cim, motivația profesoarei noastre era dragostea de carte, una care în ochii multora – inclusiv a celor care comit delictul – constituie o circumstanță atenuantă, când nu absolvitoare (hoțul de carte nu este un hoț adevărat dacă nu vinde cărțile pe care le fură, postula Tallemant de Reaux în secolul al XVII-lea [3]). Delictul celui care fură cărți nu pentru a le tranzacționa, ci din dorința de a le citi/a le deține se camuflează, învăluit de o aură nobilă, în penumbra ambiguității morale.

Și totuși, furtul de carte face victime, indiferent de cât de nobile sau mundane sunt motivațiile celor care-l practică. Pierderea materială pe care acestea o suferă devine și mai  importantă odată cu creșterea valorii comerciale a cărților manuscrise, pe la sfârșitul secolului al XII-lea, atunci când încep să fie acceptate ca gaj [4]. Pe cale de consecință, proprietarii lor apelau la diverse metode ca să le protejeze, legându-le cu lanțuri de rafturile sau pupitrele din biblioteci (libri catenati) sau căutând să-i descurajeze prin blestemele cu care își însoțeau însemnările de proprietate [5] atât pe potențialii hoți cât și pe cei tentați să cumpere de la ei. A apărut chiar și o bulă papală, emisă de Benedict al XIV-lea în 1752, care prevedea excomunicarea hoților de carte [6].

Preocuparea de a proteja cărțile deținute nu are doar motivații materiale. Uneori, ea are la bază o frenezie a acumulării care devine obsesivă și frizează patologicul. Din acest motiv, unii au încercat să facă distincție între bibliofil, care este stăpânul cărților sale, și bibliomaniac, care se lasă stăpânit de ele și le devine sclav [7]. Istoria reține, la loc de frunte, exemplul francezului Antoine-Marie-Henri-Boulard (1754-1825), cel care a reușit să adune între 600.000 și 800.000 de volume, dintre care covârșitoarea majoritate, evident, nu au apucat să fie deschise în timpul vieții sale [8]. Bibliomania, „patima de a deține cărți și de a le colecționa” pe care D’Alembert o probozește în articolul din enciclopedia iluminiștilor [9] se manifestă printr-o acumulare fără discernământ. D’Alembert găsește doar două situații în care dorința de a deține cărți e justificată: dacă deținătorul le cunoaște valoarea, știe să extragă din ele ceva bun și să „râdă” de ce e rău, și dacă e generos și le împarte cu alții „cu plăcere și fără rețineri”. Or, în cele mai multe cazuri, dragostea bibliofilului este posesivă, iar generozitatea e exact calitatea care-i lipsește. „Dintre toate ființele create de Dumnezeu, bibliofilul este, fără îndoială, cea mai egoistă și cea mai feroce”, afirma Edmond Texier [10]. De aceea, cei care cer/iau cărți cu împrumut erau văzuți ca niște inamici periculoși, care merită să fie blestemați sau erau invitați deloc subtil, prin intermediul unei referințe biblice – ite ad vendentes [11] – să-și cumpere cărțile de care au nevoie.

Astăzi, asistăm la decăderea statutului cărții și aruncăm vina pe concurența mediului digital. În paralel, cartea, privată de corporalitate, își continuă călătoria sub forma e-book-ului. S-a transferat asupra cărții electronice ceva din pasiunile dezlănțuite pe care le-au trezit cărțile manuscrise și tipărite?

O carte electronică nu are o identitate materială: toate cărțile iau forma dispozitivului folosit pentru lectura lor. Absența atributelor fizice inhibă dezvoltarea unor legături afective de intensitatea celor stabilite cu cartea-obiect. Cartea-obiect este purtătoare de urme ale trecerii prin timp a proprietarului ei, prin însemnările pe care le poartă, prin amintirile asociate momentului din viață când a fost citită sau modului în care a fost obținută. Este greu de crezut că o acumulare de e-book-uri sub forma unor fișiere electronice poate să trezească în privitor aceeași „lăcomie voluptuoasă” precum imaginea unor rafturi înțesate de cărți prin care un bibliofil își justifică dificultatea de a renunța la unele volume din biblioteca proprie [12]. Totuși, frenezia acumulării nu e exclusă nici în cazul e-book-urilor. Faptul că, spre deosebire de bibliotecile tradiționale, în cazul celor electronice spațiul de stocare nu mai este o problemă la fel de mare încurajează și mai mult acumularea nediscriminatorie, lipsită de selectivitate. Un cititor fervent poate fi ușor tentat să colecționeze cărți electronice și să le stocheze în calculator, în ideea că poate va avea nevoie cândva de ele, în condițiile în care numărul celor care ajung (mai mult sau mai puțin legal) să fie disponibile gratuit în internet este în continuă creștere.

Dacă migrăm în zona aparențelor, acolo unde cartea obișnuia să joace rolul de obiect de decor care pune în evidență sau dă iluzia unui anumit statut intelectual, cartea electronică are marele dezavantaj că nu poate fi expusă în biblioteca din living. Din acest motiv, e-book-urile nu sunt tentante pentru snobi.

În schimb, furtul continuă să fie tentant. Piratarea cărților electronice are uneori motivația comercială pe care o întâlnim și în cazul cărții tipărite – în subteranele internetului funcționează piratarea la comandă sau piratarea în scop de revânzare, la preț de chilipir, a unor titluri care altminteri au un preț ridicat – dar deseori îmbracă haina haiduciei: inițiative ilicite precum LibGen sau Sci-Hub pun la dispoziție gratuit zeci de milioane de documente în numele eliberării lor de sub tirania deținătorilor de copyright. Mai ales în aria publicațiilor științifice, unde mișcarea pentru acces deschis, care are drept principal obiectiv accesibilizarea rezultatelor cercetării, a condus la creșterea legitimă a literaturii disponibile gratuit, asistăm în paralel la un fenomen de punere în comun online a articolelor și cărților care depășește barierele legii și la care iau parte inclusiv membri ai comunității științifice. Pentru cei din urmă, binele adus de potențialele descoperiri facilitate de accesul neîngrădit la corpusul existent al cunoașterii justifică nerespectarea copyright-ului. Aura nobilă a delictului nu mai este conferită de l’amour du livre, ci de progresul științei și al civilizației.

***

[1] A se vedea episodul „Folosiți timpul liber citind!” – despre cărțile din comunism din serialul documentar Adevăruri despre trecut realizat de TVR, disponibil online la: https://www.youtube.com/watch?v=B2oGQ4R-dWg. Pe aceeași temă a interesului pentru cărți din perioada comunistă: Alexandru Ofrim, Amintiri de cititor – best-seller-uri românești înainte de ’89, în Dilema veche [online], nr. 431, 2012, disponibil la: https://bit.ly/48pkMAv.

[2] Albert Cim, Amateurs et voleurs de livres : emprunteurs indélicats, voleurs par amour des livres, voleurs par amour de l’argent ; vols dans les bibliothèques publiques, chez les éditeurs, libraires, bouquinistes, etc. [online]. Paris: Henri Dragon, 1903. Disponibil la: https://catalogue.bnf.fr/ark:/12148/cb30244913b.

[3] Apud Lawrence S. Thompson, Notes on bibliokleptomania [online], 1944, p. 4. Disponibil la: https://bit.ly/3Pt4UnN.

[4] Alberto Manguel, Istoria lecturii. București: Nemira, 2011, p. 279.

[5] Vezi studiul Otiliei Urs, Blesteme în cărțile românești vechi, în Caietele Sextil Puşcariu [online], II, 2015, Cluj-Napoca, p. 458-480. Disponibil la: https://bit.ly/3LwmqGE. În capitolul „Cărțile furate” din Istoria lecturii, Alberto Manguel reproduce un asemenea blestem teribil din biblioteca Mănăstirii San Pedro din Barcelona: „Pentru cel care fură sau împrumută și nu înapoiază o carte de la proprietarul ei, fie ca aceasta să se preschimbe-n șarpe în mâna lui și să-l sfâșie […] Și când va ajunge la Judecata de Apoi, flăcările Iadului să-l distrugă pentru totdeauna” – op. cit., p. 284.

[6] Alberto Manguel, op. cit., p. 284.

[7] Hans Bohatta, apud Lawrence S. Thompson, op. cit., p. 4.

[8] Max Sander, Bibliomania, în Journal of Criminal Law and Criminology [online], vol. 34, nr. 3, 1943, p. 160-161. Disponibil la: https://bit.ly/3RvO6PW.

[9] Bibliomanie, în Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers [online], Paris, t. II, 1752, p. 228. Disponibil la: https://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k50534p/f234.item.

[10] Apud Albert Cim, op. cit., p. 1.

[11] Ibidem, p. 2-3. „Du-te la vânzători”- referința este la Matei, XXV, 9 – Ite potius ad vendentes et emite vobis („Mai bine mergeți la cei ce vând și cumpărați pentru voi” – Biblia. București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, p. 1130).

[12] Alberto Manguel, op. cit., p. 277.

INDICAȚII DE CITARE:

Robert Coravu „Cartea, acest obscur obiect al dorinței” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.