A fost sau n-a fost? Răspunsul nu e mâna întinsă care spune o poveste
Dilema „A fost sau n-a fost?” pare la fel de actuală azi ca pe vremea când personajele din filmul lui Corneliu Porumboiu apăreau la televizor cu frământările lor legate de implicarea (sau inerția) locuitorilor unui oraș de provincie în zilele Revoluției. A fost sau n-a fost pandemie? A fost sau n-a fost influență rusească în alegerile din noiembrie 2024? A fost sau n-a fost omul pe Lună? A fost sau n-a fost Dacia numele vechi al țării lui Hamlet? A fost sau n-a fost asasinat Eminescu de masoni în cârdășie cu servicii secrete străine?
În cazul în care considerați că una sau mai multe dintre întrebările de mai sus au un răspuns evident, e doar o părere, la fel de îndreptățită precum răspunsul care o contrazice: ca să cităm pe cineva apropiat domnului Trump, suntem în plină zodie a „faptelor alternative”. Cu alte cuvinte, răspunsul corect la „a fost sau n-a fost?”ar fi „a fost și n-a fost”. Pisica lui Schrodinger likes this.
„Postadevăr” și „postfapte” sunt termeni uzuali de ceva ani, dar parcă abia acum începem să le simțim plenar efectul în colțul nostru de lume. Ei exprimă o caracteristică familiară a discursului politic dintotdeauna, care însă a atins azi culmi nebănuite, amăgindu-ne cu promisiunea unei lumi ideale din care principiul terțului exclus a fost evacuat.
Asistăm la afirmarea virulentă, în detrimentul faptelor celor mai evidente, verificabile, a unui drept la opinie a cărui exercitare care nu se mai împiedică de granițele logicii și bunului-simț elementar – dreptul de a afirma cele mai mari aberații și neadevăruri fără a fi contrazis sau sancționat, atunci când există cadru legal. Realitatea încă mai reacționează la abuzurile la care e supusă de apostolii faptelor alternative [1], dar dă semne din ce în ce mai evidente de oboseală. Cu cea mai puternică țară din lume aflată sub al doilea mandat al lui Trump și cu moguli ai tehnologiei care, din convingere sau din rațiuni strategice, au aceeași relație relaxată cu adevărul faptic – după preluarea de către Elon Musk, platforma X a devenit cea mai mare sursă de știri false, iar Zuckerberg a anunțat recent încetarea programului de fact-checking al Meta sub pretextul „reinstaurării libertății de exprimare” și al combaterii cenzurii – perspectivele nu sunt tocmai încurajatoare.
Există explicații științifice, din zona psihologiei dar nu numai, pentru lipsa de aderență la dovezi și argumente logice. Biasurile și euristicile care influențează modul în care interpretăm informațiile sunt astăzi exploatate la maxim de către cei care știu să folosească progresul tehnologiei digitale pentru a-și promova interesele. Dincolo de intențiile maligne ale unor diverși actori, însuși modul în care funcționează aceste tehnologii facilitează erorile cognitive. Algoritmii care decid ce anume să ne fie adus în atenție de media sociale sunt proiectați ca să producă rezultate comerciale și nu ca să furnizeze informații verificate, iar mesajele pe care le amplifică ajung să fie percepute drept opinii majoritare sau fapte chiar și atunci când nu sunt [2].
Unii consideră că este naiv să acuzăm tehnologiile digitale de „medierea pierderii accesului la adevăr”, de o presupusă degradare a rațiunii și obiectivității umane în timpurile noastre; mai degrabă, ele ar acționa ca o oglindă care amplifică și clarifică modalitățile mai puțin raționale în care ne-am raportat întotdeauna la lume [3]. În același timp, nu ne poate rămâne indiferent impactul social al acestei potențări a iraționalului cu ajutorul tehnologiei. Într-un articol recent din The Atlantic [4], mult discutat și la noi deoarece face trimitere la alegerile prezidențiale din noiembrie, Anne Applebaum vorbește despre „noii Rasputini” și „noul obscurantism” care prefigurează o societate din care superstiția și emoțiile au alungat rațiunea, logica și autoritățile cognitive tradiționale, lăsând în locul lor „un gol pe care oricine are o poveste șocantă și convingătoare îl poate umple”.
Ajungem astfel la nevoia de narațiuni care să confere sens unei realități complexe, dificil de înțeles, deci deconcertante, explicând trecutul și prezentul și propunând o viziune asupra viitorului, care să reducă anxietatea pe care o generează aleatoriul și răspund nevoii de șabloane, de ordine și predictibilitate, care să permită afirmarea identității individuale dar și conectarea indivizilor. Că ele apar deseori sub forma teoriilor conspirației sau a informațiilor eronate, e irelevant, câtă vreme sunt mai puternice decât narațiunile bazate pe fapte, care fie lipsesc, fie sunt incomplete, fie au o complexitate descurajantă [5]. Folosind o altă referință din cinematografia românească contemporană, trecând de la Corneliu Porumboiu la Nae Caranfil, mâna întinsă care nu spune o poveste (simplă și convingătoare) nu primește nimic – și știm din experiență cât de insipide sunt, de cele mai multe ori, poveștile adevărate în comparație cu cele imaginate.
Toate aceste explicații raționale ale manifestărilor noastre mai puțin sau deloc raționale, ale unei failibilități care nu poate fi explicată exclusiv prin nivelul de educație și de cunoaștere nu trebuie să ne facă să uităm de existența actorilor care le speculează în mod programatic, în diverse scopuri. Sunt cei ce investesc sume importante pentru a promova în mediul online falsuri care, datorită performanțelor tehnologiei, sunt foarte credibile (vezi deepfakes), cei ce folosesc conturi false ca să creeze iluzia popularității covârșitoare a unei opinii sau a acordului asupra unor pretinse fapte, cei ce elaborează narațiuni care exploatează angoasele omului de azi.
Faptele nu pot fi supuse plebiscitului, nu există ca urmare a unor opțiuni majoritare și nu dispar în neant prin negare; iar poveștile, oricât de convingătoare ar fi, nu schimbă faptele. Necunoașterea sau negarea faptelor pot avea consecințe dramatice în realitatea sensibilă, la nivel individual și social, când se manifestă în domenii precum sănătatea, economia sau politica. Nu ne pot rămâne indiferente „faptele alternative” care produc polarizare socială, ură, violență sau regresul cunoașterii și al raportării la lume până la nivelul omului din evul mediu, dacă nu din peșteră. Fără a ne înregimenta ideologic, fără a renunța la gândirea critică și acceptându-ne propria failibilitate și subiectivitate, nu trebuie să cedăm tentației de a relativiza importanța cunoașterii faptelor – atunci când ele pot fi cunoscute. Și nu trebuie să uităm că faptele sunt sau nu sunt, indiferent de opinia noastră.
Nu, răspunsul la întrebarea „a fost sau n-a fost” nu e „a fost și n-a fost”. Când ne uităm în cutie, vedem că pisica lui Schrodinger e ori vie, ori moartă.
***
[1] Ionuț Iamandi, „Verdictul Sandy Hook: E vorba de adevăr, nu de bani”, în: Veridica, 28 octombrie 2022, https://www.veridica.ro/opinii/verdictul-sandy-hook-e-vorba-de-adevar-nu-de-bani, consultat la 16.01.2025.
[2] Henry Farrell, „We’re getting the social media crisis wrong: The bigger problem isn’t disinformation. It’s degraded democratic publics”, în: Programmable Mutter, Jan 07, 2025, https://www.programmablemutter.com/p/were-getting-the-social-media-crisis, consultat la 16.01.2025.
[3] Ignas Kalpokas, Technological Governance and Escapism in Times of Accelerated Change, Springer Nature Switzerland, 2024, pp. 44-45.
[4] Anne Applebaum, „The New Rasputins: Anti-science mysticism is enabling autocracy around the globe”, în: The Atlantic, February 2025, https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2025/02/trump-populist-conspiracism-autocracy-rfk-jr/681088, consultat la 11.01.2025.
[5] Ignas Kalpokas, op.cit., Springer Nature Switzerland, 2024, pp. 41-42.
INDICAȚII DE CITARE:
Robert Coravu „A fost sau n-a fost? Răspunsul nu e mâna întinsă care spune o poveste” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 