Nia Damian, Noeme
Jurnalul altei zile
Când am ieşit m-am izbit de ceva.
Ceaţa avea grosimea unui zid,
nu putea fi tăiată cu nici un cuţit.
Aveam la mine doar două mâini
şi-am încercat să cuprind zidul.
În braţe, ceaţa devenise subţire
ca un sărut văzut din profil.
Avea gust de nori nehotărâţi.
Natură umană
„Vrei să fii şi tu pasăre?“
m-a întrebat pasărea,
care mă urmărea de multă vreme
cum ciugulesc în fiecare zi
din firimiturile lumii.
„Ai fi o pasăre adevărată!
Nu trebuie decât să înveţi zborul...“
„Nu vrei să fii salcia mea?“
m-a întrebat un plop,
cu care stăteam de vorbă
în fiecare seară.
„Nici o salcie nu e
atât de plângătoare ca tine!
Nu trebuie decât să prinzi rădăcini...“
Nimeni nu m-a întrebat
dacă vreau să fiu om...
O să zbor o vreme
până îmi voi găsi rădăcinile,
apoi o să privesc oamenii.
Nu trebuie decât să învăţ
să privesc oamenii.
Acolo
Apropiindu-mă
sunt demult acolo
Îndepărtându-mă
rămân pe loc
Ca-ntr-o noemă
Înaintez în sens opus
pe drumul către casă
Privesc în golul
fiecărui om
pe care-l întâlnesc
sorbindu-mi din priviri
preaplinul
Merg
cu încetinitorul
în jurul unei axe
trecând prin centrul
unui corp
Mi-e dor şi mă dor
lucrurile
de care n-am apucat
să-mi fie dor –
mi-a fost scris odată
să scriu la rândul meu
Furtuna vine
răzgândindu-se
Se duce acolo
unde cineva
are nevoie de ea
INDICAȚII DE CITARE
Nia Damian, „ Noeme” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 