Nia Damian, Noeme
Sete
Cineva mi-a întins odată o cană cu apă.
Apa era foarte greu de găsit,
Cana era lucru rar,
Iar Cineva aproape că nici nu exista
Prin partea locului.
De aceea a trebuit să plătesc înzecit
Pentru o halucinaţie de moment
Pe care, de fapt, setea mi-a provocat-o.
Mila de la kilometrul zero
mi-e milă de Om
că există în atâta ură,
oroare și cruzime
dar și de Dumnezeu
că nu există în atâta frumusețe
Omul meu
e reflexia în care am
toate așteptările
el pune iubire în răsad de silabe
cuvintele ajung la maturitate copii
dă spuma nopţilor la o parte
şi ia ziua din mine
eu fierb cu sete
întunericul din artere
se topeşte-n lumină cubică
el mă redă cu tot ce-i vechi
în imagini noi
îi povestesc viaţa mea
în timp ce devine a lui
viaţa ca un cuier
în care stau agăţate traume
de diferite mărimi, de diferite culori
de diferite texturi
îmi spune să mă întorc în trecut
să îmbrac pe rând fiecare haină
cu fiecare nasture încheiat
mă deschid tot mai mult
îmi amintesc colţurile casei din copilărie
în care stăteam singură şi plângeam
îmi amintesc colţurile casei din adolescenţă
în care stăteam singură şi plângeam
îmi amintesc colţul caselor din tinereţe
îmi spune să merg
în toate colţurile în care am stat
şi să nu mă mai las singură
să mă iau de mână, să mă ţin în braţe
să mă iubesc
vocea lui e caldă
el face pâine de casă cu seminţe de dragoste
şi dragostea creşte
nu mai dă înapoi
din miez îmi vorbeşte cuvântul acasă
în fiecare zi mă întorc în urmă
cu încă o zi
dacă sunt la jumătatea vieţii
când voi fi la începutul ei se va sfârşi
sentimentul morții
omul meu fără de care
aș fi apus demult
trăiește din raze solare
într-o oglindă
INDICAȚII DE CITARE
Nia Damian, „Noeme” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
