Nia Damian, Noeme
Mel Kadel „I wish my brain had a map to tell me where my heart should go.“ deşi e sărbătoare îmi cos aripile cu acul albinei lucrătoare ea îmi pregăteşte o ceşcuţă cu miere apoi zbor până la primul nor decupez din el oiţa pe care o trimit pe pământ să mântuiască turma cobor şi eu să-mi iau guma din gumă fac un balon şi ajung pe al doilea nor din care picur o ploaie de vară mă-ntorc pe o stea căzătoare iau în braţe cea mai mică băltoacă şi o ţin strâns la piept până se evaporă la picioare altă băltoacă copacul se apleacă să bea apă visez cum copacii merg în papuci de casă prin lume iar oamenii cum prind rădăcini în locul lor apoi cum se usucă şi mor fiindcă nu ştiu să se pună în coaja arborilor uneori îmi imaginez că pătez toate hainele gri ale oamenilor cenuşii cu sos de iarbă şi zeamă de cer cu supă de rodii şi piure de stele cu tort de portocale şi de gălbenele iar mintea dacă le-o găsesc cu curcubeul o vopsesc în realitate merg mai departe întâlnesc pe drumul de cristal un câine pal ne jucăm împreună o săptămână când am plecat devenise un căţel colorat mă ajunge în galop un cal în galoşi mă uit în ochii lui cu privire de copil şi calul se transformă într-un căluț înaripat eu mă transform într-o privire şi mai mică pe drumul de clepsidră întâlnesc o efemeridă fericită că are timp pe drumul de aici întâlnesc un licurici care îmi spune versul luminii mă opresc acolo lângă cheia solo construiesc din plastilină alunecătoare un tobogan pentru furnici şi altul în cosmos pentru copiii care ştiu să zboare numai când sunt mici înainte de culcare mătur tot praful de la orizont şi îl ascund sub preşul de la intrare apoi stau pe preş şi privesc zarea lună dar preşul stă pe un deal de praf care îmi înghite casa ca pe o alună mi-aş fi dorit un deal în spatele casei aşa că îmi fac o casă într-un copac îmi pregătesc pantofii de lac cu roţi de bicicletă ca să ajung la răsărit înaintea soarelui îmi pun capul pe pernă şi ies din el o mie de păsări care îşi fac cuib în camera mea de fotografiat după ce ascult povestea biscuitelui meu adorm pe un pat de şoareci imaculat în fiecare dimineaţă când mă trezesc părul meu infinit intră în tot felul de încurcături două mâini de chirurg îl desfac două mâini de vrăjitor îl prefac într-o corabie de noduri privesc din copac în copac afară e un viitor disperat Livada cu duminici M-am trezit într-o dimineaţă atât de mică, cât cel mai microscopic pui de duminică, aveam mii de aripioare, prinse la soare şi gene aurii, orbitoare. Stăteam în rochiţa mea de porţelan, un pic murdărică, un pic ciobită şi mă uitam la popoul de hipopotam al vecinei, tanti Madam. Mama mea, Duminica, era frumoaaasă... întindea păstăi la uscat pe casă, eu îi dădeam câte un cârlig de gladiole, să stea cuminţi pe sârmă boabele de fasole. Trecea prin faţa mea un stol de nectarine, nectarinele învăţau să zboare, nu mai aveau puf şi nici pufarine, aveau odată când erau mici piersici. Aveam grijă de vișine și cireșe, pe cele mai bebelușe le creșteam în creșe, când le schimbam de scutecele, vai, vai, le încurcam între ele. Puneam cartofi la mustăcit pe frigider, mustăţile ajungeau până la cer, de acolo ne făceau cu mâna norii, gândacii de Colorado şi omida Lori. Ce mă mai jucam cu frigiderul Fram, un urs polar care mânca graham și care îmi deschidea o ușă să mă scald, când mormăiam că mor de cald. Şi aveam doi bunici-duminici cu lipici, doi străduminici şi multe alte rude mici, ne întâlneam cu toţii aici, în lumea cea miraculoasă, cum e livada cu duminici. Delfinul cu aripi de hârtie Delfinul cu aripi de hârtie trecea printr-o carte începând o poveste aparte. Încă de la primele rânduri, un pinguin se dădea pe derdeluş, ori poate că era albuş, alunecând ca prin vis până la pagina unde stătea scris un cuvânt de pescăruş. Ceva mai încolo, o căprioară vorbea cu o ciupercă rară care creştea văzând cu ochii, până nu s-a mai văzut. Ceva mai târziu, o mănuşă cu trei degete culegea pentru floarea nu-mă-uita cunună de margarete. Urma o aglomerare de paragrafe, ceva mai aproape: un bunic pufăie din pipă; un vapor face gripă şi strănută atâta abur cât iese dintr-un ibric; un inel din plastic face baloane de săpun în formă de ceaun; un pom adună beteală; o foaie prinde purcei de cerneală şi îi transformă pe toţi şapte în purceluşi de lapte; un gând alb ca un copil face cu mâna fragil... Şi toate astea stând pe iarbă şi privind norii Multe zile Până când ridicându-te să porneşti spre casă vezi că delfinul cu aripi de hârtie se întoarce şi tu eşti acolo cu el ca şi când n-ai fost nicicând aici
INDICAȚII DE CITARE
Nia Damian, „ Noeme” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 