Nia Damian, Noeme
Suicidaria
Toate liniile vieții
se spânzurau
cu aceeași funie
în podul palmei
lângă o gheată
O lamă traversa
pe roșu
încheietura mâinii
semaforizată
Capul se rostogolea
sub toporul trenului
străbătut de o săgeată
Trupul cădea
decapitat de memorie
pe o cale pre-ferată
Un picior se arunca
de pe un turn
tăiat la beregată
Marea se îneca
cu oase de oameni
dintr-o bucată
Timpul înghițea
un flacon de amintiri
cu data expirată
Încă se vedea
la kilometri depărtare
de pământ
Ideea ce ținea
suspendată de toartă
O soartă
Înec
Îmi plac gutuile
dar au ceva primejdios în ele
Cândva la marginea unei prăpastii
primisem una
Cel care mi-o dăduse
mi-a spus s-o port tot timpul cu mine
ca să-mi amintească de el
El nu vedea nici un pericol în gutuie
Am părăsit-o câteva zile
apoi am muşcat o singură dată din ea
N-avea gust de gutuie
avea gust de înec
Căzusem într-o apă tulbure şi foarte adâncă
Înaintam chemată de ecoul unui vârtej
în timp ce două forţe se luptau pentru mine
încercând să mă atragă în sensuri diferite
Nu ştiam cu cine să merg Niciodată n-am ştiut
Vedeam în jurul meu numai corpuri plutitoare
ca nişte elemente de ambianţă
ce-mi pregăteau sfârşitul
M-am trezit pe o masă de bucătărie
printre borcane
Cât lipsisem eu
măcelarul din centru devenise
vegetarianul din colţ
Deprinderea însă şi-o păstrase
tăia la fel în carne de gutuie
Mai trebuia o singură bucată
să pună măcelarul la compot
Dar n-am vrut să i-o dau
Cartoon Network
Am văzut un băiat cu o scrisoare în mână
Stătea pe marginea celui mai înalt bloc din oraș
Pe trotuar nu se ștersese încă
Conturul de cretă al altor sinucigași
Pe un pod înghițit de ceață un bărbat
Cu brațe lipite de trup se arunca în neant
Umbra bărbatului lungită pe caldarâm
Se prindea cu mâinile de un stâlp
Un om în curtea casei lui uda un lăstar
Cu o pipă în gură şi o stropitoare în mână
Cu o sfoară fixată în jurul gâtului
Prinsă de ramura tânără
Vierme de mătase
Sunt un vierme de mătase.
După ce am mestecat o vreme
frunza dudului, mă opresc şi,
într-o linişte de catedrală,
încep să mă înfăşor în fire de mătase.
Viaţa mea nu are decât un sens:
să creez coconul în care mor.
Acesta devine carcera mea,
apoi mormântul meu.
Opera viermelui de mătase
echivalează de aceea cu o sinucidere.
El pune arta lui deasupra vieţii lui.
Ce artist mai are acest curaj,
de a săvârși o singură operă
şi anume propriul mormânt?
Într-un ritual ca al stelelor,
fără vanități și fără zgomot.
(după un fragment din romanul
„Un om norocos“, Octavian Paler)
Sinuciderea poemelor
când un poem se sinucide
nu se ucide pe sine
ci pe acela care i-a dat viață
ajuns într-o carte e condamnat
să nu mai poată face asta
iar asta poate ucide mai mult
Ultimele zile din viaţa mea
Era o lumină roşie în casa mea
Semaforul o singură culoare sângera
Viaţa cu greu traversa
Păianjenul pe pânza lui Chagall cobora
O plasă în Casa Albastră îşi ţesea
Căutam ceva pentru durerea mea
Aşteptam o mână să mi-o ia
Scormoneam după cer în duşumea
Ochii îmi curgeau dintr-o cişmea
Iluzia se lipea de mine ca o caramea
Căutam ceva dar biografia nu găsea
Înghiţeam versuri pentru durerea mea
Înghiţeam cu pumnul versuri înghiţeam
INDICAȚII DE CITARE
Nia Damian, „ Noeme” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 