Nia Damian, Noeme
Sculptură
Nu mai am ce să ascund în palme
de când nu mai am palme
Nu mai pot să ţin în braţe
antebraţe
Sânul meu stâng a fost extirpat
parcă şi inima înlăturată
Oul din pântecul meu
în care creştea un zeu
a fost răpit de omul
cel mai cumplit
Mi-e greu fără ochi
dar tot mai pot vedea
un capăt de stea
Mi-e greu fără gură
dar tot mai pot auzi
un glas de negură
Am nevoie de două mâini
care să-mi schimbe trupul
de femeie în trup de bărbat
Sau mai bine într-o bucată
neîncepută de piatră
Confesiune
Au venit să-mi vândă
o parcelă de cer
Cu cămăşile lor albe
cu minciunile cusute
cu o carte neagră
Le-am spus că
m-am deprins să trăiesc
pe câțiva metri de pământ
Şi m-am deprins să mor
Demult m-am desprins
Bine
culcată într-un câmp vizual
iarba păşeşte desculţă pe mine
îşi trece forma piciorului moale
peste pământurile mele aride
din celule simt ieşind prin pori
fire stupefiante de vise
acum nu mai sunt decât rod
mă ridic şi fac un pod de flori
INDICAȚII DE CITARE
Nia Damian, „ Noeme” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 