Nia Damian, Noeme
Violoncel
Camera îşi aşteaptă transfigurată muzica de cameră
Degetele cad în transă pe coarde imaginare
Bat clipele, pulsând într-o suită de inimi tresăririle
Toate lucrurile ating vibraţii, cheamă preludii
Cerşesc împreună sufocarea în emoţie
Odată cu sunetele lui, grave şi intime
Sonată
într-o zi
m-am trezit
şi am înţeles
că se poate trăi fără iubire
din clipa aceea totul a fost mult mai simplu
m-am spălat
m-am îmbrăcat
am mâncat
o portocală
şi un măr
apoi am ieşit în lume
ca să văd lucrurile cu noua mea înţelegere
un bărbat m-a privit
ca şi cum nu ştia despre noua mea înţelegere
dar într-o zi
se va trezi
ca mine
apoi va ieşi în lume
să vadă lucrurile ca el
o femeie îl va privi ca şi cum
există lucruri care îşi pierd înţelesul
va merge până la capătul lumii
pe furtuna dinaintea liniștii
va asculta Sonata a 17-a de Beethoven
şi va scrie poezia asta
Bach
a scris poezia perfectă
pentru sunet și auz
în dor major
Piane
Într-un colţ al camerei
stă un pian dezacordat
cu 88 de clape
toate aranjate orizontal
de la alb la negru
Pe scena lumii
pianul în acord cu sine
își poartă clapele
aşezate în verticalitate
între – ∞ şi + ∞
Melomanezia
A fost odată un om metronom
care măsura cât un atom.
Conducea o orchestră melomaneză,
iar înainte fusese astronom.
Pe vremea aceea, descoperind Universul,
redevenise atom.
Avea partituri în microminiaturi
şi la degete infinit de mici bătături
de la bagheta magică, în vârf cu o mărgică
de perlă acustică.
Trăia fericit ca un gnom.
Pentru că sunt şi gnomi fericiţi
care nu vieţuiesc în interiorul pământului,
păzindu-i bogățiile ascunse,
ci trăiesc la suprafaţă, printre comori.
Când nu era dirijor, era agronom-gastronom:
avea o grădină mică şi o bucătărie mică.
Ceilalţi oameni sau atomi
îl invitau duminica la ei, molcomi.
Lui îi plăcea să guste din surprize
şi din platourile cu friandize.
Într-o anume zi,
în timpul unui serate muzicale,
o întâmplare avea să-l facă supraom.
Supranumit de melomanezi și omul-nom.
O pâclă iese dintr-un bong
stau tolănită pe-un şezlong
şi-ncerc să compun un song
din muză cade un diftong
în buzunar găsesc un dong
cu care-mi cumpăr un fiong
o veveriţă joacă ping-pong
c-o ghindă în kampong
un bărbat vinde pacfong
îmbrăcat într-un sarong
prin aer trece un kalong
am un sentiment oblong
o senzaţie de piciorong
mai scriu la melodie un triftong
nu-i un cântec superlong
în curând aud un gong
o pâclă iese dintr-un bong
Nia Damian, „ Noeme” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 