Nia Damian, Noeme
Într-o noapte vecinul de vizavi m-a rugat să-i împrumut nişte zile el nu mai avea i-am dat câteva într-o pungă de-atunci nu l-am mai văzut Povestea unui om băut Mâneca mă trage de limbă în timp ce duc paharul la gură Alcoolul sare din pahar la gâtul meu Mâinile fac un gest salvator dar mai mult mă încurcă În cele din urmă vinul a fost crucificat iar mâinile mele botezate Ce culoare vinovată au mâinile mele sub băutura asta ca sângele viilor Un dram de luciditate mă locuieşte apoi mă părăseşte pentru o altă dramă Beau ca să-mi înec iluziile solide le scufund într-un lichid Mă duc să torn altul și pentru Arhimede unul că şi lui i-a plăcut fizica fluidelor În dreptul imaginii mele mă opresc și nu mă recunosc Facem cunoştinţă din nou dinţii râd în oglindă unii la alţii Inima mi se zbate în ochiul stâng raţiunea în ochiul cel drept Găsesc un scaun la cap și îl mut la picioare Picioarele se aruncă unul departe de altul într-o dezordine stabilită de creier Mă uit la bec cu privirea stinsă Întrebarea pe care o am ridică din umeri Hainele boţite pe mine îşi dau coate Coatele mi se înfig în coaste Singurătatea îmi ţine de urât În noaptea asta alcoolul din sticle a ieşit şi m-a băut (O) în ziua aceea priveam în plin căci golul fusese umplut Într-o altă materie M-ai sculptat în piatră M-ai sculptat în gheaţă M-ai sculptat în viaţă. M-ai sculptat în fier M-ai sculptat în mister. M-ai sculptat în lemn M-ai sculptat în semn. M-ai sculptat în ghips M-ai sculptat în apocalips. M-ai sculptat în lut M-ai sculptat în absolut. M-ai sculptat în nisip M-ai sculptat în ceară M-ai sculptat în fibră de sticlă M-ai sculptat în fel şi chip Dar nu m-ai găsit. M-ai sculptat în iarbă În sare în culoarea albă M-ai sculptat în materiale neconvenţionale În puncte cardinale M-ai sculptat în timpuri plastice Şi în trei dimensiuni fantastice M-ai sculptat în hârtie Ca pe o poezie. Caută să mă sculptezi în tine Ca să mă găseşti. De obicei stau în corpul meu e o deprindere care mă desprinde de alte corpuri în care nu stă nimeni odată am stat într-un scaun cu rotile până am realizat mersul în corpul lui Anexă cu toată lumea asta mică ce greu se poate ajunge la altă fiinţă poate tocmai pentru că e atât de strâmt orice sentiment pe lume şi nu te poţi mişca fără să rupi sau să strici ceva şi chiar fiinţa din faţa ta e o strâmtoare şi te strecori prin ea până se cerne eul şi se separă de eu ea de el el de tine tu de el eu tu mine tine meu tău totul se cerne de la sine sinele văzut se separă de cel nevăzut spaimele cu chip de cele fără chip pur de impur finit de infinit veste de poveste se cerne totul de tot aşa cum se cerne laptele praf până rămâne doar praful
INDICAȚII DE CITARE
Nia Damian, „ Noeme” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 