ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Nia Damian, Noeme

Sete

Cineva mi-a întins odată o cană cu apă.
Apa era foarte greu de găsit,
Cana era lucru rar,
Iar Cineva aproape că nici nu exista
Prin partea locului.
De aceea a trebuit să plătesc înzecit
Pentru o halucinaţie de moment
Pe care, de fapt, setea mi-a provocat-o. 



Nisip

fără lumină
țes în alb
o arcuire

fără speranţă
rodesc din verde
o împlinire

fără pereche
aprind cu roşu
o iubire

fără viaţă
cumpăr la negru
nemurire

cu celelalte culori
alcătuiesc clepsidre
fără sine

nisipul 
e singurul timp care
rămâne



Alt truism

presimt că sunt altcineva 
n-aș fi nici eu
nici cea care a venit în locul meu 
iar acest altcineva mă bucură 
și mă sperie

prevăd că sunt altundeva 
or acest altundeva nu ştiu ce înseamnă

doar mă bucură şi mă sperie



Ştiu

Visez
fără să ştiu că
dorm.
Cu ochii închişi
zbor
până în realitate
cad.

Stau 
fără să ştiu că 
merg.
Lucrurile pe lângă care
trec
la sfârşitul zilei
dispar.

Merg
fără să ştiu că 
alerg.
Mă aşteaptă un stop
cardiac
la fiecare capăt de 
drum.



Extatic

sunt zile în care incandescenţa nimicului
modelează până la cea dintâi formă eul
arzându-i toate impurităţile până la miezul pur
şi-atunci sunt ceea ce sunt fără să ştiu că exist
particule de zero rotunjesc întregul 
mă dizolv în vaduri interioare ca o pilulă de neant 
comprimându-mă în stări necuprinse 
asimilând instinctiv miriade de sensuri
astfel mă trezesc că umblu desculţă prin lume
topindu-i sub tălpi săgeţile otrăvite 
şi transformându-le în raze extatice

Nia Damian, „ Noeme” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.