Mircea Băduț

Orașul – oportun și vulnerabil pentru civilizație

Deși conceptul de aglomerație urbană a început să fie pe alocuri pus sub semnul întrebării (sub influența ideii de protejare a naturii și de prezervare a resurselor pentru viitor), el a însoțit de-a lungul timpului mai toată civilizația umană, fiindu-i totodată „și ou și găină” (adică și nucleu/embrion, dar și produs/efect), și sperăm să mai reziste. Însă i-ar prinde bine o mică analiză SWOT (strengths, weaknesses, opportunities, threats).

Eventuale învățăminte din zorii civilizației

• Cum (de) au apărut orașele? (Sau, mai concret spus:) De ce au apărut ele?

Desigur, ne incită ideea de a încerca să înțelegem cum s-a ajuns la „forma urbană” coborând cu imaginația în timp până la originile civilizației umane (deși ar trebui să ne strunim gândul subordonând imaginația unor condiționări/repere de coerență/logică, de istorie, de arheologie, sau chiar de paleo-antropologie). Și tentația există chiar dacă speculația noastră nu poate avea cine știe ce garanții.

Interesant este și faptul că nici nu am greși prea mult dacă pur și simplu am căuta motivele apariției orașelor printre avantajele actuale ale organizării urbane (revelate prin comparația cu organizarea rurală tradițională) și aplicând oarece interpolare înapoi a coordonatei ‘timp’.

• Dar ce este, de fapt, orașul? Pentru că, admitem imediat, el nu este doar o algomerare de locuințe umane…

Dacă am face abstracție de evoluția organizării omului primitiv (de la familie/gintă la trib, și mai apoi până la cetate) – evoluție foarte lentă în timp – probabil că am accepta cu ușurință faptul că aglomerarea locativă a devenit oraș odată cu apariția/manifestarea specializării activităților umane, și vom reveni asupra acestui concept-cheie.

Facem aici (aproape ca o paranteză) un recurs special la ideea ecologică menționată în preambul: protejarea naturii și prezervarea resurselor pentru viitor; care idee a revelat faptul că forma de viețuire umană cu cel mai redus impact asupra naturii și asupra resurselor este cea corespunzând gospodăriilor individuale care practică în apropiere un minim de agricultură și de zootehnie. (Și eventual reținem ideile din curentele social-culturale gen ‘Off-Grid’, ‘Back-to-the-Land’, ‘Modern Homesteading’ sau ‘Regenerative Living’.) Acest model al gospodăriilor individuale (specific și societății de pe meleagurile noastre pentru multe secole și milenii) – care este de fapt un concept opus ‘orașului’ – a suferit o descreștere semnificativă în perioada istorică a industrializării (secolele 18-20), efect al migrării populației spre orașe (migrație motivată esențialmente economic). Însă în acele vremuri deja conceptul de oraș se cristalizase binișor, depășind de mult timp stadiul de ‘aglomerare locativă’.

Ne amintim că istoria (atât prin nu-tocmai-imparțiala istoriografie cât și prin mărturiile paleo-antropologice și arheologice) nu a lăsat mai niciodată detalii/descrieri complete, și că mai toate cunoștințele/informațiile ei sunt mai degrabă ipoteze sau ‘adevăruri probabile’. Altfel spus – revenind la tema noastră – nu știm cu siguranță care au fost premisele generice care au stat la baza apariției „conceptului” de oraș.

• Este omul o ființă gregară? (Suntem de acord: da.) Și oare este el așa din instinct (dintr-un reflex organic)? sau din nevoie/necesitate (pentru a gestiona mai bine resursele)? Dar nu cumva am greși dacă am discrimina între cele două (‘instinctiv’ – ‘conștient’) atunci când mergem la acei zori ai civilizației, când omul de-abia se desprinsese de animale? De altfel, paralela cu organizarea primatelor este inevitabilă aici, inclusiv prin ceea ce constituie probabil prima specializare: reliefarea rolului de conducător al grupului/cetei, și respectiv trecerea de la ‘masculul-alfa’ la ‘căpetenia de trib’.

Am revenit deci la promisul concept-cheie al specializării, și de aici putem folosi și dezvolta ideea că ‘aglomerarea locativă’ devine (proto-)oraș cam atunci când se manfiestă specializările în activitățile oamenilor din acele colectivități/comunități. Plus fireasca mențiune că reliefarea acestor profilări va fi depins concret de (1) resursele naturale existente în respectivele locații (apă, sol, păduri, lemn, minereuri, etc), de (2) experiențele reușite în acele activități, și eventual de (3) oportunitățile de schimb (schimb de idei, de modele de viață, de produse/mărfuri). Așadar, am putea specula antropologic referitor la primele specializări (reliefate însă în perioade foarte mari de timp): • din profilul de ‘culegători’ specific omului primitiv probabil că s-au desprins ‘agricultorii’, odată cu experimentarea cultivării plantelor și cu înțelegerea avantajelor organizării prin planificare; • din profilul primitiv al ‘vânătorului’ au evoluat ‘crescătorii de animale’, odată cu experimentarea îmblânzirii/domesticirii și cu înțelegerea avantajelor organizării prin planificare; • probabil că ideea de sprijin spiritual pentru acțiuni/stări umane a condus la afirmarea prezicătorilor, a șamanilor și a vracilor; • din ‘războinicul’ primitiv probabil că s-a ales mai apoi soldatul de pază al cetății; ș.a.m.d. Eventual reținem, din această mică enumerare, idee distinctă de ‘planificare’, de previzionare, de pregătire pentru viitor, idee fundamentală pentru civilizație și respectiv pentru oraș.

Ceva mai târziu (Antichitate dar și Ev-Mediu), specializarea – ca idee structurală de consolidare a urbei – este mai ușor de înțeles/acceptat, și vom putea contabiliza fără teamă o serie de meșteșuguri, bresle și… arte. Tot din acele timpuri, și legat firesc de specializare, ne vine un alt aspect propriu orașului: schimbul de produse/mărfuri, schimb în natură și mai apoi folosind convenția comercială a banilor/monedei; comerțul care-va-să-zică. Da, specializările meșteșugărești, lucrative, ale serviciilor, toate au condus la intensificarea schimburilor economice și implicit la reglementarea lor. De altfel, multe dintre orașele actuale au fost odinioară târguri (piețe de schimb), plasate adesea pe drumuri/rute comerciale legând diverse locații/teritorii semnificative. (O paranteză subiectiv-etimolgoică: pe filieră slav(on)ă ne-a venit, pentru cuvântul ‘târg’, sinonimul ‘iarmaroc’, de unde se trage, anagramat „mai după ureche”, și particula-prefix din numele orașului meu, ‘Râmnic’, atestat vă leato 1388. Și adăugăm enumerând obiectiv: Târgu Jiu, Târgu Mureș, Târgu Neamț, Târgu Ocna, Târgu Secuiesc, Târgu Bujor, Târgu Cărbunești, Târgu Frumos, Târgu Lăpuș, Târgoviște.)

Specializarea acționează ca un fel de liant, ca o înțelegere/acceptare a dependenței de alți oameni. Dacă în gospodăria individuală membrii familiei erau nevoiți să presteze/gestioneze mai toate actele/aspectele vieții, în oraș oamenii ajung să aibă nevoie unii de alții pentru a-și derula viața, sub tot mai feluritele ei aspecte.

Specializarea aduce un câștig de eficiență (în privința folosirii resurselor dar și din perspectiva competenței), iar un efect al sporului de eficiență constă în apariția resursei timp – timpul liber/disponibil, cu bune și cu rele. Probabil că tot pe atunci se accentuează segregarea în clase sociale, ca efect al exercițiului de polarizare a resurselor și de exercitare a puterii (social, economic, militar), care se împletește tot mai bine cu deja-reliefata putere a politicii. Da, orașul este (responsabil și) strâns legat de formarea comunităților, de cristalizarea societății, de dezvoltarea limbii, de ideea/conceptul identității culturale, de religie, de artă, de război.

Avantajele mediului urban

Desigur, așa cum și spuneam mai devreme, atuurile orașului (atât pentru om, ca individ sau ca societate, cât și – abstractizând în plus – pentru civilizația umană) contabilizează într-o primă instanță chiar premisele care au stat la baza apariției orașului, și pe care am încercat să le iterăm mai sus. Însă lor le putem adăuga și altele, formulate mai abstract sau mai concret, pornind chiar de la avantajele generice aduse în mod firesc de ‘apropierea oamenilor’:

• simpla preluare a exemplelor de trai și de comportament;

• schimburi facile de idei (tehnice, administrative, economice, morale, educative, artistice, etc);

• piață comercială funcțională;

• piață cultural-artistică la îndemână;

• facilitare în definirea, propagarea și aplicarea de norme/legi (penale, civile, etice, comerciale, sanitare, ecologice);

• folosirea și întreținerea rețelelor de utilități urbane (energie electrică, termoficare, gaze, telecomunicații, apă, canalizare);

• construirea și folosirea în comun a facilităților și a spațiilor utilitare, educative, recreative și de divertisment;

• premisă pentru colectarea, procesarea și reciclarea deșeurilor (chestiune care însă rămâne pe mai departe una dintre problemele cele mai spinoase ale urbanului, din perspectiva costurilor, organizării și asimilării/educației); • Ș.a.m.d.

Vulnerabilitățile orașului

Da, organizarea compact-cantitativă a facilităților/resurselor are avantaje clare (eficiență, gestionabilitate, reglementare, etc), însă există aici și un revers destul de consistent (costuri, implicații negative, riscuri, efecte psiho-sociale), iar conștientizarea acestui revers ne poate ajuta să ducem lucrurile mai departe.

Și vom începe cu cea mai afurisită vulnerabilitate. Orașul își are „călcâiul lui Ahile” în chiar esența urbanității: folosirea în comun a resurselor; și el derivă din această dependență: riscul de apariție a discontinuității în furnizarea/procurarea de resurse și de utilități. Dar aici nu vom teoretiza prea mult – fiecare dintre noi își poate imagina ce ar însemna să nu mai funcționeze vreuna dintre acestea: sistemul bancar; aprovizionarea magazinelor alimentare; furnizarea de energie electrică; furnizarea de căldură; furnizarea de apă; telecomunicațiile; internetul; salubritatea; sistemul medico-sanitar; instituțiile administrative; transporturile; industriile producătoare de alimente, de medicamente și de bunuri de consum; forțele polițienești; ș.a. Vulnerabilitatea este gravă mai ales că aceste resurse esențiale depinde unele de altele, astfel că – odată apărută o discontinuitate, chiar și punctuală – aceasta ar putea să le provoace în lanț și pe celelalte (ca un efect al dominoului).

Dar lăsăm deoparte scenariile „apocaliptice” (în speranța că la nevoie vom găsi soluții, și că anumite entități statale dar și private le au deja undeva în preocupări*) și punctăm spre final două mici dezavantaje particulare ale modului de viață urban (subliminale dar inerente):

• riscul de diminuare a capacității omului de adaptare la schimbare, ca efect al unui stil de viață comod la nivelul individului uman (adică fără exercițiul efortului pentru confecționarea/procurarea de resurse);

• riscul de diminuare a potențialului de evoluție/dezvoltare (atât la nivel individual – în decursul vieții; cât și la nivelul societății – pe termen lung) ca efect al unui stil de viață comod.

(*Când am spus mai devreme că lăsăm deoparte riscurile grave nu am făcut-o doar dintr-un simplu optimism, ci amintindu-mi că mai toate instituțiile și întreprinderile din Uniunea Europeană și-au însușit standardul/certificarea ISO 9001, și astfel și-au înscris undeva în procedurile interne și temele privind ‘managementul riscurilor’ și ‘asigurarea continuității în funcționare’.)

Închidem secțiunea despre vulnerabilități reiterând faptul că uneori aflăm despre existența unor moduri de viață mai puțin dependente de resursele centralizate, gen „off-grid”, pentru care riscurile sunt mai reduse.

Despre viitor?

Dacă, în contextul temei de față, ne amintim că entropia este o „proprietate” intrinsecă a naturii și a universului, atunci putem accepta că într-un viitor foarte îndepărat este posibil ca omenirea să renunțe la „conceptul” de oraș, așa cum îl știm acum. (În istoria veche au mai fost orașe/cetăți care au dispărut – din varii motive: naturale, economice, politice, sanitare, etc –, însă în vremurile noastre probabilitatea de dispariție a câte unui oraș este infimă. Și dacă tot suntem în paranteză, să observăm că ne vine greu „să chestionăm existența orașului”, să ne îndoim de viitorul lui, pentru că în ultimele secole am cam echivalat orașul cu însăși civlizația umană, considerându-l o chintesență a civilizației.)

Desigur, ar fi hazardat să propunem acum – dintr-o dată, și de teama vreunui „drob de sare de deasupra ” – un mod alternativ de organizare a societății pentru cele peste opt miliarde de suflete. Însă, apropo de ineluctabilul efect pe termen lung al entropiei, ar trebui să înțelegem că – în contextul demografic actual/viitor, și indiferent de speranțe și de promisiuni – civilizația costă. Automobilul electric, energia „verde”, și alte asemenea promisiuni, sunt doar niște paleative. (Automobilul electric nu este nepoluant, el doar deplasează lateral paradigma poluării.) Da, putem crește eficiențe/randamente, putem micșora pierderi (și trebuie să o facem în continuare), dar nu ne vom apropia nicicând de 100% și respectiv de 0%, cum ar fi nevoie pentru a obține certitudinea în prezervarea planetei; așa că s-ar cuveni să înțelegem faptul că – oricum am da-o – civlizația/urbanitatea uzează mediul/natura, și să acceptăm că singura atitudine sănătoasă pe termen lung ar fi adoptarea unui stil de viață cât mai echilibrat-parcimonios.

P.S. Pe tema ‘orașului’ vă propun spre lectură și https://anthropos.ro/mircea-badut-urbanext/

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea Băduț „Orașul – oportun și vulnerabil pentru civilizație” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.