ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mircea Băduț

Două eseuri… Despre traducerile literare

De ce ne place o carte, sau un text literar? Pentru ce este scris acolo și/sau pentru cum este scris. Avem deci o poveste (ce-ul), dar avem și un fel de a povesti (cum-ul). Autorul controlează arhitectura firului narativ (așezarea/dozarea poveștii, care este un amestec de ‘ce’ și de ‘cum’), dar și felul de a spune povestea (care ‘fel’ constituie propriu-zis stilul scriiturii).

Acceptând ca posibilă o anume evaluare cantitativ-abstractă (evaluare nu tocmai firească, dar propusă aici pentru sugestivitate), am putea spune că de obicei într-o proză (fie ea ficțională sau non-ficțională) cam 80% din scriitură este narațiune și 20% este stil, formă. Și vă propun să numim acest balans ‘raportul dintre macro-idei și micro-idei‘. (În câteva dintre prozele mele, raportul acesta dintre fond și formă scade uneori sub ’50-50’, aspect cumva provocator, atât pentru mine cât și pentru cititor. De altfel, ca cititori, întâlnim uneori texte în care idea cea mare constituie doar pretext/cadru/eșafodaj pentru dezlănțuirea ideilor mici.) Problema e că, atunci când se traduce o scriitură (din limba română) într-o limbă străină, procentul acela corespunzând stilului/formei se pierde într-o măsură semnificativă, ceea ce nu este chiar grozav.

Dar de ce s-ar pierde stilul/forma prin traducerea dintr-o limbă în alta? În primul rând pentru că uneori (și nu rar) traducerea în limba străină se face, preponderent, translatând textul originar înspre lexicul de bază al limbii destinație, aproape indiferent cât de bogat/extins este originalul. (Este o tendință inerentă, dar faptul se datorează și intenției de a conferi un plus de accesibilitate.) Iar dacă limba destinație este una cu un lexic de bază sărac – cum este limba engleză – atunci pierderea devine și mai substanțială.

Se știe și se spune, ca o condiţie minim-necesară, că traducătorul trebuie să cunoască foarte bine limba înspre care se transferă textul de tradus. Preferabil să fie un nativ al acelei limbi. Însă în cazul scriiturilor având o pondere însemnată a stilului, această condiție (unilaterală) privind traducătorul parcă nu mai este suficientă.

Întorcându-mă cumva („pe persoană fizică”) la acel ‘cantitativ statistic’ de la început, voi spune că în multe fraze din scriitura mea sunt inserate (cel puțin) câteva cuvinte care nu ar trebui să existe acolo în acea formă. Cuvinte pe care eu le-am pus, deliberat, în locul sinonimelor care ar fi venit firesc dacă m-aș fi ținut de idiomul obișnuit/comun. Faptul acesta – descris aici la persoana întâi pentru a facilita înțelegerea procesului originar – se întâmplã în multe scrieri de proză (documentare, ficționale; beletristice, eseistice), iar în poezie este aproape „ineluctabil”. Ei bine (și ca să fie bine), traducătorul unui astfel de text ar trebui să detecteze aceste cuvinte intruse, și, la fiecare, să se întrebe de ce a fost preferat de către autor. Ce micro-idee a vrut să transmită? Și, desigur, trebuie să găsească de fiecare dată un echivalent în limba destinație care să sugereze acea micro-idee. Or, cât de fezabil este acest lucru în practică? Mai ales în condițiile în care, traducătorul trebuie să facă (precum în originar scriitorul) efortul de a fluidiza cât mai mult lectura pentru cititor (deci neatrăgând atenţia asupra „artefactelor” de conversie stilistică)…

Însă în realitatea traducerii literare, lucrurile sunt și mai descurajante, pentru că acest mecanism al sinonimelor, al alternanțelor semantice, este doar unul dintre mai multele mecanisme de stil folosite în scrierile literare. (A, nu! Nu vreu să sugerez cumva că și eu (dacă am exemplificat mai devreme la persoana întâi) aș fi fost atât de cerebral încât să-mi fi propus să aplic ‘en mecanisme de stil literar‘ la scriere. Asta, dacă s-a întâmplat, s-a întâmplat pur și simplu pentru că am vrut să amestec tandreţe şi un pic de autoironie în ceea ce scriu.)

(29 februarie 2020)

Traducerea literară și abaterea de la idiomul comun

Adesea stilul de scriere al unui text literar presupune folosirea de către autor a unor forme sinonimice deviate de la idiomul obișnuit/comun (aspect mai pronunțat în genul beletristic), astfel că, atunci când se translatează acest text într-o altă limbă, traducătorul (fie el uman sau automatic/informatic) trebuie să sesizeze această abatere și să o transpună cât mai bine în limba destinație.

Să presupunem (pentru simplificare) că textul originar este parcurs și procesat la nivel de cuvânt pentru a fi tradus din limba sursă în limba destinație. (Deocamdată lăsăm deoparte problema reagregării semanticii la nivel de sintagmă/expresie sau de propoziție/frază.) Chestiunea esențială în această procesare serială constă în a sesiza și evalua dacă și în ce măsură cuvintele sunt deviate de la idiomul comun al limbii sursă. Altfel spus, trebuie ca pentru fiecare cuvânt să se decidă dacă el aparține sau nu fondului uzual al limbii. (Observăm că în tratarea informatică ar fi vorba de o „simplă” instrucțiune IF.) Dacă se decide că este un cuvânt din ‘cultura generală’, atunci el va fi tradus direct/simplu cu echivalentul său din idiomul bazal al limbii destinație. Însă dacă acel cuvânt este suspect de abatere de la comun, atunci acea abatere va trebui evaluată mai îndeaproape pentru a găsi un corespondent cât mai bun. În primul eseu despre traducere [„Traductibilitatea inefabilului”, în cartea ‘DonQuijotisme AntropoLexice’, Editura Europress, București] propuneam, ca o licență inedită, conceptele de ‘cardinalitate’ și de ‘ordinalitate’ pentru această evaluare semantică, și încerc să le dezvolt aici (cu mențiunea că propunerea mea nu are totuși certificarea uneia realizabile de un filolog/lingvist de profesie).

Ce ar avea de făcut traducătorul (uman sau automatic) când întâlnește un cuvânt deviat de la idiomul comun? În primul rând ar trebui să identifice/sesizeze subcâmpul semantic (ceea ce refeream prin ‘cardinalitate’). Sens în care am putea defini câteva axe ale câmpului de sinonimie:

» axa timpului: cuvântul în cauză este un arhaism sau un neologism, pentru care se va căuta un echivalent corespunzător în limba destinație (în limita posibilului);

» axa geo-spațială: cuvântul este un regionalism specific unei provincii adiacente identificabile (unde graiul oral este deviat de la limba oficială a zonei/țării), caz în care traducerea își poate sau nu asuma o adaptare regională cvasi-echivalentă (ori pseudo-similară) pentru cultura destinație (sau, dacă nu, va recurge la un sinonim sau o locuțiune din limbajul comun, plus eventual o notă de subsol explicativă);

» axa etimologic-geo-culturală: cuvântul provine dintr-o limbă clasică (latină, greacă, slavă, franceză, engleză, etc), cu mențiunea că analiza pe această axă are sens doar dacă și pentru limba destinație poate fi identificată/angajată o similitudine axială;

» axa formală/estetică: cuvântul a fost ales în limba originară, dintre mai multe sinonime, pentru aparența sa potrivită contextului (de exemplu, și considerând o simplă aparență specifică genului literar: literatură tehnico-științifică, proză beletristică, poezie; ‘frecvent – deseori – adesea’) și este de preferat să se găsească ceva asemănător și în limba destinație;

» axa pur semantică: aplicabilă când se pot identifica sensuri sau nuanțe particulare ale cuvântului, și fiind aceasta axa cea mai însemnată a traducerii literare (aspect revelat prin faptul că în cadrul oricărui grup de sinonime putem distinge nuanțe diferențiind între cuvinte/locuțiuni; nuanțe exprimabile, la nevoie, prin mai multe cuvinte); însă aici lucrurile sunt mai delicate; intrăm într-o zonă mai… inefabilă, destul de greu analizabilă, și improbabil de algoritmizat. Dacă totuși cutezăm a intra și în această direcție, eventuala analiză/algoritmizare ar putea începe cu întrebări precum cele ce urmează.

De ce a ales autorul chiar acel cuvânt? Ce filigran de informație a vrut să prindă și să ne transmită? Ce empatie a vrut să inducă în cititor? Sau – dacă nu a fost un act voluntar – ce particularitate culturală ori ideatică l-a determinat pe autor (conștient sau nu) să folosească acel sinonim în locul cuvântului ordinar? Atât intenția (fie ea una informațională sau una emoțională) cât și particularitatea (fie ea una de mediu/contingență sau una genuină) ar trebui sesizate de traducător pentru a putea alege, în cunoștință de cauză, sinonimul care să determine aceeași reacție/implicare a cititorului în limba destinație.

Oare la acest nivel de granularitate (vorbim despre procesare serială la nivelul atomic al traducerii: cuvântul) am putea decela un incipient de metaforă? Sau o tentativă de sublim (ca să urcăm și mai mult pe scara abstractului)?…

Ajunși aici, și ca într-o reflecție de antract, am fi înclinați să ne îndoim că astfel de chestiuni pot fi astăzi implementate într-un sistem de traducere automată. De altfel, trebuie să recunoaștem că și traducătorului uman i s-ar cere multă inteligență și sensibilitate pentru a reuși „traducerea inefabilului”.

Revenim la întrebarea inițială – ce are de făcut traducătorul când întâlnește un cuvânt deviat de la idiomul comun? – și presupunem că am trecut cu bine de aspectul cardinalității. Acum s-ar putea evalua măsura/gradul în care cuvântul curent se abate de la comun, pentru că aproape sigur – în mulțimea nelimitată de manifestări care se pot construi într-o limbă expresivă (precum limba română) – se pot distinge abateri discrete, moderate sau puternice. (În acest sens vom observa, poate cu ironie, că traducătorul automat ar fi în stare să folosească chiar un coeficient numeric pentru această deviație.) De exemplu, angajând axa temporală, se poate evalua vechimea cuvântului (care poate fi un arhaism din surse ancestrale, greu de înțeles/asimilat, sau unul mai recent, accesibil, din vremuri pre-moderne) sau radicalitatea lui de neologism (cuvânt deja acceptat în limbă, sau unul aflat la primele încercări de instilare în idiom).

Spre final, și fără pretenții concluzive, vom fi de acord că traducătorul uman probabil va parcurge instantaneu și intuitiv tot procesul acesta de evaluare a cuvântului origine și de alegere a cuvântului destinație. Însă aici va conta și căreia dintre cele două limbi (sursă sau destinație) aparține în mod nativ traducătorul, în ideea că nuanțele semantice ale sinonimelor sunt mai accesibile pentru limba nativă (de oricare parte ar fi ea în ecuația traducerii).

Desigur că, în cazul traducerii automate, procesul ar trebui asumat explicit și detaliat, însă – realizăm acum – ne-a rămas nediscutată chestiunea primei decizii: cum știe aplicația informatică dacă un cuvânt aparține fondului comun? Dacă este o aplicație de tip ‘sistem expert’, atunci ea ar trebui să fie informată explicit înainte de punerea în funcțiune. Dacă este o aplicație de tip ‘inteligență artificială’ (adică aptă pentru auto-instruire) atunci ea își va putea marca statistic, după câteva mii de traduceri efectuate, care sunt cuvintele din idiomul obișnuit.

(26 februarie 2023)

INDICAȚII DE CITARE:

Mircea Băduț „Două eseuri…  Despre traducerile literare” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.