ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Maria Cernat

Ziua femeii în anii 50

Cu numărul trei al revistei „Femeia” pășim în direcția presei standardizate și a limbajului foarte controlat. Acest număr al revistei editate începând cu anul 1950 de Uniunea Femeilor Democrate din Republica Populară Română este unul special, dedicat zilei de 8 martie și conține 41 de pagini, cu 10 mai multe decât cele obișnuite care se opreau la 30 de pagini.

Analiza genurilor presei relevă o preocupare constantă pentru dimensiunea publică și profesională a vieții femeilor. Numărul este unul dens, informativ, axat pe dimensiunea feministă militantă fără a pronunța cuvântul „feminism” însă. Tonul este unul triumfalist și angajant, iar lupta pentru drepturile economice și politice ale femeilor este încadrată în formule consacrate.

Există nu mai puțin de 35 de articole consistente în numărul trei al revistei Femeia din anul 1950. Distribuția lor pe genuri ale presei este următoarea:

Articole de opinie - 1
Știri - 5
Articole despre știință - 2
Articole de fapt divers  - 5
Reportaje - 7
Articole de umor - 1
Articole de divertisment pentru copii -1 
Articole despre educația copiilor - 2
Articole de corespondență -2
Cronici teatrale - 1
Rețete de gătit -1
Sfaturi de înfrumusețare - 1
Modă - 2
Poezie militantă - 1
Articole internaționale - 4

Simpla analiză statistică a distribuției articolelor în funcție de genurile presei poate părea înșelătoare întrucât doar parcugerea efectivă a numărului poate scoate la iveală transformările importante care au loc. Astfel, în primele patru pagini ale reviste i se mulțumesște tovarășului Stalin, numit adesea cu ajutorul epitetelor superlative, de nu mai puțin de șase ori. De asemenea, URSS-ul și călăuzirea și sprijinul și ajutorul oferită de aceasta este, de asemenea menționat de tot atâtea ori. În paginile revistei vedem ceea ce era deja evident încă din primul număr: elitele socialiste feminine românești sunt încă slab reprezentate numeric motiv pentru care se practică pe de o parte mimetismul și pe de alta pur și simplu preluările din ceea ce se petrece în Uniunea Sovietică. Absența unei elite intelectuale locale care să împărtășească avântul revoluționar sovietic face discursurile, oricât de bine intenționale, să sune fals. În plus, nu lipsesc nici stereotipurile. La pagina a 8-a, în articolul „O învățătură prețioasă pentru noi, gospodinele”, vedem reproduse aceleași clișee privind activitatea femeii. Ceea ce este progresist pentru acele vremuri este faptul că se vorbește despre „munca” femeii în gospodărie. Întreaga activitate de susținere materială și emoțională a familiei este numită „muncă”. Dar, pe de altă parte, Dora Moisescu, la pagina de corespondență, vorbește despre „un soț care, venind obosit de la muncă, găsește totul pus în ordine, va pleca a doua zi la uzină, la birou, cu hotărârea și mai dârză de a munci” (Femeia, 1950, an 3, nr.3). Cu alte cuvinte, distribuirea strictă a rolurilor de gen și cantonarea femeii în munca domestică reprezintă parte a unui efort mai amplu de apărare a păcii și construire a socialismului. Idealurile revoluționare, plantate pe un teren ideatic încă foarte conservator, așa cum era cel al țării noastre, relevă aceste „scăpări” ce indică faptul că egalitatea și drepturile femeilor erau, la acel moment, importuri de dată foarte recentă în România. De altfel, e demn de semnalat faptul că revista începe, așa cum încep toate, cu o poezie patriotică dedicată republicii, dar și cu un foarte interesant document oficial: „Hotărârea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român în Legătură cu Ziua Internațională a Femeii”. După obligatoriile și stereotipele mulțumiri adresate tovarăsului Stalin și URSS-ului, distinșii politicieni îndeamnă, cum altfel, decât la luptă pentru pace femeile din România, fie că e vorba despre țărănci, intelectuale, casnice sau politiciene. Un lucru suplimentar care își face apariția în paginile revistei sunt dușmanii la care femeile trebuie să fie vigilente. Dacă în anii de debut de după al doilea război mondial era vorba despre pericolele amorului și capcanele întinse de potențiali parteneri nepotriviți sau geloși, acum imaginarul politic socialist se populează cu noi monștri: imperialiștii doritori de război, chiaburii care păcălesc țăranii colectiviști care de bunăvoie (!) participă la exploatarea cooperativistă a supravețelor agricole, foștii moșieri.

La fel de periculos și dușmănos este și portretul pe care Tito, conducătorul popoarelor iugoslave, îl are în paginile revistei. El este înfierat pentru pactizarea cu occidentul și pentru „subjugarea popoarelor iugoslave”. O notă sinistră o capătă denunțarea chiaburului. Într-un articol de pe pagina 9 despre care ar trebui să credem că este scris de Iosub Anna și Martha Taller, corespondente din județul Neamț, aflăm cum chiaburul pusese la cale păcălirea neștiutorului de carte Lefter, care e păcălit de chiaburul Ion Zenob. Cum? Prin faptul că Zenob îl minte cu privire la presa adresată muncitorilor și țăranilor spunând că în paginile acestor publicații, tocmai țăranii și muncitorii sunt batjocoriți. Nefiind capabil să citească, țăranul nu se poate pronunța. Dar, vai, ce noroc că soția sa este membră a Uniunii Femeilor Democrate din România și îl îndeamnă să învețe carte ca să nu se mai lase păcălit. Tot ea, împreună cu prietena ei îl denunță pe chiabur. Pentru cine nu a trăit acele vremuri sau nu a aprofundat informația istorică, poate părea o dare de seamă inocentă, însă aceste denunțuri se soldau cu pedepse adesea mult peste gravitatea faptei comise, cu abuzuri și violențe ale organelor de ordine menite să compenseze prin teamă lipsa de soluții. Asistăm la instaurarea unui regim tot mai autoritar în care Partidul Muncitoresc caută să își consolideze puterea prin canalizarea frustrărilor către diverși dușmani, de multe ori selectați din rândul oamenilor obișnuiți.

De notat că discursul Anei Pauker este plasat după evocarea hagiografică a tovarășului Molotov care ocupă un generos spațiu pe pagina a doua și care într-un articol complet rupt tematic de restul revistei. Elogiul adus de membra comitetului recațional al revistei, Elisabeta Luca, tovarășuluiu V.M. Molotov se justifică exclusiv prin faptul că acesta împlinea 60 de ani pe 9 Martie 1960. Pentru multe dintre articole este uneori dificil de identificat autoarea, însă acesta este semnat de o figură a socialismului românesc cu un destin tragic. Așa cum subliniază Luciana Jinga, multe dintre socialistele militante au fost îndepărtate, din nefericire, de puterea politică. Pe lângă faptul că nu exista o bază intelectuală socialistă solidă în România anilor 50, puținele socialiste militante care suferiseră prigoana și privațiunile regimului fascist ajung, culmea, în închisoare.

Începând cu 7 iunie 1950, a făcut parte din Comitetul Cinematografiei, dar a fost destituită la 12 iulie 1952, fiind considerată „necorespunzătoare”. Printre acuzațiile aduse împotriva ei s-a numărat și presupusa apartenență la sionism, în contextul epurărilor din cercul apropiaților grupului Pauker-Luca-Georgescu. În 1952, a fost arestată împreună cu soțul ei și ulterior condamnată la închisoare. A petrecut mai mulți ani în detenție, inclusiv cinci ani în condiții severe de izolare. După eliberare și reabilitare, în 1971 a fost decorată cu „Ordinul Tudor Vladimirescu” clasa a II-a.

Baza intelectuală de socialiste autentice, și așa destul de subtire, a fost suplimentar fragilizată de luptele intestine între diversele facțiuni care urmăreau să pună mâna pe putere în vidul creat de schimbarea regimului politic.

Temele centrale ale numărului dedicat zilei de 8 martie vizează:

• eliberarea femeilor din jugul patriarhatului;
• eliberarea femeilor prin muncă;
• asigurarea de sprijin prin creșe și grădinițe pentru femei;
• oferirea concediului de maternitate;
• manifestații publice cu ocazia zilei de 8 martie;
• activitatea Uniunii Femeilor Democrate din România;
• înfierarea „ațâțătorilor la război” și lupta pentru pace;
• detectarea „dușmanilor de clasă”, a chiaburilor și denunțarea lor;
• colectivizarea și efortul de concentrare a exploatărilor agricole.

Dacă cineva ar privi azi revista „Femeia” fără alte repere istorice, ar rămâne, fără îndoială, plăcut surprins. Programul de emancipare care reiese din primele pagini ale revistei, adică din transcrierea Hotărârii Comitetului Central al Partidului Muncitoriloresc Român în legătură cu ziua internațiională a femeii. Se precizează acolo că partidul a dat femeilor drepturi egale cu ale bărbaților în plan economic, politic și social, că s-a instituit programul de plată egală la muncă egală, că s-au inițiat programe de sprijin a mamei și copilului prin creșterea rețelei de creșe și grădinițe.

Institutul Național de Statistică a publicat cu ocazia centenarului evoluția educației din punctul de vedere al populației școlarizate, al rețelei de instituții de învățământ. Datele confirmă o creștere a numărului de școli, licee și universități.

„În ceea ce privește rețeaua de unitãți de învãțãmânt (gradinițe, școli primare și gimnaziale, licee și universitãți), numãrul și structura pe niveluri au avut variate evoluții în diferite perioade istorice. Dacã în anul școlar (universitar) 1938/1939 – caracterizat ca un an cu o economie stabilã a României – au funcționat 15,9 mii unitãți școlare (universitare), din care: 1,6 mii grãdinițe, 13,7 mii școli primare și gimnaziale, 408 licee, 224 școli profesionale și 16 instituții de învãțãmânt superior public cu 33 facultãți, în anul școlar (universitar) 1948/1949 – anul caracterizat de o nouã reformã a învãțãmântului – rețeaua de unitãți de învãțãmânt cuprindea 19,1 mii de școli și universitãți, din care: 3 mii grãdinițe, 14,8 mii școli primare și gimnaziale, 281 licee, 511 școli profesionale, 454 școli postliceale de specialitate și tehnice de maiștri și 47 instituții de învãțãmânt superior public cu 129 facultãți. Curba ascendentã a continuat și în perioada comunistã. De exemplu, în anul școlar (universitar) 1976/1977, se înregistrau 30,1 mii unitãți, din care: 13,6 mii grãdinițe, 14,6 mii școli primare și gimnaziale, 1,1 mii licee, 440 școli profesionale, 293 școli postliceale de specialitate și tehnice de maiștri și 43 instituții de învãțãmânt superior public cu 139 facultãți.” (RoCentenar, Institutul Național de Statistică, p.18, 2018).

Dar, dincolo de aceste indiscutabile progrese, din acest al treilea număr al revistei observăm, pe lângă dominația tonului triumfalist, tonul acuzator, identificarea dușmanilor și încurajarea denunțurilor. Revista nu este nicidecum una apropiată de public, deși există două pagini dedicate corespondenței. Această corespondență vizează exclusiv activitatea Uniunii Femeilor Democrate din România și a reprezentantelor lor locale. Se discută despre activitatea de convingere a „analfabetelor” de a participa la cursurile organizate pentru eradicarea fenomenului, despre „clăcile” organizate pentru activitățile de într-ajutorare, despre comitetele de bloc, de scară și de stradă. Totul este transpus în termenii îndeplinirii obiectivelor politice de educare a populației. Din acest motiv revista, desi progresistă în conținut, este extrem de autoritară în transpunerea ideilor emancipatoare. Este, aproape o contradicție în termeni. Se urmărește o eliberare a femeilor prin eradicarea analffabetismului, prin integrarea în câmpul muncii. Însă tonul articolelor relevă în mod evident că eliberarea se petrece „de sus în jos”, că femeile nu sunt întrebate dacă doresc să se emancipeze, dacă doresc să se alfabetizeze, dacă doresc să pătrundă în câmpul muncii.

E drept, probabil că dată fiind situația extrem de retrogradă a mentalităților, fără o intervenție sistematică și asumată a instituțiilor statului și a Uniunii Femeilor Democrate din România a căror organ de informare este revista „Femeia” nu s-ar fi putut ajunge prea departe pr drumul emancipării. E interesant că femeile sunt încurajate să își asume un rol activ. În paginile revistei găsim declarații ale femeilor casnice care afirmă că „soțul meu activează și pentru mine”. Revista denunță această mentalitate și încurajează femeile să își asume un rol activ în comitetele de stradă, în diversele organe politice și sociale. La fel de interesantă este declarația unei femei care arată cât de greu i-a fost să își convingă soțul să o lase să activeze politic și că doar după ce respectivul s-a convins că munca domestică de curățenie, îngrijire a copiilor și gătit nu este afectată i-a permis soției și alte activități. De notat că era vorba despre un soț angajat într-o poziție importantă, nu un simplu muncitor. Or, așa stând lucrurile, se pare că intervenția sistematică a autorităților era, poate, unicul mod de a mobiliza femeile rapid în direcția integrării în muncă și a alfabetizării.

Aspectul negativ care se desprinde din paginile revistei privește încurajarea delațiunii. În reportajul de la Palatul Telefoanelor se ridică în slăvi funcționarele care depășesc stahanovist planul ajungând la panoul de onoare, dar se încurajează denunțarea colegelor care nu iau la fel de în serios obligațiile de serviciu. Nu doar dușmanul de clasă apare ca personaj negativ, ci și colegul mai puțin entuziasmat de locul de muncă este pe lista neagră. Umbra autoritarismului și a terorii se desprinde din aceste tușe ale articolelor care, poate pentru cineva care nu cunoaște contextul istoric, ar putea părea inocente descrieri ale pericolelor ce pândesc oamenii muncii.

Revista conține, la fel ca și celelalte numere, descrieri amănunțite ale traiului greu pe care femeile îl aveau înainte de venirea socialismului. Reportajele de la palatul telefoanelor pun mereu în lumină noile oportunități pe care femeile le au. În actualitate, asistăm la o revenire asupra ideii de a integra prea repede în muncă proaspăta mamă, însă la momentul respectiv, creșele și grădinițele erau, așa cum am afirmat și cu alte ocazii, oportunități incredibile pentru mame și copii. Alternativa era ca acei copii să fie lăsați singuri în locuințe improprii, de multe ori fără căldură și hrană.

Pentru această perioadă este încă specific entuziasmul începutului emancipării. Imagini care astăzi îi pot șoca pe conservatori populau la nivelul anilor 50 paginile revistei. Astăzi, auzim opinii violent retrograde care privesc eventualitatea unui război în care, femeile vor căuta masculii puternici să le apere. Sau poate că nu. Poate că unul dintre motivele pentru care s-a demonizat atât de mult progresismul a fost acest program declarat de oferire de drepturi femeilor. Pentru că, în al doilea număr al revistei din anul 1950 celebra o mamă neobișnuită. O aviatoare care efectuase 980 de zboruri deasupra inamicului aruncând nu mai puțin de 150 de tone de muniție asupra sa în cel de-al doilea război mondial. Obstinația cu care se revine azi la biologie ar trebui să se împiedice de asemenea contraexemple care arată că femeile pot la fel de bine să servească instituțiile morții – armatele, dar poate că merită să ne întrebăm dacă nu ar fi cu adevărat feminist să oprim războiul nu să ne facem părtașe la crime.

Revista „Femeia” oferă un serios prilej de reclecție critică și îndeamnă la a vedea progresele înregistrate, alături de metodele autoritare de implementare a politicilor sociale și economice.

Astfel, o să închei articolul cu imaginea emblematică a  unei surorițe cu batic pe cap. Se denunță, de data aceasta pe drept cuvânt, faptul că este încadrată în muncă la o categorie inferioară deși este la gazeta de perete pentru succesele în muncă. Basmaua pe care încă o poartă pe cap este o contradicție la nivel simbolic și creează o tensiune între tehnica avansată – sudura- meseria grea în mediul industrial și acoperirea capului, ceea ce arată că muncitoarea provenea din mediul rural, unde încă se pretindea femeilor măritate să își acopere capul:

INDICAȚII DE CITARE:

Maria Cernat „Ziua femeii în anii 50” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.