Vezi că-ți sună ceasul (biologic)! Caută masculul salvator sau pieri – o recenzie a uneia dintre cele mai cunoscute cărți ale anilor ’90
Tom Hanks și Melanie Griffith sunt cunoscuți pentru multe roluri, dar atrăgătoarea lor interacțiune din Sleepless in Seattle i-a pus definitiv pe harta cinematică a imaginarului romantic modern. Pelicula a fost un uriaș succes și o mărturie că o carte bine scrisă poate pătrunde în lumea producțiilor comerciale cu priză la public. La un moment dat, personajul principal feminin este „lovit” cu una dintre replicile care au făcut carieră la finele mileniului trecut în SUA:
Keith (coleg): „Știi, este mai ușor să fii ucis de un terorist decât să te măriți după vârsta de 40 de ani.”
Annie: Nu este adevărat. Statistica asta nu este adevărată.
Beckie: Așa este, nu e adevărat. Dar se simte ca și cum ar fi adevărată.
Wyatt (coleg): Se simte adevărată pentru că este adevărată.
Annie: Există practic o carte întreagă care arată că statistica asta nu este adevărată.
Despre ce carte este vorba? Despre cartea scrisă de Susan Faludi, Backlash: The Undeclared War Against American Women („Contrareacția: Războiul nedeclarat împotriva femeilor americane”). E destul de neobișnuit ca o lucrare scrisă de o feministă să ajungă pe buzele personajelor unui film atât de cunoscut (Faludi, 1991, p. 1). Asta arată impactul și popularitatea de care s-a bucurat. Noi am ajuns să trăim cu consecințele multor războaie culturale desfășurate mai întâi în SUA și exportate apoi pe plaiuri mioritice. De curând, un cunoscut politician, Mihai Neamțu, discută despre cât de pregătit e corpul femeii să nască la 18 ani și cât de dificil le este femeilor de carieră să conceapă la 40 de ani! Dar el nu este tocmai original în aceste panseuri. Începând cu anii ’80, odată ce republicanul Ronald Reagan vine la putere, o adevărată ofensivă contra-feministă orchestrată în principal de pastori neoprotestanți fideli noului președinte republican se desfășoară împotriva emancipării femeilor (Faludi, 1991, pp. 1–4 ).
Îi vedem și azi efectele. O piață a muncii tot mai precarizată îi lasă pe majoritatea salariaților foarte departe de împlinirea viselor de tinerețe, și mulți ajung să se gândească la cât de mult au sacrificat pe altarul devenirii profesionale. Totuși, în anii ’80 femeile de atunci sunt migranții de azi. În ce sens? Toate relele ce decurgeau dintr-o situație economică tot mai precară au început să capete o unică explicație: feminismul! (Faludi, 1991, pp. 18–20).
După ce anii ’60 și ’70 au fost dominați de o mișcare de emancipare a femeilor puternică și puternic ancorată în nevoile femeilor, importante progrese în plan legislativ s-au făcut în țara unde trebuia să primești acordul soțului pentru a deține un card bancar (măsură abrogată în 1974!!!), era legal să plătești femeile mai puțin pentru același tip de muncă prestată și, în vreme ce politicienii își transportau amantele în țări unde avortul era permis, majoritatea femeilor americane nu dispuneau de drepturi și sănătate reproductivă (Faludi, 1991, pp. 22–23). Criza petrolului din 1973 a generat o serie de reacții, printre care și venirea la putere, cu o puternică agendă conservatoare, a republicanilor conduși de Reagan. Cunoscut la nivel mondial în special pentru carismă și talent retoric, precum și pentru măsurile care au inițiat ceea ce numim azi cu un termen destul de vag „neoliberalism”, Reagan este mai puțin cunoscut pentru a fi fost patronul unor politici profund anti-feministe (Faludi, 1991, pp. 29–30). Ofensiva împotriva femeilor s-a desfășurat pe multe fronturi: mass-media, femeile conservatoare din culte religioase, pastori neoprotestanți, industria de self-help (auto-ajutor), directorii corporațiilor, industria modei, industria cinematografică și, în cele din urmă, aparatul judiciar și administrativ ultraconservator, la rândul său de extracție neoprotestantă (Faludi, 1991, pp. 33–34).
Vârful de lance al reacțiunii patriarhale au fost publicații pe care Susan Faludi le identifică și ale căror mitologii extrem de toxice și complet rupte de realitate au fost impuse la nivelul mentalului colectiv (Faludi, 1991, pp. 37–38).
Ele porneau de la o realitate. Multe dintre femeile salariate de ieri și de azi se confruntau cu niveluri crescute de stres, comportamente adictive, depresii etc. Cu alte cuvinte, ele erau nefericite. Pornind de la această realitate, Faludi arată că vinovatul de serviciu a fost identificat: feminismul (Faludi, 1991, pp. 18–20). Feminismul nu le-a eliberat pe femei, nu le-a făcut fericite. Munca salariată nu le-a adus decât stres și boală! În loc să-și pună problema că nici bărbații salariați nu se duc plini de fericire și entuziasm la locul de muncă, pentru că femeile erau cele care pătrunseseră de curând în număr mare pe o piață a muncii care nu mai permitea soțului să întrețină, din salariul lui, întreaga familie (Faludi, 1991, pp. 22–23). Or, pentru conservatori, nivelurile crescute de stres ale femeilor salariate erau dovada că este „nenatural” ca femeia să părăsească spațiul domestic, așa că orice viitoare devenire întru fericire a acesteia trebuia să însemne o renunțare la a munci în afara casei și o denunțare a feminismului ca aducător de necazuri prin propunerea ca femeia să urmeze cursul „nenatural” al muncii salariate (Faludi, 1991, pp. 29–31).
Ofensiva conservatoare americană împotriva femeilor muncitoare nu era de dată recentă, ea fiind o parte importantă a Războiului Rece. Să nu uităm că sovietica Valentina Tereshkova zbura în cosmos uimind o lume în epoca în care femeile americane încă se luptau să obțină dreptul de a întrerupe o sarcină nedorită sau a deține un credit la bancă fără acordul soțului. În articolul „Baba cu picamărul. Munca femeilor în URSS în discursul anticomunismului american din perioada Războiului Rece”, Oleg Veaceslavovici Reabov și Tatiana Borisovna Reabova arată cum în SUA, începând cu anii ’50, o virulentă campanie împotriva femeilor muncitoare sovietice s-a desfășurat în presă, lucrări științifice și cuvântări publice (Reabov & Reabova, 2020). Munca, în special cea grea, indiferent dacă era alegerea femeilor sau nu, le distrugea feminitatea și le distrugea și familia! Începând cu anii ’80, aceste arme ale Războiului Rece menite să arate că integrarea socialistă a femeilor în muncă a fost o greșeală au câștigat în administrația președintelui Reagan un aliat de nădejde (Faludi, 1991, pp. 29–31 ).
Susan Faludi, pe parcursul celor 600 de pagini, identifică pas cu pas modul în care mișcarea feministă a fost decredibilizată de presă, presupuși oameni de știință, psihologi oportuniști, femei care în viața personală se bucurau de toate privilegiile câștigate de feminism, dar care public voiau să le închidă altora această șansă, industria modei, chiar corporații producătoare de produse chimice (Faludi, 1991, pp. 33–34).
De unde a început totul? Cum spuneam, de la presupusa nefericire a femeilor de carieră care sfârșesc sterpe și triste. Statisticile arătau că pentru femei celibatul este mult mai ofertant în raport cu bărbații, că starea lor se îmbunătățea considerabil după divorț în raport cu cea a bărbaților (Faludi, 1991, pp. 37–42). Dar obsesia defeminizării prin independență profesională rezultată din munca salarială nu se împiedica de realitate.
În plus, panica morală legată de femeile în câmpul muncii a apărut odată cu articolul citat și criticat în pelicula cinematografică ce deschide textul de față (Faludi, 1991, pp. 37–38).
Avem deci un articol despre presupusa „penurie de bărbați”. Adică, doi cercetători de la Harvard au fost citați în presă susținând că femeile se căsătoresc mai greu peste o anumită vârstă și că dacă pierd oportunitatea când sunt tinere rămân singure (Faludi, 1991, pp. 37–42). Pe măsură ce presa repeta tot mai obsesiv această idee că e mai probabil să te omoare un terorist decât să găsești un soț după 40 de ani (Faludi, 1991, p. 39), o angajată a biroului stării civile, ea însăși căsătorită cu un bărbat cu câțiva ani mai tânăr, a făcut o minuțioasă cercetare bazată pe datele la care avea acces direct din poziția în care se afla. Datele ei infirmau total articolul celor doi cercetători care nici nu se bazau, așa cum arată Faludi, pe o investigație statistică serioasă, fiind o explicație bazată pe un model matematic ce extrapola predicții privind comportamente viitoare pornind de la un set de date din prezent (Faludi, 1991, pp. 43–48). Culmea este că angajatei i-a fost interzis să vorbească direct cu presa de către șefii ei, și cercetările ei riguroase și-au găsit locul în media ani mai târziu, când deja ideea greșită fusese prezentată drept fapt de netăgăduit (Faludi, 1991, pp. 47–50).
Studiul Harvard-Yale din 1986 susținea că o femeie de 30 de ani are doar 20% șanse de căsătorie; la 40 de ani, 1,3% (Faludi, 1991, p. 37). Faludi demonstrează că studiul a fost eronat metodologic (eșantion mic, model parametric inadecvat), iar datele Census Bureau arătau șanse de trei ori mai mari decât cele raportate în studiul citat masiv în presă (Faludi, 1991, pp. 45–47).
Dar acesta era doar începutul. Pretinzând că protejează drepturile femeilor, pseudo-studiile se concentrau asupra dezastrelor divorțului asupra stării de bine a acestora. „Dezastrul divorțului” se baza pe studiul lui Lenore Weitzman (scăderea cu 73% a standardului de viață al femeilor după separare), care a fost contestat de economiști; cifra reală era ~30%, iar situația se ameliora în cinci ani (Faludi, 1991, pp. 55–60). Vina reală: soții care nu plătesc pensie alimentară și judecătorii care aplică legile inechitabil (Faludi, 1991, pp. 61–63).
Un alt mit care a făcut carieră în presă fără să aibă susținere în realitate era presupusa infertilitate care, iată, face victime și în rândul politicienilor de azi ca Mihail Neamțu. De unde a pornit panica? „Epidemia de infertilitate” se baza pe un studiu francez din 1982 (40% infertilitate la 31-35 ani), dar acesta se referea la paciente care rămăseseră însărcinate prin inseminare artificială cu spermă ce fusese congelată pentru a fi păstrată (Faludi, 1991, pp. 65–67). Studiul la nivel federal din 1985 arăta doar 13,6% infertilitate la 30-34 ani; infertilitatea chiar scăzuse din 1965 (Faludi, 1991, p. 67).
Depresia femeilor singure e un alt mit care a făcut carieră. Singurătatea e un fenomen care afectează ambele genuri și e o iluzie că femeile sunt mai expuse riscului de depresie decât bărbații. Dar, cum spuneam, Faludi arată cu multă răbdare cum realitatea era un detaliu care nu putea opri zelul conservator (Faludi, 1991, pp. 74–80). În ce privește „Depresia femeilor singure”, nu existau studii epidemiologice care să confirme această „epidemie”. Dimpotrivă, studiile citate de Faludi arătau că femeile măritate sunt mai deprimate decât cele singure, iar angajarea îmbunătățește sănătatea mentală (Faludi, 1991, pp. 75–77). Ceasul biologic este un mit care nu are nicio susținere în realitate, dar care populează mentalul colectiv ca urmare a ideii că unei femei singure și doar ei, nu și bărbaților, îi sună ceasul! Conform acestei mitologii, o femeie stă liniștită văzându-și de viață când, deodată, alarma biologică începe să o zgâlțâie necruțător odată cu împlinirea unei vârste. Și ce te faci, că la acel moment la care ea s-a realizat profesional nu mai există bărbați. Este penurie. Aceste amenințări sunt cu atât mai curioase cu cât Faludi arată că, așa cum este ea configurată actualmente, căsătoria este un aranjament din care au de câștigat mai mult bărbații (Faludi, 1991, pp. 53–54).
Poate cele mai agresive și mai persistente mituri privesc creșa. Fantezii privind abuzarea copiilor populau, cu ajutorul presei mereu prezentă la datorie, mentalul colectiv american al anilor ’90 (Faludi, 1991, pp. 82–87). De altminteri, în 1971, președintele american Richard Nixon a respins prin veto Legea privind Dezvoltarea Cuprinzătoare a Copilului (Comprehensive Child Development Act), blocând astfel crearea unui sistem național de creșe și grădinițe finanțat de guvernul federal (Roth, 1976; Yale Political Science Department, 2019). Proiectul fusese adoptat cu o majoritate largă atât în Senat (63–17), cât și în Camera Reprezentanților (211–187) (Roth, 1976). Sprijinul politic fusese bipartizan și obiectivul legii privea crearea unui sistem universal de îngrijire și educație timpurie pentru copiii de 3 și 4 ani (Roth, 1976). Serviciile urmau să fie gratuite pentru familiile cu venituri mici și cu taxă redusă (pe o scară mobilă) pentru celelalte familii (Roth, 1976). Motivele invocate de Nixon pentru a se opune priveau impactul asupra familiei. Nixon a susținut că legea promova o „abordare comunală a creșterii copiilor”, ceea ce ar fi slăbit structura familiei tradiționale (Yale Political Science Department, 2019). Mesajul său de veto a criticat iresponsabilitatea fiscală, estimând că programul ar fi putut ajunge să coste până la 20 de miliarde de dolari pe an (Roth, 1976). Consilierul său, Pat Buchanan, a redactat textul ideologic al mesajului de veto pentru a-i mulțumi pe alegătorii și politicienii conservatori (Yale Political Science Department, 2019).
În special, cultele neoprotestante dominante în SUA insistă obsesiv asupra menținerii cu orice preț a femeii la domiciliu, într-o postură cât mai obedientă cu putință, iar o creșă de calitate ar fi oferit o fereastră către libertate pe care pastorii acestor formațiuni religioase insistau să o zdrobească repede și eficient (Faludi, 1991, pp. 82–87). SUA sunt recunoscute și pentru faptul că sunt țara industrializată cea mai prosperă care nu oferă concediu de maternitate (Faludi, 1991, pp. 82–87). Dincolo de presiunile liderilor religioși neoprotestanți puternic investiți în ideea că îndeplinesc voia Domnului prin menținerea femeilor într-o stare de cvasi-sclavie domestică, companiile producătoare de lapte praf se opun concediului de maternitate (Rollins et al., 2023). Femeile, în special cele sărace, se întorc, presate financiar, repede la muncă, și posibilitatea hrănirii naturale a copilului la sân scade (Rollins et al., 2023). E o afacere din care câștigă și liderii religioși, pentru că pretind că apără tânăra mamă de statul cel rău care vrea să-i ia copilul, iar companiile producătoare de lapte praf nu-și văd amenințate profiturile (Faludi, 1991, pp. 82–87).
Mitul creșei dezumanizante care abuzează copiii a prins foarte bine la momentul lansării pseudo-studiilor ce indicau maltratarea copiilor în aceste facilități, deși statisticile arătau că cele mai multe abuzuri se produceau în SUA, când Faludi a scris cartea, în familie, nu la creșă (Faludi, 1991, pp. 83–84).
A fost însă perioada în care media a publicat obsesiv pseudo-studii care serveau agendei conservatoare, transformând feminismul într-o etichetă indezirabilă de care chiar femeile ce beneficiau din plin de câștigurile rezultate din eforturile feministelor se disociau (Faludi, 1991, pp. 99–102).
Faludi face o paralelă interesantă cu anii ’80 ai secolului XIX, când avansul femeilor este însoțit de o violentă contrareacție desfășurată pe două planuri. În primul rând, controlul financiar. Femeile sunt marginalizate în slujbe prost plătite și le este interzis accesul la profesii bănoase, în ideea că asta le-ar reduce, desigur, feminitatea! (Faludi, 1991, pp. 88–90).
Apoi, curios lucru, pe la 1800 avortul era permis, dar odată ce femeile încep să revendice tot mai multe drepturi politice, o ofensivă virulentă pronatalistă începe să se manifeste (Faludi, 1991, pp. 90–92). Faludi insistă că banii puțini și sarcinile nedorite sunt instrumentele concrete ale contrareacției la avansul feminist atât la finele secolului XIX, cât și la finele secolului XX (Faludi, 1991, pp. 98–99).
În plus, ca o curiozitate în plan economic, dacă ar fi să adăugăm un detaliu interesant analizei întreprinse de Faludi, atât la finele secolului XIX, cât și la finele secolului XX are loc o serioasă creștere a puterii corporațiilor. Sunt momentele lor de glorie când devin în fața legii persoane umane (sfârșitul sec. XIX) și obțin dreptul de a nu mai trece printr-un proces de acreditare periodică, dreptul de a cumpăra acțiuni la alte corporații, dreptul de a funcționa pe o arie geografică oricât de mare și pe o perioadă nedeterminată de timp. Temându-se de potențialele abuzuri, legislația interzicea unei corporații să funcționeze fără un obiectiv clar definit, pe o perioadă și într-un spațiu clar delimitate. La finele secolului XX, micul stat Delaware a fost locul unde politicienii au acceptat să abolească aceste restricții, celelalte state SUA urmând să fie șantajate cu amenințarea relocării în Delaware dacă nu acceptau același gen de dereglementare. A fost o perioadă de concentrare a puterii și de consolidare: un număr tot mai mic de corporații ajung să dobândească o putere tot mai mare (Bakan, 2004). În oglindă, un secol mai târziu, are loc o mișcare similară în care corporațiile încep să se bucure de erodarea reglementărilor, și așa începe o goană sălbatică la finele căreia mănânci sau vei fi mâncat de alții, ceea ce duce, din nou, la o consolidare fără precedent a puterii financiare în câmpul corporatist (Bakan, 2004).
Presa de largă audiență a fost un braț ideologic de nădejde în lupta cu feminismul, popularizând mitologia legată de penuria de bărbați, de catastrofa creșei, ceasul biologic, depresia femeii realizate profesional și altele (Faludi, 1991, pp. 121–129).
Peste toate acestea, o tendință care face astăzi ravagii pe social media a fost inițiată: întoarcerea femeii la domiciliu (Faludi, 1991, pp. 130–144). Obedientă și radioasă alături de soțul dominant, se bucură să-și pună cătușele singură și să toarcă fericită alături de celelalte animale de companie în universul domestic. Publicațiile americane se întreceau în a promova imaginea femeii care a făcut carieră, dar divinitatea a trezit-o la timp din acest vis de mărire, și a acceptat trezită și smerită rolul său tradițional (Faludi, 1991, pp. 130–144). De altminteri, și astăzi, membrii cultului mormon și în special liderii acestuia insistă puternic pe ideea de a promova idealul de fericire domestică premodernă. Ba chiar sunt femei cooptate în ideea de a nega dreptul de vot și dreptul de muncă. Ele devin cunoscute acum lumii întregi prin media sociale, dar își au originea în această contraofensivă a anilor ’80 pe care Faludi o aduce în discuție (Faludi, 1991, pp. 130–144).
Dincolo de presă, un puternic vehicul al propagandei anti-feministe a fost reprezentat de industria cinematografică. În anii ’90, rolul care a consacrat-o pe Sharon Stone a fost, fără îndoială, cel din Atracție fatală. Puțini au văzut sub această peliculă cvasi-pornografică portretizarea în cele mai sumbre culori a femeii bogate și de carieră. Singură și (inevitabil) ticăloasă, ea își ucide cu spărgătorul de gheață victimele, bieți bărbați familiști prinși în mrejele atracției … fatale, cum altfel? Un fel de femelă-păianjen care își ucide victima-partner. Pelicula a înscris în mentalul colectiv opoziția dintre femeia casnică bună și ticăloasa criminală singură. Dotată pe deasupra și cu apetit sexual devorator, ea reprezenta la momentul respectiv chintesența angoaselor bărbaților conservatori (Faludi, 1991, pp. 164–170).
Faludi aduce în discuție nenumărate exemple în care audiențele pentru producții cinematografice cu femei cerebrale și puternice, cu prezentări realiste ale situațiilor de viață, depășeau cele mai optimiste asteptări (Faludi, 1991, pp. 177–180). Dar, chiar în ciuda logicii economice, conservatorismul elitelor masculine care dominau spațiul de producție cinematografică a propus obsesiv filme în care femeile erau caricaturizate, ironizate, țintă a disprețului mascat în romantism (Faludi, 1991, pp. 180–196). Moonlight și Cheers sunt doar două dintre exemplele care transformă personajele feminine în sac de box pentru apetitul de umilire și dominare îmbălsămat cu romantism. Cagney & Lacey a fost un serial de mare succes care portretiza realist femeile și care a avut un succes enorm la public, dar, contrar logicii pieței, arată Faludi, a fost marginalizat de CBS (Faludi, 1991, pp. 208–212).
Industria modei, care în anii ’70 începuse să promoveze ținutele simple pentru femeile de succes, s-a trezit repede din acest parcurs feminist și a început să propună corsete, coafuri exagerate, haine cât mai bufante, rochii de „fetițe” care infantilizau femeile (Faludi, 1991, pp. 231–237). Deși n-au fost – cel puțin în cazul lui Lacroix – o opțiune profitabilă pentru companie, ele au fost obsesiv promovate. Faludi citează lipsa de interes pentru comportamentul consumatorului – în cazul acesta femeile – și dorința de a impune cu orice preț modele vestimentare de „eliberare sexuală” ce exploatau un imaginar specific epocii victoriene: corsete, sutiene metalice, vestimentație infantilizantă (Faludi, 1991, pp. 237–241). E ironică această întoarcere imaginară la o epocă în care femeilor le era interzisă dorința și prezentarea acestor produse la limita sadismului drept „eliberare sexuală”. Din nou, Faludi analizează modul în care fantezia dominatoare exercitată de mogulii modei se opunea chiar logicii economice: deși inițial femeile nu au primit cu entuziasm produsele acestei industrii a modei profund retrograde, ei au insistat să le promoveze (Faludi, 1991, pp. 241–247).
Industria frumuseții s-a angajat și ea în direcția exploatării insecurităților femeilor și cele mai năstrușnice și periculoase tratamente au început să fie promovate drept „tratament” la procesul absolut natural al îmbătrânirii (Faludi, 1991, pp. 268–281). Creme potențial cancerigene, operații periculoase la limita legii executate de oameni nu tocmai pregătiți – toate pentru obținerea imaginii de vis. Faludi aduce în discuție unele dintre cele mai mediatizate cazuri (Faludi, 1991, pp. 281–294). O femeie care se teme că n-o să se mai mărite pornește într-o disperată aventură de îmbunățire a aspectului, în special după ce citise statisticile (false) privind penuria de bărbați (Faludi, 1991, pp. 294–299).
Dar toate acestea sunt variantele delicate ale războiului împotriva emancipării femeilor. Noua dreaptă însă, pastorii neoprotestanți și femeile pe care le foloseau pentru a da și mai multă credibilitate mesajului lor erau nucleul dur și sursa de bază a acestei mișcări (Faludi, 1991, pp. 301–310). Cultele neoprotestante din SUA sunt extrem de bine organizate. Emisiunea „Cults to Consciousness” aduce în fața camerelor zeci de supraviețuitori care au reușit să scape din aceste organizații religioase (Cults to Consciousness, 2023). Una dintre supraviețuitoare face parte dintr-un cult foarte apropiat de putere și mărturia ei este extrem de interesantă: aflând tatăl ei că este foarte inteligentă în urma unei testări realizate la școală, decide să n-o mai mărite, să o trimită la facultatea de drept pentru a o pregăti să devină judecătoare și să întoarcă decizia Roe versus Wade privind dreptul la întrerupere de sarcină (Cults to Consciousness, 2023). Abili și sistematici în abordări, pastorii neoprotestanți sunt motorul ideatic și organizațional al războiului împotriva emancipării femeilor (Faludi, 1991, pp. 301–310).
Noua dreaptă a propus în 1981 un act legislativ intitulat „Family Protection Act” care reprezenta o sinteză a angoaselor privind modul în care emanciparea femeilor ar fi condus la distrugerea familiei. Inițiat de Paul Weyrich și de consilierii săi de la Heritage Foundation, actul prevedea, între altele (Faludi, 1991, pp. 308–309):
- Eliminarea legilor federale care sprijină educația egală (inclusiv Title IX).
- Interzicerea „amestecului sexelor” în orice sport sau activitate școlară.
- Obligarea școlilor să predea căsătoria și maternitatea ca „carieră potrivită” pentru fete.
- Retragerea finanțării federale pentru orice școală care folosea manuale ce prezentau femeile în roluri netradiționale.
- Abrogarea tuturor legilor federale care protejau soțiile bătute de soții lor.
- Interzicerea asistenței juridice finanțate federal pentru orice femeie care căuta consiliere pentru avort sau divorț.
Un element important al luptei împotriva emancipării femeilor este tocmai cooptarea unor figuri feminine în acest scop. Deși în viața lor personală ele se bucurau de toate beneficiile aduse de feminism, deși primeau sprijin și erau susținute de familie și comunitate, ele acționau împotriva ideii ca toate femeile să beneficieze de aceste câștiguri. Femeile din Noua Dreaptă (Connie Marshner, Beverly LaHaye): Au preluat tactici feministe (organizare, discurs public) pentru a lupta împotriva feminismului, trăind ele însele vieți independente (Faludi, 1991, pp. 315–333). Faludi se ferește să le catalogheze în vreun fel, însă subliniază cu minuțiozitate contradicțiile dintre stilul lor de viață independent, capacitatea de a avea o viață profesională împlinită, în vreme ce toată povara muncii domestice (gătit, curățenie, îngrijire a copiilor) le este ridicată de pe umeri, și discursul lor antifeminist, promovarea idealului femeii supuse soțului și familiei (Faludi, 1991, pp. 315–333).
Concluzia lui Faludi este că în SUA noua dreaptă a eșuat legislativ, dar a reușit să schimbe discursul public și cultura populară (Faludi, 1991, pp. 454–455). La câțiva ani de la publicarea cărții ei, decizia Roe versus Wade a fost abolită și la putere este un președinte de extracție conservatoare neoprotestantă (National Constitution Center, 2022).
Derapajele din timpul președinției Trump au fost precedate de o campanie susținută a politicienilor de tipul lui Reagan sau Bush Jr. Guvernările lor au însemnat o reducere semnificativă a rolului femeilor în politică, ocuparea a tot mai puține funcții importante de către feministe și o reducere dramatică a sprijinului guvernamental pentru implementarea programelor privind egalitatea de șanse (U.S. Commission on Civil Rights, 1983).
Aceste demersuri anti-emancipare nu ar fi fost însă posibile fără o ofensivă în plan intelectual. Denunțând de multe ori pe bună dreptate ofensiva capitalistă individualistă împotriva oricărei forme de cooperare și deci împotriva familiei, cercetătorii noului val reacționar propuneau soluții dintre cele mai năstrușnice. Un caz interesant este cel al lui Christopher Lasch. Prodigios autor de cărți de succes în care atinge cu perspicacitate aspecte legate de ofensiva infantilizantă și narcisică a culturii de consum, el este totodată promotorul unora dintre cele mai retrograde și înfricoșătoare soluții. A militat, între altele, pentru interzicerea divorțului în cazul cuplurilor cu copii minori! De asemenea, a militat, chipurile, dintr-o perspectivă „de stânga” împotriva paternalismului statal (Lasch, 1979). Socializarea creșterii copiilor prin acces la creșe, grădinițe, cantine, curățătorii a fost un ideal asumat de Alexandra Kollontai încă din 1917 în URSS (Kollontai, 1977). Lasch critică feminismul liberal care promovează valori individualiste care transformă viitorii cetățeni în consumatori hedoniști narcisiști perpetuu infantili și incapabili de sacrificiu (Lasch, 1979). Dar soluțiile sale nu vizează un stat care să asigure tuturor posibilitatea de a se elibera de locuri de muncă oprimante, ci, paradoxal, distrugerea sistemelor de sprijin ale socializării creșterii și îngrijirii copiilor (Lasch, 1979). Problema unui stat care apelează la specialiști în educație care urmăresc profitul personal și nu interesul public e fără îndoială reală. Dar renunțarea la proiectul emancipator al educației publice și sprijinului mamelor, plus interzicerea divorțurilor pentru cupluri cu copii mici, sunt măsuri dintre cele mai reacționare și dăunătoare, ducând femeia într-o epocă premodernă în care întreaga responsabilitate pentru creșterea copiilor cade pe umerii ei (Lasch, 1979). El este însă doar unul dintre cei mai proeminenți gânditori care se poziționa mai degrabă în direcția de stânga, dar care privea necruțător către proiectele de emancipare a femeilor (Faludi, 1991, pp. 362–364). Deși nu era apropiat de noua dreaptă, în esență, proiectul său de luptă cu individualismul capitalist a fost unul premodern în care familia trebuie întărită prin desființarea creșelor și obligarea femeii să stea în mariaje disfuncționale, ca și cum familia, chiar și cea marcată de violență, ar fi fost reduta ultimă de luptă anticapitalistă! (Lasch, 1979).
Christopher Lasch reprezintă doar unul dintre cele mai insidioase și perverse modalități de a disciplina femeile prin apel la interesul superior al copilului, lupta anti-capitalistă și revenirea la familia tradițională ca metodă de retezare a impulsurilor individualiste (Faludi, 1991, pp. 362–364).
Intelectuali ca George Gilder, care susține că bărbații au nevoie de căsătorie pentru a fi creativi, iar feminismul îi emasculează (Gilder, 1986), Allan Bloom care susținea că feminismul a distrus universitatea (Bloom, 1987) și chiar veterana Betty Friedan care după celebra „Feminine Mistique” din 1962 revine la finele vieții cu o lucrare în care ține să reamintească femilor că trebuie să se întoarcă la „valorile feminine” (Friedan, 1981). De asemenea, Camille Paglia care, mânată în luptă de resentimente profesionale și rivalități personale îndreptate împotriva feministelor, devine o voce importantă a noii drepte (Paglia, 1990).
În fine, alături de creatori de modă, intelectuali populari, politicieni și lideri religioși industria psihologică a auto-ajutorării – self-help se înscrie și ea în această direcție (Faludi, 1991, pp. 423–426). Psihologi populari și consilieri de cuplu celebri organizau seminarii în care încurajau femeile să își diminueze pretențiile și să învețe să accepte abuzul (Faludi, 1991, pp. 423–447 ). Este unul dintre cele mai dificil de urmărit capitole. Modul în care Faludi descrie cu lux de amănunte ședințele de terapie în care femeile sunt încurajate să își nege orice urmă de revoltă și să accepte situații abuzive pare desprins dintr-un film de groază. Dar este realitatea contraofensivei în planul psihologiei care nu ia în calcul factorii de natură socio-economică ce determină anumite comportamente, ci propune rezolvări rapide având la bază soluții dintre cele mai bizare care privesc supunerea totală a femeii. (Faludi, 1991, pp. 423–447).
Din peisajul contraofensivei nu puteau lipsi totalitariștii pro-nataliști. La fel ca în a doua jumătate a secolului XIX în anii 80 obsesia fătului nenăscut începe să capete proporții grotești (Faludi, 1991, pp. 500–524). Pentru femeile lipsite de posibilități materiale consecințele sunt teribile. Organizați în bande violente, militanții pro-nataliști atacă clinicile unde se efectuau întreruperi de sarcină, bat medicii și asistentele, urlă la femei (Faludi, 1991, pp. 500–514). Femeia e un cuptor inanimat care trebuie să găzduiască locatarul – fătul. Imaginarul sadic al politicienilor se transpune în legislație care să pună fătul împotriva mamei (Faludi, 1991, pp. 524–535). Unul dintre cele mai dramatice episoade e al unei paciente bolnave de cancer care, aflată în a 26-a săptămână de sarcină e internată în spital. O intervenție cezariană care ar putea salva fătul i-ar pune viața în pericol. Începerea tratamentului de cancer ar ucide fătul. Fără să o consulte și fără să țină seamă de dorințele ei, spitalul insistă să salveze fătul. Decizia e proastă: fătul moare și la două zile moare și mama. Episodul televizat care dramatizează evenimentul prezintă varianta roz în care fătul supraviețuiește. Părinții fetei sunt devastați: medicii le-au răpit șansa de a vedea fiica luptând pentru viața ei și tratându-se, iar Hollywoodul le-a răpit șansa de a spune corect povestea care n-a avut un final fericit (Faludi, 1991, pp. 537–543). Totalitarismul nativist ascunde adesea sub preocuparea față de făt o ură virulentă împotriva femeilor care sunt văzute ca recipiente decerebrate în care poposește un locatar (Faludi, 1991, pp. 524–535).
În fine, dincolo de aceste consecințe directe asupra vieților femeilor, în plan profesional merită citat cazul femeilor cărora li s-a pus în vedere să se sterilizeze dacă vor să își păstreze locurile de muncă (Faludi, 1991, pp. 543–561). Companiile producătoare de produse chimice puneau la dispoziție locuri de muncă bine plătite, dar în condiții dificile. Sigur că expunerea la diverse substanțe chimice afectează și fertilitatea bărbaților, însă, curios, doar femeile au fost date afară și împiedicate să lucreze în asemenea locuri cu salariu atractiv și riscuri de sănătate (Faludi, 1991, pp. 543–561). Pentru cei care susțin chiar azi că femeile trebuie să ia în calcul să pună exclusiv asupra bărbaților riscurile profesionale, trebuie citat cazul teribil al celor cinci angajate de la American Cyanamid cărora li s-a pus în vedere că sunt potențiale purtătoare de făt și că fătul este protejat de lege (Faludi, 1991, pp. 543–561). Li s-a spus că pot să își păstreze locul de muncă dacă se sterilizează. Și ele au făcut-o. Faludi descrie cu aceeași răbdare și minuțiozitate acest episod care pare ireal. Este unul dintre cele mai dramatice exemple care ar trebui să servească drept pildă pentru cei care distribuie imagini cu familii fericite pe care le opun exploatării la locul de muncă. Cele cinci femei nu erau fanatice. Erau bătute de soții lor violenți și-au preferat să se sterilizeze decât să se întoarcă în spațiul domestic (Faludi, 1991, pp. 543–561).
Faludi insistă asupra modului în care fătul a devenit în legislația SUA adoptată de corporații un locatar potențial care trebuia protejat. Asta a condus la restricționarea accesului la locuri de muncă bine plătite pentru femei și izolarea lor în profesii care le asigurau cu greu independența financiară (Faludi, 1991, pp. 543–561).
Lucrarea scrisă de Susan Faludi este extrem de importantă în actualitate întrucât temele aduse în discuție împotriva emancipării femeilor în anii 80 fac în continuare victime.
Bakan, J. (2004). The corporation: The pathological pursuit of profit and power. Free Press.
Bloom, A. (1987). The closing of the American mind. Simon & Schuster.
Cults to Consciousness. (2023). Cults to Consciousness [Emisiune TV]. YouTube.
Faludi, S. (1991). Backlash: The undeclared war against American women. Crown Publishers.
Friedan, B. (1981). The second stage. Summit Books.
Gilder, G. (1986). Men and marriage. Pelican Publishing.
Kollontai, A. (1977). Selected writings of Alexandra Kollontai (A. Holt, Trans.). Allison & Busby.
Lasch, C. (1979). The culture of narcissism: American life in an age of diminishing expectations. W. W. Norton & Company.
National Constitution Center. (2022, 24 iunie). Divided Supreme Court overturns Roe abortion precedents. https://constitutioncenter.org
Paglia, C. (1990). Sexual personae: Art and decadence from Nefertiti to Emily Dickinson. Yale University Press.
Reabov, O. V., & Reabova, T. B. (2020). Baba cu picamărul. Munca femeilor în URSS în discursul anticomunismului american din perioada Războiului Rece. https://www.researchgate.net/publication/398556334_Baba_with_a_jackhammer_women’s_labor_in_the_USSR_in_the_discourse_of_American_anti-communism_during_the_Cold_War
Rollins, N., Piwoz, E., Baker, P., Kingston, G., Tholo, B. Z., McCoy, D., Ribeiro, H., Richter, L., Senn, N., Tomori, C., Victor, R., Waterston, T., Hastings, G., & Perez-Escamilla, R. (2023). Marketing of commercial milk formula: A system of influence and accountability. The Lancet, 401(10375), 486–502. doi.org
Roth, W. (1976). The politics of daycare: The Comprehensive Child Development Act of 1971. ERIC.
U.S. Commission on Civil Rights. (1983). Equal opportunity in presidential appointments. U.S. Government Printing Office.
Yale Political Science Department. (2019, 16 aprilie). Privatizing care rather than protecting children: Nixon’s decisive veto of universal childcare. https://yale.edu
INDICAȚII DE CITARE:
Maria Cernat, „Vezi că-ți sună ceasul (biologic)! Caută masculul salvator sau pieri” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 9/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
