ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Maria Cernat

Utopie, feminism, armonie – scurte reflecții despre idealuri si vise

Textul de față este o recenzie critică la lucrarea ”Everyday Utopia” scrisă de Kristen Ghodsee ”Everyday Utopia What 2,000 Years of Bold Experiments Can Teach Us about the Good Life” (Ghodsee, 2024).

Lucrarea este o trecere în revistă a utopiilor, de la cele teoretice prezente în operele gânditorilor ca Platon, Thomasso Campanella sau Thomas Moore, până la utopiile realizate, cum este cazul Palatului Social de la Gize, Franța.

Dacă neoliberalismul a răpit ceva societății acel lucru este, înainte de toate, capacitatea de a visa la un viitor mai bun. Sloganuri ca ”There is no alternative” cunoscut deja ca acronim (TINA) sau ”There is no society, there individual man and women” rostite cu mare emfază de celebra lideră conservatoare Margareth Thatcher sunt incantațiile care au ținut prizonier imaginarul politic al ultimelor decenii. Oroarea Gulagului, represiunea politică și teroarea instaurată de serviciile secrete în țările foste socialiste au ridicat cu maximă eficiență mingea la fileu celor care au vrut să îngroape dorința de progres odată pentru totdeauna. There is no alternative – nu există alternativă la sistemul actual și, dacă vă aventurați să visați, veți sfârși prin a readuce Gulagul la viață. Prin urmare, legitimitatea politică se câștigă nu prin viitorul mai bun la care trebuie să sperăm, ci prin dorința de a evita un sfârșit tragic al libertății și individualismului. Frica și teroarea Gulagului se răsfrâng într-un mod pervers asura societății actuale ca fantome care ne țin captivi în sistemul actual. O transpunere actuală a mitului peșterii ar fi una în care oamenii sunt ținuți prizonieri de teama că odată ce viseasă măcar să părăsească sistemul actual, să iasă afară din „peșteră”, vor găsi un monstru teribil care îi va devora. În felul acesta, teroarea stalinistă este în continuare, într-un mod atât de dăunător și perfid, un teribil instrument de control social.

Tocmai de aceea este vital să aducem în discuție utopia ca loc al visării, al dorinței de mai bine, de a depăși granițele autoimpuse și a elibera imaginarul politic. E în joc ceva vital: dorința noastră de mai bine, bucuria de a visa la o lume mai bună, încrederea în noi și în capacitatea noastră de a produce ceva mai dezirabil decât societatea actuală.

Everyday Utopia – Utopia cea de toate zilele a apărut în 2023 la editura Simon&Shuster și cuprinde o complexă analiză a diverselor utopii și comunități care au încercat să pună în practică, de multe ori cu surpinzător succes, idei ce păreau utopice. De la filme de science fiction la Republica lui Platon, bazându-se pe vaste referințe bibliografice, lucrarea explorează acest frumos spațiu fără spațiu – utopia înseamnă ceva ce nu are spațiu (ou-topos), dar și eutopos (loc bun).

În privința utopiilor există trei direcții importante care o interesează pe autoare. În primul rând proprietatea și modul în care diverse comunități religioase sau seculare aleg să trăiască în comunități în care să împartă cât mai multe dintre lucrurile lor: de la haine la mașini de spălat, biciclete sau mașini. Apoi, un alt aspect foarte important al gândirii și trăirii utopice este locuirea. Autoarea mărturisește că pentru o scurtă perioadă de timp a lucrat ca bonă pentru o familie lononeză extrem de prosperă într-o casă impunătoare în care membrii familiei se izolau cu mare succes de restul societății. Interacțiunile sociale ale părinților și copiilor erau extrem de limitate. Prin contrast, autoarea aduce în discuție copii care trăiau în comunități ce încercau să polueze cât mai puțin prin cooperare și împărțirea spațiului de joacă, a jucăriilor și electrocasnicelor mari. În fine, legat de primele două aspecte și în continuarea lor, educația copiilor e cea de-a treia temă explorată de autoare din perspectiva imaginarului utopic. Examinând, din nou, numeroase exemple teoretice și practice, Ghodsee contrapune educației bazate pe performanțele cognitive ale copiilor din familii prospere care pun puțin preț pe interacțiune socială experimentele educaționale în care copilul însuși este al comunității, este un mic cetățean de care „tot satul” are grijă. De notat că inclusiv voci conservoare insistă asupra ideii că lipsa bunicilor, a contactului cu familia extinsă și izolarea familiilor de comunitate nu este o strategie tocmai fericită, întrucât presiunea pusă pe părinți și în special pe mame pentru creșterea și educarea viitoarei generații este uriașă.

Lectura cărții este extrem de provocatoare în special în situația actuală în care războaiele culturale sunt mai polarizante decât oricând în istoria recentă. De notat că autoarea pornește la drum, așa cum este firesc, dintr-o poziție extrem e deschisă căutând să eploreze de pe o poziție cât mai lipsită de prejudecăți organizări sociale diverse. În plus, deși lucrarea conține zeci de pagini de referințe bibliografice, tonul și abordarea sunt extrem de atractive, detaliile teoretice împletindu-se cu informații autobiografice și foarte multă autoironie.

Explorarea utopiilor începe din punctul în care, adolescentă fiind, Kristen Ghodsee privește plină de admirație serialul Wonder Woman și mai ales către prințesa Leia din Războiul Stelelor și se minunează să o descopere pe eroina principală într-o poziție de maximă putere, conducând lumi și izbutind să învingă în conflicte de toate felurile. Anii de tinerețe ai autoarei coincid cu deceniul al șaptelea al secolului XX, perioada în care cele mai bine cotate instituții academice încep finalmente să își deschidă porțile către femei. În vreme ce visa cu ochii deschiși la lumea femeii minune, autoarea se lovea de prejudecățile unei societăți mult prea retrograde. Cum spuneam, universitățile de mare prestigiu abia își deschiseseră porțile către femei, pilula contraceptivă era la începuturi și drepturile reproductive atât de disputate până astăzi erau încă teren de luptă și controverse. Totuși, ceea ce o despărțea de alți membri ai generației ei era dorința de a-și menține viu apetitul pentru visare, pentru imaginarea unei lumi mai bune. Este ceea ce o aduce aproape de alți visători care au așternut pe hârtie planurile pentru o lume mai bună.

În SUA, conform autoarei, sistemul educațional are mare grijă să taie cât mai devreme din rădăcină speranțele și visele pentru o societate mai bună, în special dacă acestea conțin ideea de cooperare. Una dintre cele mai des citite cărți în școlile din Statele Unite este Minunata lume Nouă, o distopie în care copiii sunt produși în laboratoare, crescuți pentru anumite profesii, plăcerea e separată complet de iubire și coeziunea socială e menținută cu ajutorul drogurilor. Ciudat lucru, dar, la o reflecție mai serioasă, dacă privim societatea americană actuală constatăm că ea seamănă teribil cu utopia comunitariană descrisă de Aldous Huxley. Idealul social actual este familia prosperă care își procură copiii născuți de femei din Ucraina – încă uterele artificiale nu sunt disponibile, dar e un ideal al societății spre care se tinde. Acest ideal este totodată colecția de indivizi „de succes” care trăiește hedonismul consumist la cote extreme separând plăcerea erotică de orice atașament emoțional, acceptând ca dat natural faptul că dacă te naști într-o clasă socială este aproape imposibil să-ți depășești condiția și compensând imensul vid existențial cu substanțe psihotrope. Iar ce e chiar hilar este că utopia lui Huxley este prezentată drept poveste plină de învățăminte pentru cei ce și-ar dori o societate mai apropiată de idealurile socialiste sau de cele comunitariene… „Minunata lume nouă” este sperietoarea cu care societatea hiperindividualistă capitalistă își menține cetățenii suficient de speriați încât nici măcar să nu viseze la altceva. Și, ca o culme a ironiei, cu cât respinge mai fanatic orice idee de cooperare, echitate și împărțire a avuției invocându-l pe Huxley, cu atât societatea americană se apropie mai mult de distopia zugrăvită de el. Dar Huxley nu e singurul autor ale cărei distopii sau texte satirice sunt predate ca povești cu tâlc anti socialist. Povestea științifico-fantastică „Harrison Bergeron” scrisă de cunoscutul Kurt Vonnegut era una în care dorința de egalitate a conducătorilor mergea atât de departe încât le instala balerinelor măști pe față și saci cu alice pe corp ca să nu poată sări mai mult decât cei mai puțin înzestrați și punea pe cap un dispozitiv care să blocheze gândurile unui om de știință foarte inteligent. Autoarea își amintește cum profesoara lor, ca să adâncească efectul dramatic, adusese măști la școală și veste cu greutăți și un fluier in care sufla la urechile lor ca să exemplifice efortul eroilor negativi din nuvelă de a împiedica oamenii deștepți să gândească. Toată această punere în scenă era menirea de se asigura că teama de egalitate este foarte bine reprezentată în mintea copiilor. Egalitatea era prezentată nu ca egalitate de oportunități, nu ca echitate, ci ca încercare de a șterge orice urmă de originalitate și de a distruge individualitatea.

Primul capitol al cărții debutează cu descrierea utopiilor cinematografice progresiste cu care autoarea și-a început proiectul de visare conștientă la lumi mai bune. Prințesa Leia din celebra peliculă Războiul stelelor devine repede eroina ei. O inspiră să devină activă în clubul dedicat studierii Organizației Națiunilor Unite, unde, în cadrul ședințelor care trebuiau să imite ceea ce se petrecea la cunoscuta instituție în realitate, ea deține rolul de reprezentantă a Uniunii Sovietice.

De aici excursia prin tărâmul teoretic al utopiilor descrise de Thomas Morus, Tomasso Campanella, Charles Fourrier, Platon la cel al falansterelor sau familisterelor cum este Palatul Social construit de Jean-Baptiste André Godin la Guise, trecând prin kibbutz-uri, comunități de vegani socialiști, ecologiști progresiști și comunități religioase, se extinde și autoarea ne poartă prin spațiile mentale și concrete ale visătorilor, ale celor care doresc să trăiască altfel.

Lucrarea este interesantă la fiecare pas și provocatoare în sine. O să mă concentrez pe aspectele cele mai inedite. În primul rând educația copiilor. Nu cred că există un teren de luptă mai plin de combatanți înflăcărați decât educația. Autoarea explorează metode alternative de educație pornind de la celebrul text scris în 1967, de feminista daneză Bodil Graae intitulat sugestiv  “Children Should Have One Hundred Parents,” (Copiii trebuie să aibă o sută de părinți) în care explorează ideea de a trăi în comunități care să permită împărțirea sarcinilor aferente creșterii și îngrijirii viitoarei generații. În opoziție cu familia înstărită care făcea orice ca să-și protejeze copiii de interacțiunile cu „inferiorii”, comunitățile pe care Ghodsee le descrie aleg să își cumpere teren în zone împădurite, să își construiască locuințe personale mai mici și mari săli de lectură, bucătării generoase, săli imense de luat masa, spălătorii și locuri de joacă unde copiii să alerge nestingheriți. Firește, permanenta negociere din aceste comunități nu e ușoară. Discutând cu o membră a unei comunități înființate de și pentru femeile în vârstă, autoarea află ceea ce e destul de previzibil. Traiul în aceste comunități nu e raiul pe pământ. Apar certuri, neînțelegeri între vecini, bârfe, invidii. Dar cercetările indică faptul că aproape toți copiii crescuți în asemenea comunități în care s-au putut bucura de interacțiunea permanentă ceilalți, au negociat în permanență împărțirea jucăriilor și au organizat activități recreative împreună își amintesc cu drag de copilărie și declară că este mediul în care ar prefera să își crească, la rândul lor, copiii. În plus, dincolo de copii, femeile în general și femeile în vârstă în special, sunt beneficiarele traiului în asemenea comunități. Pentru că se consideră echitabil ca sarcinile de creștere a copiilor, munca pentru întreținerea comunității – curățenia, gătitul – trebuie să fie împărțite cât mai corect între bărbați și femei, cele care aleg să trăiască în asemenea comunități sunt mult mai avantajate sub aspectul timpului liber în raport cu femeile care stau acasă și devin dependente de soții lor.

Familiile izolate acum de rețeaua de suport comunitară experimentează adesea o distribuție inechitabilă a sarcinilor privind creșterea copiilor, curățenie și gătit. De regulă mamele prestează activități domestice în proporție mult mai mare decât soții lor. În plus, societatea capitalistă promovează eliberarea prin muncă plătită, singura formă de validare și de progres individual. Nici vorbă de progres prin împărțirea poverilor traiului zilnic. Or, odată ce se naște un copil, femeile se văd supuse unei duble presiuni: copilul și profesia. Traiul în comunități apropiate de natură în care sarcinile se împart echitabil și în care se poate lucra de acasă le avantajează indiscutabil pe femei. Odată ce înaintează în vârstă șansele să rămână singure sunt mai mari pentru ele. Comunitățile de femei în vârstă indică faptul că membrele acestora raportează o stare de bine superioară celor care rămân izolate.

Tablourile comunităților non-conformiste care aleg căi diferite de organizare a vieții se succed cu repeziciune. Palatul Social de la Guise este acum muzeu. A funcționat ca ”familister” o combinație de falanster cu familie în care figura paternă a lui Jean-Baptiste André Godin a reușit să adune în jurul său o însemnată comunitate de muncitori care, în schimbul renunțării la câteva dintre libertățile individuale, au acceptat să trăiască în comunitate. O regulă cu care muncitorii s-au împăcat greu privea, culmea, tocmai bunăstarea copiilor. În Palatul Social copiii trebuiau să fie îmbrăcați și încălțați corespunzător și era interzis ca ei să lucreze greu în fabrică. Starea lor de sănătate era mult mai bună decât a copiilor muncitorilor neorganizați în jurul unor idei de conviețuire progresistă. De fapt, socialiștii sunt percepuți acum drept inamici ai copiilor, deși li se datorează interzicerea muncii acestora în fabrici, educația obligatorie, dreptul la sănătate și protecție socială. Pentru că, din perspectivă socialistă copilul nu e un bun al părintelui care trebuie să investească în el, nu e responsabilitatea exclusivă a familiei. El este un viitor cetățean de care noi toți trebuie să avem grijă. A fost o schimbare uluitoare a perspectivei privind educația care își are rădăcinile în aceste utopii gândite și realizate. Palatul Social a rezistat un secol și acum e un muzeu pe care scrie ”o utopie realizată”. Puterea utopiilor de a inspira schimbarea nu trebuie îngrădită cu orice preț, în opinia autoarei. Gândiți-vă că i-ai fi spus unui om din secolul XVIII că va veni vremea când toți oamenii vor ști să scrie și să citească. Ar fi râs de tine crezând că ai înnebunit. Într-atât de înrădăcinate sunt practicile sociale, încât visătorii sunt aproape invariabil întâmpinați cu suspiciune.

Copilul ca „problemă publică” și ca ființă de care trebuie să avem toți grijă este ideea care stă în spatele organizării comunităților idilice care vor să trăiască izolate de lume, dar în același timp, împreună, cooperând, împărțind și negociind.

Precaritatea generată de un sistem economic extrem de dinamic și solicitant este adesea contrabalansată de retragerea în familie. Familia e unicul loc unde oamenii simt că ar trebui să primească validare necondiționată. E o presiune enormă asupra „celulei de bază a societății”. În lipsa alternativei potrivite și a unor comunități care să propună instituții unde copiii să fie bine îngrijiți, femeile preferă să îndure uneori violența domestică în schimbul siguranței financiare pentru a-și ține copiii aproape. Autoarea, la fel ca mulți alți gânditori progresiști, nu dorește abolirea familiei. Ea dorește extinderea familiei în sensul în care grija pentru copii să fie împărtășită și să nu cadă exclusiv pe umerii unei mame adesea epuizate și victime ale violenței domestice. De cele mai multe ori Marx și Engels au fost acuzați că vor „distrugerea familiei”. Este o propagandă cu rădăcini adânci care, din păcate, găsește și astăzi destui oameni dispuși să o creadă. Ei doreau relații echitabile între bărbați și femei, eliberarea femeilor din mediul carceral domestic în care sarcinile disprețuite de societate – curățenia, mâncarea, creșterea copiilor – le cădeau exclusiv în grijă. Socialiștii doreau, de pildă, să ne unim și să plătim un concediu de maternitate pentru ca nou-născuții să nu moară în case lăsați singuri de mame, doreau socializarea creșterii, nu în sensul unor creșe inumane care să chinuie bebelușii, ci în sensul în care trebuie să gândim un sistem în care copilul să fie privit ca un viitor cetățean de care trebuie să încercăm cu toții să ne îngrijim. Copilul nu este exclusiv o problemă privată, el, prin faptul că va deveni membru al societății, este o problemă publică care ne privește pe toți. Firește, nu în sensul de a decădea părinții din drepturi, ci de a înțelege că de binele lui și al tuturor ca el depinde viitorul nostru. Socializarea creșterii copiilor poate să însemne pentru mulți copii evadarea dintr-un spațiu domestic toxic dominat de violență și abuzuri. Aceste viziuni la început utopice, iar apoi transpuse în drepturi și instituții care să protejeze copilul își au originea în ideea socialistă de creștere a copilului ca viitor cetățean. Copilul nu e proprietatea privată a părinților lui, el este un viitor membru al comunității noastre. Numai din această perspectivă care la început a fost privită ca utopică putem înțelege serviciile de protecția a copilului, educația gratuită pentru toți copiii sau concediul de maternitate. Acesta din urmă a fost propus de feministe socialiste în Germania, așa cum arată autoarea.

După războaiele cu Sparta pierdute de atenieni, Platon imaginează o lume în care oamenii nu și-ar cunoaște copiii biologici pentru ca tuturor adulților să le pese de toți copiii, fără excepție. Autoarea explică de ce ideea de a ne deschide către viziunea grijii față de toți copiii este un aspect valoros al acestei utopii care poate să ne dea fiori. Faptul că spartanii își organizau societatea pe principii diferite poate fi unul dintre motivele pentru care Platon a imaginat Republica ca un loc în care efortul creșterii copiilor îi privește pe toți membrii comunității. Ideea de a lua copiii de la părinți este una terifiantă, dar a-ți păsa de toți copiii ca și cum ar fi ai tăi e, fără îndoială, un ideal spre care merită să tindem.

Am explorat pe scurt doar una dintre cele trei teme mari ale utopiilor imaginate și create prezentate și analizate de Kristen Ghodsee. Proprietatea și locuirea sunt alte două teme strict legate de prima care animă în contemporaneitate o serie de experimente. De la kibutzz-urile israeliene seculare sau religioase până la comunitățile de vegani ecologiști observăm că lumea experimentează din plin cu modele alternative de locuire și cooperare. De curând am intervievat un antreprenor care a creat o cooperativă de lucru la Bruxelles. Experimentele legate de moduri de locuire care să încurajeze interacțiunile sociale, dialogul, cooperarea, negocierea sunt din ce în ce mai frecvente, e drept, în rândul celor care își permit să trăiască alternativ.

Lucrarea se încheie triumfal cu profeții despre „optimismul radical” pe care ar trebui să îl practicăm zilnic. Autoarea insistă asupra utopiilor teoretice care sunt folosite, așa cum menționam în debutul articolului de față, ca modalități de disciplinare a gândirii progresiste. Împotriva lor, Kristen Ghodsee ne propune să ne angajăm pe calea optimismului radical. Acest concept nu se referă la strategiile de self-help intens promovate ca modalități individuale de progres. Optimismul radical nu privește căi de avans individual, ci vise pentru o lume mai bună pentru toți. Acele vise de care autoarea declară că nu s-a despărțit niciodată și de care mărturisesc că nu m-am despărțit nici eu.

Referinte

Ghodsee, K. R. (2024). Everyday Utopia: What 2,000 Years of Bold Experiments Can Teach Us About the Good Life. Simon & Schuster.

INDICAȚII DE CITARE:

Maria Cernat „Utopie, feminism, armonie – scurte reflecții despre idealuri si vise” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.