Războiul în numele progresului: Exploatarea retoricii feministe în Ucraina, Afganistan și dincolo de acestea
Introducere – Ucraina, feminism și narațiunea pro-război
În 2016, cercetătoarea Lessia Pahulich a publicat un articol provocator pe site-ul Politkrytyca, dedicat perspectivelor critice de stânga în Ucraina. Cu acea ocazie, a făcut o paralelă între modul în care așa-numitul progresism în perspectivele privind sexualitatea umană este folosit pentru a demoniza alte categorii. Ea o citează în continuare pe cercetătoarea Jasbir Puar, care subliniază modul în care, în SUA, statul a legitimat anumiți indivizi LGBT în schimbul loialității față de opțiunile de politică externă ale statului. Ea a creat și termenul „homonaționalism” pentru a explica acest fenomen prin care minoritățile sexuale progresiste sunt „domesticite” de aparatul de stat, iar potențialul lor de rebeliune este aplatizat prin cooptarea lor în lupta împotriva unui dușman reacționar.
Lessia Pahulich examinează în articolul său o expoziție extrem de controversată organizată în Kiev în 2016, în care zece interviuri cu persoane gay au fost proiectate pe fundalul albastru și galben al steagului ucrainean. Bazându-se pe conceptele de „homonationalism” propuse de Jasbir Puar și pe noțiunea de „naționalism sexual” sugerată de Éric Fassin, articolul său examinează critic natura presupus subversivă queer a expoziției intitulate „Patrioți. Cetățeni. Îndrăgostiți”. În timp ce marea parte a criticilor politicilor Ucrainei sau a așa-numitului „vest colectiv” se concentrează adesea pe întrebări legate de finanțare, Pahulich ne propune o investigație mai profundă, analizând discursul în sine. Autoarea se abține să discrediteze întreaga inițiativă prin asocierea cu surse potențial dubioase de finanțare, cum ar fi Fondul Național pentru Democrație. Semnificația articolului său constă în efortul de a examina potențialul subversiv inerent într-un discurs care încearcă să normalizeze homosexualitatea prin integrarea indivizilor din această categorie în cadrul națiunii ucrainene. „Includerea unui grup în cadrul națiunii nu pune la îndoială hegemonia socială, ci mai degrabă normalizează anumiți indivizi LGBT conform discursului dominant despre națiune. De exemplu, categoria nemarcată a „rasei albe” ca bază a națiunii marginalizează implicit indivizii din grupuri etnice considerate „non-albe” (Pahulich, 2016).
Utilizarea persoanelor gay ca simboluri naționale ucrainene servește scopului de a promova o imagine pozitivă a țării și de a prezenta politica sa ca fiind fiind aceea a unei națiuni civilizate. Costul acestor reprezentăriconstă în demonizarea dușmanului comun, care este „rigid”, „înapoiat”, „non-european”, „conservator” și „primitiv”. Există desigur o diferență importantă între Ucraina și alte țări, dar nu se poate să nu se observe asemănarea dintre strategiile folosite pentru a demoniza inamicul SUA, înfățișându-i ca indivizi înapoiați cu concepții retrograde asupra sexualității umane. Este demn de menționat aici efortul feministelor palestiniene care încearcă să arate cum Occidentul împiedică vocile progresiste din anumite comunități să se audă pentru a consolida ideea că societățile din care ele fac parte nu au absolut niciun elemente progresist. (Abdulhadi, Alsultany & Naber 2011). Într-o intervenție recentă, Rabab Abdulhadi discută despre „feminismul colonial” și despre ideea avansată în presă că feminismul nu poate apărea în societățile arabe, singura șansă pentru ca acesta să prindă rădăcini fiind intervenție militară „civilizațională” a SUA. Aceeași tehnică de integrare a categoriilor sexuale marginalizate în „națiunea civilizată”, în timp ce demonizează dușmanul, a fost folosită, conform lui Pahulich, în expoziția din 2016 organizată în Ucraina.
„De la începutul conflictului, legătura dintre patriotism și cetățeanul „corect” s-a intensificat, deschizând potențial o ruptură discursivă pentru actorii marginalizați, permițându-le să fie „acceptați” de aparatul de stat și de facțiunile naționaliste. În cadrul anumitor platforme LGBT, există o retorică menită să demonstreze patriotismul indivizilor LGBT ca o declarație că merită incluziunea în națiune prin participarea la război împotriva unui „dușman comun”. În același timp, acest „dușman comun” este omogenizat și caracterizat ca „necivilizat”, „primitiv” sau „barbar”, „nedemocratic” și „viclean” – în contrast cu Ucraina „progresistă”, „civilizată” și „democratică”, prin alegerea căii europene” (Pahulich, 2016).
Acest articol își propune să arate similitudinea dintre strategiile de folosire a feminismului și a mișcărilor progresiste pentru a justifica intervenția împotriva anumitor țări care au perspective diferite asupra sexualității umane. Secțiunile următoare ale articolului vor analiza retragerea SUA din Afganistan și vor deconstrui narațiunea mediatică dominantă care prezintă intervenția armată ca forță civilizațională.
Retragerea actuală a SUA din Afganistan are o istorie mai lungă decât s-ar putea aștepta din lectura presei de astăzi. Ceea ce vedem în prezent este rezultatul unui proces care a început în 2018. Președintele Donald Trump a inițiat negocierile cu talibanii, plănuind chiar să-i întâlnească la reședința prezidențială Camp David din Maryland în anul 2019. A anulat întâlnirea după un atac în care au fost ucise 12 persoane la Kabul, inclusiv un soldat american (Lemire, Reichman, 2019). În februarie 2020, Statele Unite au semnat un acord cu talibanii la Doha, promițând să se retragă din Afganistan. Cu acea ocazie, Mike Pompeo, secretarul de stat, a făcut o fotografie cu Mullah Abdul Ghani Baradar. Povestea acestui lider taliban este foarte interesantă. Născut în provincia Uruzgan în 1968, a făcut parte din mișcarea împotriva regimului comunist secular și a luptat în cadrul forțelor mujahedinilor afgani (Cowley, 2021).
După 1989, în timpul războiului civil, el a format împreună cu cumnatul său, Mohamad Omar, mișcarea talibană. Agenția de Intelligence si Servicii (ISI) a Pakistanului l-a avut în vizor pe Abdul Ghani Baradar încă din anul 2010, când CIA l-a urmărit și a convins ISI să-l aresteze. În 2018, trimisul special al lui Donald Trump pentru Afganistan, Zalmay Khalilzad, i-a cerut pakistanezilor să-l elibereze pe Baradar din închisoare (Borger, 2021). Ideea administrației prezidențiale a SUA era că acesta ar fi probabil de acord cu o formă de partajare a puterii în Afganistan, o ipoteză care s-a dovedit a fi total eronată.
Ce este important de remarcat aici este că președintele ales al Afganistanului, Mohammad Ashraf Ghani, a fost lăsat în afara negocierilor și a acordului de la Doha. În schimb, Donald Trump a decis să negocieze cu un fost prizonier și fondator al mișcării talibane, Abdul Ghani Baradar, după cum arată BBC-ul.
Narațiunea media
Odată cu declanșarea crizei legate de decizia SUA de a se retrage din Afghanistan, mass-media mainstream a oferit o atenție serioasă acestui eveniment. În scopul prezentei analize, am efectuat o analiză de conținut a paginilor de top ale mass-mediei internaționale, concentrându-mă pe BBC, CNN, MSNBC și Fox News. Am adăugat la această analiză și acoperirea făcută de un important post de televiziune din România pentru a dovedi că interesul față de criza din Afganistan este prezent și în presa națională.
Prin analizarea conținutului paginilor principale ale acestor posturi TV pe 24 august, am obținut următoarele rezultate.
Pe 24 august, există 85 de articole pe pagina principală a CNN-ului. Șase articole din cele 85 sunt dedicate Afganistanului. Și nu există niciun alt subiect care să primească o astfel de acoperire media. BBC-ul are 45 de titluri pe pagina sa principală pe 24 august și 10 dintre acestea sunt legate de criza afgană. Există și un scurt videoclip dedicat crizei pe pagina lor principală. Din cele 10 articole de pe pagina principală a MSNBC-ului, 5 au fost dedicate situației din Afghanistan. Fox News a prezentat pe prima sa pagină 20 de titluri dedicate Afganistanului dintr-un total de 60 de articole pe 24 august.
Am fost, de asemenea, interesată să văd cum este reflectată această criză în presa mainstream din România. Unul dintre cele mai importante posturi de televiziune din România, DIGI 24, avea pe pagina sa principală 82 de articole pe 24 august. Nouă dintre aceste 82 de articole sunt legate de retragerea SUA din Afghanistan. Nu există niciun alt subiect care să se bucure de o asemenea atenție din partea jurnaliștilor.
Această analiză media cantitativă realizată pe 24 august arată că Afghanistanul este una dintre principalele știri la CNN, MSNBC, BBC, FOX NEWS și la postul de știri din România, Digi 24, ceea ce demonstrează dincolo de orice îndoială că criza afgană a primit o atenție considerabilă în mass-media. Este interesant să vedem care au fost principalele teme ale articolelor dedicate acestui subiect. Elementul cel mai important este că postul TV care acordă cea mai mare atenție Afganistanului, Fox News, nu prezintă niciun articol despre drama femeilor afgane sau despre ororile cu care se confruntă civilii acum că talibanii au preluat puterea. Toate cele 20 de articole ale lor examinează eșecurile administrației Biden. Jurnaliștii și comentatorii de la Fox News pun sub semnul întrebării ideea că președintele Biden avea doar două opțiuni – să se țină de acordul semnat de predecesorul său, Donald Trump, sau să continue lupta. Ei etichetează decizia de retragere ca pe o înfrângere și încearcă să sugereze că această decizie a fost una lașă, subliniind totodată incapacitatea administrației SUA de a garanta libera ciruclație și întoarcerea acasă pentru cetățenii săi. Interesant este că nu există povestiri legate de drama femeilor afgane sau despre modurile în care oamenii disperați din Afghanistan încearcă să fugă dintr-o țară care este acum guvernată de talibani. Toate articolele pun sub semnul întrebării administrația prezidențială și accentuează eșecurile acesteia în gestionarea crizei afgane.
Celelalte mijloace media au prezentat în principal știri de fapt divers legate de drama oamenilor din Afganistan care încearcă să scape. Există în principal patru categorii de articole legate de Afghanistan. Cele care discută într-un mod neutru informații legate de plecarea personalului militar și civil. Articole dedicate criticilor aspre la adresa administrației Biden, articole legate de implicațiile militare ale retragerii și știrile de fapt divers legate de drama femeilor din Afghanistan și de colaboratorii NATO care doresc să scape de posibile represalii.
Știrile de fapt divers sunt deosebit de importante pentru că nu relatează în termeni foarte neutri modul în care se desfășoară retragerea SUA din Afghanistan. Ele transmit un alt tip de mesaj.
BBC-ul are trei articole din zece concentrate știri de fapt divers legate de afgani care au reușit să fugă din țară sau despre modul în care ARBNB va găzdui refugiații afgani. MSNBC are trei articole dintr-un total de cinci dedicate povestirilor „de interes uman” cum sunt ele catalogate în manualele scrise în limba engleză. CNN-ul are trei din șase și, așa cum s-a menționat anterior, niciunul dintre cele 20 de articole dedicate Afganistanului pe Fox News nu sunt legate de suferința femeilor sau a civililor afgani, în general, care încearcă să scape de talibani.
Povestea pe care o transmit acest tip de articole este că întreaga țară este disperată acum că trupele americane au decis în cele din urmă să plece și că o catastrofă umanitară se desfășoară ca rezultat al acestui lucru. Este ca și cum singurul lucru care împiedică „acoperișul taliban” să se prăbușească peste poporul afgan ar fi personalul militar american.
Deoarece astfel de reprezentări simpliste sunt departe de a fi capabile să surprindă complexitatea situației, voi încerca să ofer un context istoric și economic privind relația SUA cu talibanii.
Această creștere bruscă a interesului privind războiul din Afghanistan este doar rezultatul retragerii militare. Din păcate, înainte de acest eveniment, CBS, NBC și ABC, au acordat, dintr-un total de 14.000 de minute de știri, doar cinci minute Afganistanului, conform lui Andrew Tyndall. El este autorul unui raport detaliat despre media care a monitorizat știrile din 1988 încoace. (Raportul Tyndall, 2019). Acest interes foarte redus într-o situație geopolitică extrem de complexă deschide calea pentru narațiuni simpliste care transmit perspective trunchiate asupra realității istorice. Pandemia a făcut a redus și mai mult probabilitatea ca războiul din Afghanistan să facă parte din știrile principale: ”Cinci minute! Așa erau cerințele pe agenda de știri a iminentei pandemii de coronavirus la începutul primăverii anului 2020. Acoperirea tuturor celorlalte evenimente a fost eclipsată de COVID. Rețelele de televiziune abandonaseră de mult prezentarea informațiilor legate de război. Pandemia a însemnat că abia au acordat atenție perspectivei de pace.” (Tyndall, 2021)
Elitele decid când începe istoria
Prima întrebare pe care narațiunea media axată exclusiv pe știrile de fapt divers o ascund este una foarte simplă: cine sunt talibanii și cum au reușit să devină de la un grup marginal situat la marginea peisajului politic în anii ’90 la forța militară, economică și politică puternică pe care o vedem astăzi?
Într-un articol recent, feminista arabă Yasmine Mohammed a publicat un text în care ne încurajează să „avem curajul să numim adevărata amenințare la adresa femeilor afgane: stăpânirea islamistă” (Mohammed, 2021). Articolele de fapt divers din presa centrală au reușit să pună în scenă și să pregătească mental publicul pentru această perspectivă simplistă în care această situație complexă din Orientul Mijlociu are doar o singură soluție – încheierea stăpânirii islamiste – și doar un singur vinovat: fundamentaliștii islamici.
Și acest lucru este desigur foarte plauzibil în peisajul media în care nici măcar Fox News, care s-a abținut să difuzeze povestiri despre dramele femeilor afgane, nu a pus la îndoială rolul SUA în crearea talibanilor. Aceasta se întâmplă pentru că, pentru cea mai mare parte a mass-mediei mainstream, istoria începuse acum câteva săptămâni când, contrar estimărilor comunității de informații a SUA, talibanii au preluat puterea în Afghanistan în 11 zile.
Teoria încadrării media afirmă clar că modul în care presa influențează perspectivele noastre asupra evenimentelor este accea prin care suntem încurajați să ne concentrăm asupra unor evenimente și să ignorăm complet alte aspecte (McCombs și Ghanem, 2001). Și acest cadru conceptual se dovedește foarte util în înțelegerea modului în care este posibil să se mute atenția de la fenomenele istorice și politice mai complexe la o narațiune mediatică simplistă în care avem soluții „clare”. Media tinde adesea să se concentreze excesiv asupra furnizării unei perspective naive care ascunde complet cauzele structurale ale evenimentelor (Cernat, Hasdeu, 2021). Ca în multe alte cazuri, media se simt obligate să livreze rapid un vinovat publicului frustrat și revoltat. (Cernat, Hasdeu, 2021).
Atunci când efectuăm o analiză de conținut asupra media, putem vedea ușor că ceea ce este lăsat în afara atenției se dovedește adesea foarte important. Având puterea de a structura narațiunea, mass-media mainstream a decis că istoria în Afghanistan a început exact când talibanii au preluat puterea în august 2021. Doar că, recent, a apărut recent un videoclip uitat, în care Hilary Clinton recunoaște clar că, așa cun istoricii știau deja, comunitatea de informații și militară a SUA a creat talibanii. Conform propriei ei declarații: ” ca să fim cinstiți noi am contribuit la crearea problemei cu care ne luptăm acum, pentru că în momentul în care Uniunea Sovietică a invadat Afganistanul, am avut această idee minunată că o să mergem în Pakistan și o să creăm acolo o forță a Mujahedinilor, să îi echipăm cu rachete Stinger și toate cele necesare ca să îi atace pe sovietici și am avut succes. Sovieticii au părăsit Afganistanul și noi ne-am spus: ”Minunat. La revedere”, lăsând în urma noastră în Afganistan și Pakistan acești oameni antrenați care erau fanatici, i-am lăsat bine înarmați și am creat o problemă, cinstit vorbind, problemă pe care nu am conștientizat-o la momentul respectiv. Am fost fericiți să vedem că Uniunea Sovietică a căzut și am crezut că suntem ok, că totul urmează să fie mult mai bine. Acum privim în urmă. Acești oameni împotriva cărora ne luptăm azi sunt oamenii pe care i-am sprijinit în lupta împotriva Sovieticilor. (Fox News, 2010)
Da, recunoașterea faptului că SUA au ajutat la crearea talibanilor în lupta împotriva Uniunii Sovietice este un aspect bine documentat al istoriei. În 1978, Partidul Democrat al Poporului din Afghanistan a ajuns la putere printr-un lovitură de stat împotriva atunci președintelui Mohammed Daoud Khan. În acel moment, sovieticii au decis să sprijine guvernul socialist secularist și Statele Unite, împreună cu Arabia Saudită, Pakistan și China, au sprijinit rebelii islamisti. Au investit milioane de dolari în antrenamentul lor și în rachetele Stinger și alte echipamente militare.
Hillary Clinton nu este singurul oficial de rang înalt al SUA care recunoaște că SUA au creat mujahedinii. O altă personalitate faimoasă care a recunoscut acest lucru este Zbigniew Brzezinski, consilierul pentru securitate națională al președintelui Carter. Într-un interviu acordat în 1998 pentru Le Nouvel Observateur, el spune::
Ce a fost mai important din perspectiva istoriei mondiale? Posibila creare a unei mișcări islamice radicale și înarmate sau căderea imperiului sovietic? Câțiva musulmani agitați sau eliberarea Europei Centrale și sfârșitul Războiului Rece?
Declaratia este publică, nu exista niciun secret, nicio conspiratie. Și totuși, mass-media mainstream nu discută acest eveniment în timp ce se concentrează pe drama femeilor afgane și alte „povestiri de interes uman”(știri de fapt divers) care transmit același mesaj: protectorii femeilor afgane, spiritele liberale și forțele progresului și civilizației au părăsit Afghanistanul, lăsând în urmă o națiune ce urmează a fi torturată!
Educația, media și crearea fanatismului islamic
Chiar am fi tentați să credem că SUA nu au avut nicio legătură cu fundamentalismul islamic ca perspectivă religioasă și teoretică, există cercetări și articole importante care arată cum contribuabilul american a plătit pentru a tipări și distribui manuale școlare care încurajează extremismul radical. În 2002, Joe Stephens și David B. Ottaway au scris un articol pentru Washington Post explicând că:
”Statele Unite au livrat 4 milioane de manuale școlare islamiste radicale. (…) Publicate în limbile afgane dominante, dari și paștu, manualele au fost elaborate la începutul anilor 1980 printr-un grant al AID (Agenția pentru Dezvoltare Internațională) către Universitatea din Nebraska-Omaha și Centrul său de Studii pentru Afghanistan. Agenția a cheltuit 51 de milioane de dolari pe programele de educație ale universității în Afghanistan între 1984 și 1994.
În timpul ocupației sovietice, liderii militari regionali din Afghanistan au ajutat SUA să introducă în țară aceste cărți. Ei au cerut ca manualele să conțină pasaje anti-sovietice. Copiilor li s-a învățat să numere cu ilustrații care arătau tancuri, rachete și mine terestre, au declarat oficialii agenției. Aceștia au recunoscut că, în acel moment, era convenabil și pentru interesele SUA să stârnească ura față de invadatorii străini.” (Setphens si Ottaway, 2002)
Un alt articol a fost publicat de Washington Post în 2014 de către Ishaan Tarror, explicând că SUA au luat parte în mod activ la răspândirea unor manuale extrem de violente pentru copiii din școlile afgane, conținând imagini cu rachete, arme și portretizând sovieticii ca ne-credincioși. Articolul citează-o pe Dana Burde, care a lucrat în calitate de consultant pentru organizația non-guvernamentală cu sediul în SUA „Save the World” și a fost desemnată în 2005 să evalueze programele educaționale din taberele de refugiați afgani. Ulterior, ea a scris o carte în care se concentrează pe rolul educației în conflictul din Afghanistan. Ea argumentează că talibanii au re-tipărit cărți jihadiste sponsorizate de SUA. În cartea dedicată analizei educației și rolului său în conflictul din Afghanistan, ea afirmă::
Când am aflat despre aceste cărți în prima mea călătorie în Pakistan, în 2005, am fost șocată de ironia situației: SUA de astăzi este unul dintre cei mai mari promotori ai luptei împotriva terorismului și al construcției statului democratic în regiune, însă atât de puțini americani (inclusiv eu) erau conștienți că banii contribuabililor noștri fuseseră folosiți odinioară pentru a finanța jihadul violent și a construi o societate islamistă militantă. (Burde 2014, 55)
Este foarte interesant să observăm cum acum vedem armata SUA ca singurul apărător al drepturilor femeilor, în timp ce, așa cum arată articolele de mai sus, există o relație foarte complexă de iubire și ură între comunitatea de informații a SUA și talibani.
Și ceea ce este la fel de important de remarcat este faptul că SUA a furnizat, din nefericire, material „intelectual” pentru crearea extremiștilor islamici, nu s-a limitat doar la furnizarea de arme și instruire militară. Madrasah-urile sunt școli religioase care au prosperat atunci când au fost folosite împotriva sovieticilor.
Roozbeh Shirazi a publicat o analiză detaliată a istoriei implicării SUA în sistemul educațional al Afghanistanului. A fost una dintre primele încercări de a oferi o analiză sistematică a modului în care implicarea SUA în Afghanistan a fost întotdeauna aliniată cu interesele sale strategice. El identifică trei etape diferite ale implicării SUA.
Începând cu anii 1950, consultanții educaționali americani – inclusiv Teachers College Columbia University (TCCU) și University of Wyoming (UW) – au ajutat la proiectarea și implementarea unui sistem educațional secular în Afghanistan care a subliniat compatibilitatea Islamului cu filosofiile „occidentale” și a contestat influența sovietică în țară. În timpul invaziei sovietice a Afghanistanului, consultanți americani precum University of Nebraska din Omaha (UNO) au contribuit la crearea materialelor educaționale pentru a ajuta și încuraja rezistența mujahedinilor, evidențiind elementele jihadiste ale Islamului. Perioada post-talibană a implicării SUA în Afghanistan a fost marcată de o politică de indiferență oficială sau o atitudine de „a nu vedea răul” față de educația islamică, dar examinarea unor obiective strategice mai ample ale SUA după 11 septembrie dezvăluie că locul Islamului în educație este încă o chestiune de mare preocupare pentru factorii de decizie politici, cercetători și organizații de dezvoltare ale SUA” (Shirazi 2008, 214).
Ceea ce relevă această cercetare este faptul că implicarea SUA în educația din Afghanistan nu este ghidată de principii, ci de interese strategice și pragmatice. Este așadar plauzibil să credem că dacă talibanii ar fi optat pentru egalitatea femeilor și educație seculară, SUA ar fi probabil sprijinit educația islamică.
Pe lângă această implicare ideologică clară în formarea extremiștilor islamici, există aspecte importante legate de economia politică a războiului din Afghanistan pe care narațiunea media le lasă total în afara discuției.
Un război dus pentru a câștiga bani, nu onoare – Economia politică a războiului din Afghanistan
Un alt fapt interesant revelat de analiza conținutului este că niciunul dintre media „liberale” precum CNN, MSNBC sau BBC nu au discutat faptul că dintr-un punct de vedere strict militarist, intervenția SUA în Afghanistan. Din cele 41 de articole pe care le-am analizat pe 24 august, una dintre zilele când subiectul era încă foarte fierbinte, pe paginile principale ale CNN, MSNBC, BBC și Fox News, doar Fox News oferă o voce veteranilor de armată care discută situația din Afghanistan. Niciunul dintre articole nu discută motivele economice care ar putea explica mai bine acest efort de război. Din 2001, peste 775.000 de trupe americane au fost desfășurate în Afghanistan, multe de mai multe ori. Dintre acești militari, 2.300 au murit acolo și 20.589 au fost răniți în acțiune, potrivit cifrelor Departamentului Apărării. Mulți s-au sinucis și, din păcate, nu apar în statisticile oficiale ale vieților pierdute.
În 2019, Craig Whitlock a publicat un articol detaliat în Washington Post în care explică faptul că publicația a reușit să obțină acces la documente oficiale care arată cum armata a fost practic folosită într-un joc nu tocmai onest de politicieni și de contractori lacomi.
Documentele au fost generate de un proiect federal care examina eșecurile de bază ale celui mai lung conflict armat din istoria SUA. Ele includ mai mult de 2.000 de pagini de note anterior ne-publicate ale interviurilor cu persoane care au jucat un rol direct în război, de la generali și diplomați la lucrători umanitari și oficiali afgani.
Guvernul SUA a încercat să protejeze identitățile celei mai mari părți a celor intervievați pentru proiect și să ascundă aproape toate remarcile lor. Washington Post a obținut eliberarea documentelor în temeiul Legii privind Libertatea de Informare după o luptă în justiție ce a durat aproape de trei ani. (Whitlock 2019)
Publicațiile din Washington Post au arătat cum publicul american a fost constant mințit, media prezentând o imagine pozitivă a ceea ce se întâmpla în Afghanistan. Un interviu foarte informativ realizat de Aaron Maté cu veterani ai armatei, Daniel Sjursen și Matthew Hoh, explică cum corupția generalizată, inconsistentele în ceea ce privește combaterea problemei drogurilor în Afghanistan au făcut aproape imposibilă justificarea intervenției militare. De asemenea, sunt foarte reticenți în a accepta ideea că femeile afgane aveau o soartă nemaipomenită sub ocupația militară a SUA. Miresele minore au continuat să fie o realitate, iar majoritatea femeilor afgane din închisoare erau acolo din „motive morale”, ceea ce înseamnă că au fost violate, pentru că în Afghanistan, dacă o femeie este violată, ea este cea care ajunge în închisoare. De asemenea, cei doi susțin că forțele militare seculariste erau la fel de retrograde în ceea ce privește mentalitatea patriarhală în comparație cu talibanii. Cu excepția centrelor urbane, majoritatea femeilor afgane erau încă prizoniere ale mentalității islamiste extrem de conservatoare.
Nu există suficiente cercetări realizate în ceea ce privește comerțul sexual în Afghanistan și numărul de femei exploatate sexual. Toate intervențiile armate și în special cele care se întind pe perioade lungi de timp duc la o creștere alarmantă a traficului de persoane și a exploatării sexuale, deci este plauzibil să credem că lucrurile nu au stat fundamental diferit în Afganistan. Nu există, din păcate, date în acest sens.
Cu siguranță nu este suficient spațiu pentru a discuta toate aspectele economice legate de intervenția militară în Afghanistan, dar merită să se sublinieze eforturile făcute de autoritățile americane pentru a cerceta aceste probleme. Mai mult de 144 de miliarde de dolari au fost destinați planurilor de reconstrucție și, ca rezultat, Congresul SUA a creat Biroul Inspectorului General Special pentru Reconstrucția Afghanistanului (SIGAR) pentru a superviza modul în care au fost cheltuite fondurile destinate reconstrucției țării. În afară de auditurile și rapoartele obișnuite, această instituție are și o secțiune numită Direcția de Investigații care efectuează investigații penale și civile legate de programele și operațiile susținute cu banii contribuabililor americani în Afghanistan.
O simplă vizită pe site-ul lor va arăta zeci de rapoarte privind fraudele, furturile de echipamente guvernamentale și alte scheme pentru a deturna practic fonduri publice. În 2021, SIGAR a produs un număr de 26 de rapoarte, inclusiv rapoarte generale, lecții de învățat, audituri etc. Patru dintre cele 26 de rapoarte se referă la cazuri clare și indisputabile de furt, fraudă și corupție.
Aceste cazuri se referă la „foști angajați ai unui contractor guvernamental pentru rolul lor într-o conspirație în vederea comiterii unei fraude electronice în legătură cu un contract al guvernului SUA pentru a recruta și folosi lingviști calificați în Afghanistan care ar oferi servicii de traducere în dari și patșună pentru armata SUA, inclusiv interacțiunea cu civilii și forțele militare afgane” (SIGAR 2021). Un alt raport se referă la organizarea de grup infracțional și furt de proprietate guvernamentală. Al treilea raport se referă la „vicepreședintele unei firme de investiții care își recunoaște vina pentru conducerea unui scheme piramidale în valoare de milioane de dolari” și al patrulea la ”un contractor militar american a fost condamnat astăzi la 51 de luni de închisoare pentru rolul său într-un grup infracțional menit să fure o instalație militară din Kandahar, Afghanistan”.
În afară de aceste cazuri clare de corupție flagrantă, fraudă și furt de bani ai contribuabililor, există zeci de rapoarte care condamnă modul în care au fost evaluate și evaluate inițiativele de reconstrucție și multe alte rapoarte care susțin ideea potrivit căreia de fondurile investite de SUA în Afghanistan nu au beneficiat cu adevărat civilii. Este important să menționăm că aceste rapoarte nu sunt pur și simplu știri scrise de state-națiune străine adesea asociate în presa mainstream a SUA cu propagandă și dezinformare. Ele reprezintă eforturile angajaților americani de a investiga modul în care miliardele de dolari destinate reconstrucției au fost folosite.
În plus față de analizarea costurilor totale ale efortului de reconstrucție și a intervenției militare, există și aspecte profund îngrijorătoare legate de retragerea trupelor SUA. Erik Prince, fondatorul Blackwater, o companie privată de securitate, a declarat că percepe 6.500 de dolari per loc în zboruri de evacuare din Kabul. Secretarul de presă al Casei Albe, Jen Psaki, a argumentat în mod corect că obținerea profitului din agonie și teama oamenilor pentru viețile lor este moral condamnabilă. Cu toate acestea, ea nu a furnizat informații cu privire la ce acțiuni va întreprinde administrația în legătură cu practicile controversate ale lui Erik Prince.
Feminism și Afganistan: Progres sau Proiect Neocolonial?
Ultimele săptămâni ale lunii august 2021 au fost dominate de știri privind destinul teribil care le așteaptă pe femeile afgane odată ce salvatorii lor vor părăsi Kabulul. Discursul mediatic a fost atent controlat. Nu s-a menționat nimic despre crimele SUA și ucideri accidentale ale civiliilor. Nu s-a menționat posibila creștere a exploatării sexuale și a traficului de persoane, nici despre corupția endemică, nici despre sexismul teribil cu care se confruntă femeile afgane în părțile rurale ale țării. Nu s-a menționat faptul că peste 60% din populația afgană are sub 30 de ani. Acești oameni s-au născut când soldații americani au intrat în țara lor. Deci cum se face că peste 57% din populație este încă analfabetă? Acestea sunt întrebări complet ignorate. Imaginile cu puternic impact emoțional ale soldaților americani ținând în brațe bebeluși la aeroportul din Kabul vor domina imaginația publicului, lăsând foarte puțin spațiu pentru răspunsul la aceste întrebări. (World Bank, Macrotrends, 2021).
Ceea ce este și mai problematic este utilizarea foarte controversată a feminismului pentru a susține intervenția militară în țările musulmane. Așa cum se întâmplă în multe alte situații, media occidentale prezintă o perspectivă profund problematică asupra vieții femeilor musulmane, optând adesea pentru o soi de pornografie a violenței în portretizarea acestor femei ca victime neputincioase fără niciun fel de putere și concentrându-se pe crimele oribile prin lapidare. Aceasta, desigur, este o trăsătură comună a narațiunilor media privind femeile victime ale violenței (Berns, 2004). Și, desigur, aceeași formă de violență împotriva femeilor în Arabia Saudită rămâne complet ignorată, arătând cât de mult este folosit feminismul doar ca un motiv pentru a justifica interesele strategice.
O carte extrem de influentă despre modul în care feminismul a fost folosit ca un instrument pentru a justifica intervenția militară în Orientul Mijlociu a fost scrisă de Lila Abu-Lughod. Titlul este sugestiv prin el însuși: Au nevoie femeile musulmane de salvare? Este interesant să vedem ce are de spus un antropolog despre această cruciadă morală pentru a salva femeile musulmane.
”Când apărarea drepturilor femeilor musulmane a fost oferită ca parte a justificării pentru intervenția militară a SUA în Afganistan în 2001, eu deja petrecusem douăzeci de ani scriind despre viețile femeilor în diverse comunități din Egipt. La sfârșitul anilor ’70, am locuit timp de doi ani într-o comunitate beduină din Deșertul de Vest al Egiptului..” (Abu-Lughod 2013, 5)
Cărțile și articolele lui Abu-Lughod reprezintă un apel la ascultarea femeilor musulmane, la oderirea unui interval de timp suficient care să ne permită să le observăm atent viețile și la efortul de a rezista tentației de a le reduce exitența la narațiunea schematică pe care media occidentale o prezintă.
Cărțile populare de memorii ale femeilor musulmane care au expus suferințele pe care le-au îndurat în țări ca Iran, Afganistan și Arabia Saudită au devenit bestseller-uri în Occident. Organizațiile de femei au plecat în Afghanistan alături de o serie de activiști pentru cauze umanitare și experți legali. Ulterior, aceste grupuri și-au deschis puncte de lucru în Irak, o țară în care, ironic, femeile se bucuraseră anterior de cele mai ridicate nivele de educație, participare pe piața forței de muncă, și chiar implicare politică în lumea arabă.(Abu-Lughod 2013, 7).
Cruciada morală a feministei occidentale, care simte nevoia să meargă în Orientul Mijlociu pentru a ajuta surorile oprimate să scape din cultura lor, ar fi foarte lăudabilă dacă nu ar fi motivată de interesele strategice ale SUA. Nu împărtășesc în întregime punctul de vedere al lui Abu-Lughod. Reducând totul la experiența individuală a femeilor, riscăm să anulăm complet întregul scop al proiectului feminist, care este să elibereze toate femeile. Deși sunt complet de acord că soarta femeilor musulmane nu ar trebui folosită ca un instrument pentru a justifica războiul și că este vital să ascultăm aceste femei înainte de a porni într-o cruciadă morală pentru a le salva de cultura lor, nu cred că totul ar trebui redus la experiențele trăite ale femeilor individuale. Într-un discurs foarte puternic, Gail Dines explică de ce feminismul are sens doar în termeni de eliberare colectivă. Ne invită să ne gândim ce ar însemna să spunem că antirasismul este ceea ce înțelege fiecare individ. Și reducerea ideii de feminism la experiențele individuale ar merge foarte mult pe linia pe care Margaret Thatcher a tras-o când a spus în mod faimos că ”nu există societate, există doar bărbați și femei individuali”. Reducerea totului la experiențele femeilor individuale ne va duce, de asemenea, pe calea feminismului liberal, unde împuternicirea este, de fapt, capitulare, deoarece nu există eliberare de clasă, doar succes individual. În același timp, sunt complet de acord că folosirea soartei femeilor afgane pentru a justifica intervenția militară este cinică și extrem de dăunătoare, deoarece face din feminism un aliat potențial al instituțiilor represive precum armata și contractorii de securitate.
Frontiera dintre progresiști și conservatori s-a estompat în această preocupare comună pentru femeile musulmane. Unii conservatori acuză feministe americane că nu protestează împotriva ”injustiților evidente”, inclusiv în special ”supunerea femeilor în societățile musulmane”. Ei acuză cercetătorii feministe că sunt atât de absorbiți de un antiamericanism toxic sau atât de obsedați de patriarhatul care domnește peste tot (fără a mai menționa faptul că sunt precauți în fața feminității, antifamilie și ostili față de religia tradițională) încât nu critică ”practici odioase dincolo de granițele noastre”. Pe de altă parte, observatorii mișcării feministe americane au susținut că revitalizarea feminismului american în anii ’90 a venit odată cu o schimbare de la problemele interne la cele globale. (Abu-Lughod 2013, 7)
Dezbaterea cu privire la opresiunea femeilor musulmane a fost modelată de multe feministe influente, una dintre ele fiind Ayaan Hirsi Ali, emigrantă somaleză a cărei voce a fost crucială în această dezbatere. Perspectiva ei lipsește de orice nuanță și definește femeile musulmane drept ”fecioare încarcerate” (Abu-Lughod, 2013, 19). Problema cu această perspectivă este că „Reprezentările lipsei libertății altora care blamează exclusiv cultura invită la misiuni de salvare din partea străinilor” (Abu-Lughod, 2013, 20). Și acesta este parțial motivul pentru care este foarte problematic să portretizăm toate femeile drept victime lipsite de autodeterminare. Se deschide calea către un sentiment de superioritate, precum și către ideea că oprimarea este ceva simplu care ar putea fi eliminat într-o clipă.
Recunoscând faptul că femeile musulmane sunt oprimate, trebuie să fim, așa cum sugerează Abu-Lughod, foarte atente să nu dăm vina exclusiv pe „cultura” lor. Ea își începe cartea cu un exemplu relevant al unei femei musulmane care deține un magazin și care este hărțuită și umilită de reprezentanții aparatului de securitate – o instituție seculară. Acei bărbați refuză să plătească și cer să fie serviți primii. Ea este, prin urmare, reticentă să accepte faptul că pe ea o oprimă Islamul când, în viața ei de zi cu zi, trebuie să facă față hărțuirii constante din partea poliției!
Rândurile scrise de Abu-Lughod cu căldură și empatie despre experiențele trăite ale femeilor musulmane, ne arată un adevăr puțin dezbătut: forțele politice și internaționale au fost mult mai importante în determinarea vieților femeilor musulmane decât „cultura” lor.
„De la abuzul de putere al poliției de securitate în Egipt în 2011 la injustiția susținerii coloniale britanice pentru expulzarea sionistă a palestinienilor de pe pământurile și din casele lor în 1948, vedem că, de fapt, cei mai importanți factori care determină viețile acestor femei sunt stabilițo de forțe politice care sunt efecte locale al unor factori de natură internațională. (Abu-Lughod 2013, 24).”
Nu ar trebui să fie nevoie de un articol academic pentru a justifica faptul că nu poți construi nimic, cu atât mai puțin o națiune, cu arme, tancuri și bombe! Și merită să observăm că, în timp ce există relatări detaliate despre modul în care Islamul oprimă femeile, există cu greu un interes similar și cazuri documentate cu privire la modul în care forțele militare occidentale și deciziile politice internaționale le influențează viața și ideea că militarii trebuie să invadeze țările lor pentru a salva femeile de cultura lor este cel puțin naivă.
Sheilla Jeffreys discută un aspect foarte interesant al exportului „valorilor feministe occidentale” către femeile afgane defavorizate. Chiar după începutul conflictului militar, în 2002, industria frumuseții a „sărit în ajutorul femeilor” afgane care, aparent, nu li se permitea exercitarea drepturilor omului de bază, practicile de frumusețe occidentale fiind considerate una dintre acele „drepturi fundamentale”.
În răspuns la această oportunitate de piață și la oportunitatea de a-și promova companiile în contextul unei situații de urgență, o pleiadă de personalități și companii ale industriei de frumusețe americane a venit „în grabă în ajutor”, condus de editorul revistei Vogue. Rezultatul acestei generozități a fost că o școală pentru a instrui practicantele frumuseții urma să fie deschisă în complexul Ministerului Afacerilor Femeilor din Afganistan, ca și cum practicile de frumusețe ar fi într-adevăr o problemă crucială de drepturi ale omului pentru femei, la fel de importantă ca educația, siguranța și munca..(Jeffreys 2005, 41)
Industria de frumusețe occidentală nu i-a lăsat altă opțiune femeii afgane decât să scape de burqa prin adoptarea practicilor de frumusețe occidentale, ca și cum burqa sau machiajul ar fi fost singurele alegeri viabile. Eliberarea de sub regula conservatoare însemna astfel adoptarea auto-obiectificării și a procesului de feminizare la care femeile occidentale aderă. Aspectele controversate ale acestui proiect de promovare a eliberării prin practici de frumusețe devin și mai evidente dacă observăm cum companiile occidentale nu s-au concentrat pe alfabetizare și educație ca modalități primare de emancipare. Industria frumuseții era atât de concentrată pe ideea de „salvare a femeilor afgane prin cosmetice” încât au preferat să investească bani în prezentări video ale produselor lor decât în educația femeilor:
„Traducerea simplă a manualelor existente de educație în frumusețe nu era suficientă în Afganistan, deoarece atât de multe femei erau analfabete, astfel încât era pregătit un curs de instruire în machiaj video.” (Jeffreys 2005, 42)
Ca să clarificăm: nu organizațiile feministe au venit în Afghanistan să ajute femeile să-și găsească calea către emancipare. A fost fondustria frumuseții cea care a dominat scena și care le încuraja să se auto-obiectifice ca modalitate de progres.
Concluzie
Portretizarea crizei din Afghanistan în mass-media mainstream din SUA a creat o narațiune emoțională convingătoare care a eclipsat perspectivele critice asupra intervenției militare prelungite în țară pe o perioadă de peste două decenii. În timp ce mijloacele de informare în masă, în general aliniate cu Partidul Democrat, au insistat pe știrile de fapt divers care prezintă suferința civililor afgani, Fox News a criticat predominant gestionarea procesului de retragere de către administrația Biden fără a pune sub semnul întrebării intervenția militară în ansamblul său. Această focalizare selectivă a lăsat numeroase întrebări importante fără răspuns, de la probleme legate de corupție și eșecuri economice, până la preocupări legate de potențialele violențe comise de trupele SUA.
Analiza narațiunii media, contextualizată în cadrul peisajului economic și istoric al războiului din Afghanistan, sugerează că feminismul devine semnificativ doar atunci când se aliniază cu interesele strategice ale SUA. În acest caz, interesul strategic a fost de a direcționa atenția către disperarea percepută a unor afgani la plecarea presupușilor lor salvatori din Kabul. Cu toate acestea, orice perspectivă feministă autentică ar trebui să se distanțeze de încercările de a ascunde aspectele controversate ale intervenției militare a SUA sub pretextul susținerii cauzei femeilor musulmane subjugate.
E de remarcat că imaginile cu avioanele SUA evacuând civilii au dezvăluit mulțimi compuse în principal din bărbați, puține femei fiind prezente. Dacă SUA ar fi fost cu adevărat preocupată de bunăstarea femeilor afgane, ar fi prioritizat salvarea lor în eforturile de evacuare. Din aceste motive, printre altele discutate în acest articol, feministele trebuie să rămână vigilente împotriva cooptării în agende geopolitice care simplifică realitățile complexe ale intervențiilor militare.
Referinte:
Abdulhadi, Rabab, Alsultany, Evelyn & Naber Nadine (eds.), Arab and Arab Feminisms, Gender, Violence and Belonging, Syracuse University Press, 2011.
Demolishing Israel’s Colonial Feminism In Gaza, w/ Dr. Rabab Abdulhadi, Break Through News, Retreived April 12 2024 form https://www.youtube.com/watch?v=boSITvRtdT8
NASA. (n.d.). Playlists [YouTube channel]. YouTube. Retrieved July 12, 2022 from https://www.youtube.com/c/NASA/playlistsBerns, N. (2004). Framing the Victim, Domestic Violence, Media and Social Problems. New York: Routledge.
Burde, D.. (2014). Schools for Conflict or for Peace in Afghanistan, New York: Columbia University Press.
Brzezinski, Z. (1998). Interview with Le Nouvel Observateur January 15-21, 1998. www. globalresearch.ca/articles/BRZnoAhtml (accessed February 9, 2008).
Borger, J. (2021).Taliban’s Abdul Ghani Baradar is the undisputed victor of a 20-year war, The Guardian, August 15.
Cowley, M. (2021). Trump’s Deal With the Taliban Draws Fire From His Former Allies, The New York Times, August 19, updated August 23. https://www.nytimes.com/2021/08/19/us/politics/trump-biden-afghan-taliban.html
Lemire, J & Riechmann, D. (2019). Trump calls off secret Camp David meeting with Taliban, Afghan leaders, The Associated Press, September 8. https://www.militarytimes.com/author/deb-riechman/
Jeffreys, S. (2005). Beauty and Misogyny. Harmful Cultural Practices and the Western Culture. London and New York, Routledge.
Mohammed, J. (2021). Have the Courage to Name the Real Threat to Afghan Women: Islamist Rule, Newsweek, August 23.
https://www.newsweek.com/have-courage-name-real-threat-afghan-women-islamist-rule-opinion-1622285?
Quireshi, S.(2021). Taliban Didn’t Win in Afghanistan, the Defense Contractors Did, Newsweek, August 20.
https://www.newsweek.com/taliban-didnt-win-afghanistan-defense-contractors-did-opinion-1621111
Pahulich, Lessia, Чи можливо квірити націю: інтерсекційність і квір-політики (”Is it possible to queer the nation: intersectionality and queer politics”), online https://politkrytyka.org/2016/07/11/chi-mozhlivo-kviriti-natsiyu-intersektsijnist-i-kvir-politiki/
Shirazi, R. (2008). Islamic Education in Afghanistan: Revisiting the United States’ Role , The New Centennial Review, Vol. 8, No. 1, Cultures of Occupation (spring 2008), pp. 211-233 Published by: Michigan State University Press Stable URL: http://www.jstor.org/stable/41949587
Solender, A. (2021). White House Bashes Erik Prince’s $6,500 Evacuation Flights: ‘Efforts To Profit Off People’s Agony And Pain’. Forbes, August 25.
Stephens, J & Ottaway, D. B. (2002). The Abc’s of Jihad in Afghanistan. Courtesy, USA. Washington Post, March 23, Posted April 3.
Tharoor, I. (2014). The Taliban indoctrinates kids with jihadist textbooks paid for by the U.S. The Washington Post, December 8.
Tyndall Report. (2019). http://tyndallreport.com/yearinreview2019/date/2021/7/1/
Tyndall, A.(2021). Afghanistan Has Not Been Covered As America’s Longest War, http://tyndallreport.com/comment/20/5789/
Whitlock, C. (2019). The Afghan Papers. A Secret History of the War. At War With the Tuth. U.S. officials constantly said they were making progress. They were not, and they knew it, an exclusive Post investigation found. The Washington Post, December 9.
Van S. G. (2010). Interview with US Secretary of State Hillary Clinton dated July 18, Fox News.
https://2009-2017.state.gov/secretary/20092013clinton/rm/2010/07/144969.htm
U.S.A. Department Of Justice. SIGAR Report. (2021a). Six Language Recruiters Indicted for Recruiting Unqualified Linguists for Deployment with U.S. Armed Forces in Afghanistan. https://www.justice.gov/opa/pr/six-language-recruiters-indicted-recruiting-unqualified-linguists-deployment-us-armed-forces
U.S.A. Department Of Justice. SIGAR Report. (2021b). Former Ft. Bragg Employee Sentenced for Conspiracy and Theft of Government Property. https://www.justice.gov/usao-ednc/pr/former-ft-bragg-employee-sentenced-conspiracy-and-theft-government-property
U.S.A. Department Of Justice. SIGAR Report. (2021c). Vice President Of Investment Firm Pleads Guilty To Running Multimillion-Dollar Ponzi Scheme.
U.S.A. Department Of Justice. SIGAR Report. (2021d). American Contractor Sentenced for Theft of Government Equipment on U.S. Military Base in Afghanistan.
World Bank, Macrotrends Report. (2021). Afghanistan Literacy Rate 1979 – 2021. http://www.macrotrends.net/countries/AFG/afghanistan/literacy-rate’ Afghanistan Literacy Rate 1979-2021</a>. http://www.macrotrends.net. Retrieved 2021-10-29.
INDICAȚII DE CITARE:
Maria Cernat „Războiul în numele progresului: Exploatarea retoricii feministe în Ucraina, Afganistan și dincolo de acestea” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 