Maria Cernat
Războaie feministe și speranțe de mai bine
Mișcarea feministă nu s-a născut simplu dintr-o năzuință comun împărtășită a femeilor de pretutindeni. În plus, evoluția acestei mișcări a fost foarte diferită de la o țară la alta, fiind, așa cum este de altfel de așteptat, influențată puternic de contextul social și politic.
În genere, în România suntem obișnuiți să judecăm simplist și binar. Mitologia pro-occidentală este adânc înrădăcinată în mentalul colectiv și îi influențează în special pe intelectualii care se apără cu cerbicie de faptele care ar putea să le strice narațiunea: tot ce se întâmplă sau s-a întâmplat în SUA este excepțional, pe când noi, aici, în România, am fost siliți să trăim într-o vale a plângerii fără de speranță. Pentru mulți intelectuali români e aproape imposibil de zdruncinat credința fermă în superbitatea SUA. Cum îmi dau seama? Păi simplu: am fost eu însămi spălată cu puternici detergenți propagandistici pe neuroni în așa fel încât lucrarea Revolutionary Feminists. The Women’s Liberation Movement in Seattle (Winslow, 2023) a venit ca un duș rece. Reprezentările bine întreținute de propaganda hollywood-iană mă făceau să cred că femeile o duceau minunat în Seattle în anii 50, 60 și că, dintr-o poziție privilegiată, au inițiat o minunată revoluție care a însemnat o luptă facilă și lipsită de asperități. Doar trăiam cu imaginile strălucitoare ale femeilor americane din filme, cu divele de succes, cu imaginile din publicitate. Părea că aceste femei o duc nemaipomenit. Nimic mai fals. Dacă anii 1946-1966 au însemnat în România, de pildă, un real progres al femeilor care au câștigat dreptul de a munci, de a se remarca în toate profesiile, de a ocupa funcții de conducere, de a avea propriile comitete, în perioada similară, în multa adorata țară a tuturor posibilităților situația era cam așa:
– în Seattle avortul era interzis;
– femeile de culoare, e drept, mai puțin în Seattle, unde întreaga minoritate de culoare forma în jur e 6%, dar și acolo, erau uneori STERILIZATE!, evident fără voia lor (mergeau pentru intervenții chirurgicale uzuale și li se administra și o sterilizare, pentru controlul populației „negre” care, iată, trebuia „ținută în frâu” într-un fel);
– femeile nu aveau voie să ia credit de la bancă fără soțul lor;
– femeile nu erau integrate pe piața muncii și muncile pe care le făceau erau prost plătite;
– femeile nu erau încurajate să facă sport și nici nu primeau burse sportive;
– femeile nu aveau concediu de maternitate și nici nu beneficiau de creșe sau grădinițe; ca notă importantă: femeile americane nu au nici acum concediu de maternitate, acces la creșe de stat sau grădinițe de calitate de stat și, prin urmare, se descurcă pe cont propriu;
– până la odiosul decret din 1966 femeile din România se puteau lăuda – deși pare bizar – de mai multe drepturi. Și, cel puțin sterilizarea forțată nu a fost niciodată o practică uzuală în țara noastră;
– statul Washington era dominat covârșitor de bărbați albi. Dintre cei 267 de primari ai statului, 265 erau bărbați. În poziții înalte la nivelul statului (guvernatori, vice-guvernatori, reprezentanți aleși) existau doar trei femei. Curtea supremă era formată exclusiv din bărbați albi. Dintre cei 1000 de consilieri locali, 934 erau bărbați. Chiar și comitetele de administrație ale școlilor erau formate din bărbați într-o proporție de 89%.
– în statul Washington se votase în 1943 legislația care prevedea remunerație egală pentru muncă egală însă autoarea precizează că această reglementare nu a fost pusă în practică; în 1963 s- a votat o altă lege care prevedea plată egală pentru muncă egală, dar nici aceea n-a fost respectată în practică (Winslow, 2023,22);
Citind lucrarea Barbarei Winslow realizezi cât de important ar fi fost pentru aceste feministe să nu rupă legătura cu blocul socialist. Însă violența aparatului de securitate american a făcut tot posibilul ca ele să nu vadă că o țară săracă așa cum era România putea fi infinit mai progresistă. Cred că e unul dintre elementele care au contribuit la înfrângerea revoluției feministe americane descrise de autoare. Dar să nu anticipăm.
În primul capitol al lucrării Barbara Winslow vorbește despre structura socială a orașului Seattle în anii 50-70. Orașul era dominat de firmele de armament și era alb într-o covârșitoare proporție. 94% din populație era albă. Existau populații indigene, persoane de culoare, dar, datele indică faptul că erau extrem de puțin numeroși. Autoarea încearcă să ne introducă în atmosfera anilor respectivi dezvăluind detalii din propriul parcurs de viață. Aflăm că orașul era mult mai ieftin decât azi și că erau multe locuri în care relativa afluență le permitea cuplurilor să își închirieze locuințe în oraș. Autoarea mărturisește că stătea la două clădiri distanță de centrul Partidului Black Panthers cunoscut pentru activismul său neobosit, dar și pentru infiltrarea sa de agenți provocatori ai FBI-ului, de arestările și asasinatele puse la cale de odiosul aparat de securitate și represiune american. Aici e iar nevoie de o mică paranteză pentru publicul român care e familiarizat cu polițiștii americani și agenții FBI doar din filmele care îi prezintă într-o uluitor de atrăgătoare lumină – nu este cazul să credeți ce vi se prezintă în aceste producții. Istoria instituțiilor de securitate din SUA rivalizează oricând ca ticăloșie și brutalitate cu orice alte instituții de forță care, teoretic, trebuie să servească cetățenii, dar, de prea multe ori, păzesc cu strășnicie interesele elitelor și contribuie la menținerea ierarhiilor. Teroarea exercitată de aceste instituții răzbate din paginile cărții.
Încă de la început aflăm despre modul în care McCarthy-ismul încă făcea victime la nivelul mișcării progresiste americane, la nivelul sindicatelor, la nivelul organizațiilor de sprijin comunitar (Winslow, 2023, 26). Mișcarea feministă avea să fie o victimă colaterală a acestei campanii de teroare desfășurate împotriva celor suspectați de a avea legături cu Uniunea Sovietică. De ce? Pentru că, așa cum ne dezvăluie Barbara Winslow, mișcarea feministă din Seattle s-a desprins din mișcările socialiste. Însă acestea erau puternic decimate de campania de teroare desfășurată de un domn pe nume Joseph. Nu Stalin, ci McCarthy. Dar cei doi împart nu doar prenumele, ci și puternicele tendințe autoritariste și represive. E drept, Joseph-ul american era mai metodic și mai eficace: distrugea psihologic și social victimele. Și o făcea cu mănuși. Cine se plânge azi de cultura anulării, poate să privească atent acest episod din istoria SUA. Ei bine, mișcările socialiste unde măcar se punea „chestiunea femeii” erau încă fragilizate de această politică de teroare desfășurată de senatorul de Wisconsin din 1947 până aproape de moartea sa în 1957. Autoarea dezvăluie într-o altă parte a cărții că partidele socialiste ale persoanelor de culoare se temeau să fie, de pildă, asociate cu homosexualii, pentru că McCarthy reușise să impună în conștiința publicului ideea că persoanele homosexuale sunt comuniste. Ca să scape de stigmat, socialiștii s-au disociat de homosexuali. Situația recunoașterii drepturilor femeilor nu era deloc mai bună. Cum spuneam, în capitolul întâi, autoarea explică dificultatea cu care femeile au reușit să se impună și să își impună propria agendă. Colaborarea cu bărbații socialiști era extrem de dificilă. Disponibilitatea lor de a le asculta era redusă. Considerau că mai întâi trebuie realizată revoluția și apoi trebuiau rezolvate chestiunile „neimportante” legate de femei. Autoarea oferă detalii semnificative despre militantele feministe și despre eforturile lor. Aveau de luptat pe mai multe fronturi. Nu doar cu misoginia bărbaților socialiști care adesea le huiduiau la meetinguri, care se arătau încântați de ideea de a trimite femei să danseze la bazele militare pentru cauza păcii și care au renunțat la proiect doar după îndelungi conflicte cu feministele. Femeile albe trebuiau să lupte cu rasismul și cu faptul că, de prea multe ori, nici nu realizau, așa cum mărturisește autoarea la finalul cărții, că nu iau în calcul violența rasistă împotriva femeilor de culoare. Iar din partea partidului Black Panthers primeau cele mai descurajatoare semnale. E de notorietate poziția șefilor partidului care le încurajau pe femeile de culoare să rămână acasă să nască prunci pentru ca ei să lupte pentru cauză! Nevoia de viitori soldați pe frontul anti-rasist a fost și motivul pentru care vajnicii lideri ai persoanelor de culoare din fruntea Black Panthers se opuneau avortului și justiției reproductive.
Capitolul doi al lucrării ne arată cât de dificil a fost pentru femeile din Seattle să își definească propria agendă și propria identitate chiar în cadrul mișcărilor de stânga. Fără să adopte un ton militant auster, autoarea, ea însăși parte a mișcării de eliberare a femeilor, ne arată fața profund umană a acestei mișcări. Iată, de pildă, cum începe capitolul al doilea: „prima întâlnire a mișcării de eliberare a femeilor din Seattle a fost organizată în octombrie 1967, când aproximativ douăzeci de femei s-au întâlnit în subsolul casei lui Susan Stern, în cartierul universitar. Organizatoarele întâlnirii erau îngrijorate de faptul că acest grup disparat de femei albe, cu vârste diferite, care variau de la optsprezece la cincizeci și opt de ani și care proveneau din medii politice foarte divergente, politic foarte diferite, vor fi capabile să găsească un teren comun. Principalele organizatoare ale reuniunii au fost femeile care aparțineau sau aveau legături cu organizația Old Left din anii 1930 și 1940 sau cu Noua Stângă din anii 1960. În Seattle, contrar impresiilor care se bazează pe alte narațiuni sau pe miturile propagate de către mass-media, mișcarea de eliberare a femeilor nu a apărut spontan; nu a apărut ca reacție la șovinismul masculin al unor anumite organizații; nici nu a apărut neapărat din experiențele femeilor în cadrul procesului civil al drepturilor femeilor sau în mișcarea anti-război” (Winslow, 2023, 27). Fiind ea însăși parte a mișcării, Barbara Winslow încearcă să mențină un echilibru între detaliile umane ale poveștii mișcării de eliberare a femeilor din Seattle și adevărul istoric. Fără să cadă în efuziuni sentimentale sau să ne bombardeze cu detalii istorice seci, ea reușește să zugrăvească durerile facerii unei mișcări care va culmina cu dreptul la avort. Cam în aceeași perioadă când, din păcate, în România avea să fie interzis. Dificultățile pe care aceste femei le aveau de înfruntat nu vizau exclusiv misoginismul liderilor mișcărilor socialiste. Ar fi fost prea simplu. Ceea ce aducea multă diviziune încă de la începutul mișcării a fost proliferarea unor secte ideologice foarte diverse. Autoarea aduce în discuție schisma dintre bolșevici și menșevici soldată în URSS cu victoria bolșevicilor, dar care în Seattle încă avea descendenți situați pe poziții adverse. Alături de ei existau trotzkiști și staliniști. Schisma dintre Lenin și Trotzki în 1928 și-a făcut simțite ecourile până în Seattle. Astfel, suporterii lui Trotzki au format în SUA în 1938 Partidul Socialist al Muncitorilor. Acesta, alături de aripa sa mai tânără, milita împotriva imperialismului și a stat la baza mișcărilor progresiste din Seattle. În 1948 Mao a câștigat războiul intern în China și s-a impus ca lider. Autoarea insistă asupra faptului că adepții săi din SUA credeau că țăranii pot deveni revoluționari și își însușeau eticheta de maoiști. (Winslow, 2023, 29). Dar Mao și Trotzki nu erau singurii lideri inspiraționali. Legende ca Che Guevara sau chiar vietnamezul Ho Shi Min aveau adepții lor. Barbara Winslow ne introduce în atmosfera acelor ani în care se țineau cursuri de anti-imperialism, socialism, anarhism. E un spirit care pare să se fi pierdut pe veci. Încrederea că poți schimba ceva, implicarea și entuziasmul par pe veci pierdute și probabil că mulți dintre cei care privesc anii de glorie ai mișcării de eliberare a femeilor cu regretul de a nu avea șansa de a participa la acele vremuri în care schimbarea prin acțiune politică părea posibilă. Autoarea nu insistă suficient asupra cauzelor materiale care făceau posibilă această efervescență deliberativă și chef de schimbare. Relativa afluență a cetățenilor din Seattle le dădea șansa și timpul să se implice în asemenea activități. Precaritatea, creșterea prețului chiriei fac ca asemenea activități politice la o scară atât de largă să fie aproape imposibile azi. În plus, așa cum afirmă autoarea, la bazele mișcării feministe a stat stânga consacrată – Old Left care supraviețuise persecuțiilor McCarthy-iste. Clara Fraser a fost prima organizatoare a feministelor liberale din Seattle. Născută în 1923 de o mamă rusoaică social democrată și un tată lituanian anarhist, Clara Fraser este cea care, conform autoarei, reușește să impună feminismul radical în organizațiile de stânga. Ea este și cea care, prin forța ei retorică „reușea să-i tragă la răspundere pe bărbații din partidul Balck Panthers din pricina șovinismului lor masculin” (Winslow, 2023, 32). O altă figură importantă adusă în discuție de autoare este Gloria Martin. Figură activă în Liga Tinerilor Comuniști, Gloria Martin preda un curs de șase luni despre istoria femeilor în SUA. Alături de ele, Susan Stern s-a remarcat ca fondatoare a mișcării de eliberare din Seattle (Winslow, 2023, 35). Barbara Winslow relatează evenimentul care a cimentat convingerea că e nevoie de o mișcare feministă radicală – apariția din 1968 a revistei Playboy. De ziua bărbatului organizată de comitetele conduse de frățiile din universitate s-a propus o expoziție de mașini vechi dar și a acestui număr. Feministele radicale, îmbrăcate în ziare au spart liniștea evenimentului și au protestat împotriva folosirii femeilor în acest mod. A fost scânteia care a dus la apariția mișcării de eliberare a femeilor care s-au văzut silite să-și reprezinte singure cauza și să lupte pentru drepturile lor adesea în organizații progresiste.
Capitolul Las-o să trăiască (Let (Him) Her Live) se referă la eforturile femeilor de a-și câștiga demnitatea de oameni prin accesul la avorturi la cerere. În Seattle predomina o imensă ipocrizie a politicienilor care votau împotriva avortului dar își trimiteau amantele pe care le lăsau însărcinate în Japonia ca să facă avorturi. Afacerea costa 1000 de dolari pe care moraliștii politicieni erau dispuși să-i plătească pentru a-și ascunde „indiscrețiile”. Avorturile se practicau în condiții periculoase pentru viața femeilor. Autoarea relatează scene de o rară cruzime din care cea mai teribilă este cea în care o femeie de culoare este sterilizată, firește, fără să i se ceară consimțământul. Nu e doar cazul femeilor de culoare. O altă feministă radicală povestește cum a trecut prin aceeași sinistră experiență. Practic avorturile erau practicate doar pentru femeile albe înstărite, celelalte trebuind să recurgă la metode rudimentare și periculoase. Când conservatorii au afișat în Seattle o imagine cu un fetus în mâna unei femei însoțit de textul „lasă-l să trăiască”, feministele radicale au schimbat textul în „las-o să trăiască”. Încet și sigur, mișcarea feministă radicală s-a coagulat în jurul organizării politice pentru obținerea dreptului la avort. Era dificil de cooptat populația de culoare pentru care statul pusese deoparte sterilizarea ca metodă genocidară de control și care privea cu neîncredere avortul la cerere. De regulă, o asemenea cerere din partea lor se solda cu sterilizarea.
Lucrarea continuă cu explorarea momentului de glorie al feminismului radical din Seattle, cu prezentarea câștigării dreptului la avort, dar și eșecul pe termen lung al acestei mișcări. Prin organizare și luptă continuă feministele radicale au reușit să obțină creșă la universitatea din Washington pentru care s-au luptat ani de zile și care nu a putut fi susținută pe termen lung. Apoi, autoarea discută despre încercarea de a înființa un departament care să rezolve problema discriminării din cadrul universității. Este un incredibil moment expus cu precizie și nepărtinire de autoare. Practic, misoginii de la conducerea universității se luptă pe viață și pe moarte să nu apară un asemenea departament în universitate. Prin mașinațiuni reușesc să facă un departament asupra căruia să aibă control. Mai mult, ceea ce reușesc este să le convingă pe femeile de culoare și pe cele native americane să denunțe drept rasistă inițiativa feministelor radicale.
Lucrarea se termină cu un interesant epilog în care autoarea trece în revistă încercările sale de a rezolva problema rasismului și de a include cât mai mulți autori afro-americani în referințele ei. Totuși nu e destul. În momentul în care se prezintă în fața unei audiențe formată din studenți de culoare și le prezintă bibliografia ei o întreabă de ce nu predă o persoană de culoare acel curs. Iar ea spune că nu are un răspuns, ceea ce o pune în poziția defetistă din care poate fi acuzată și din care orice mișcare radicală nu are cum să iasă.
Lucrarea se termină cu anii 70 care coincid cu înfrângerea mișcării feminismului radical. Încetarea războiului din Vietnam, cazul Roe vs Wade care asigura dreptul la avort și alte succese le-au făcut pe feministe să piardă din entuziasm. Cel puțin este ceea ce susține autoarea. Dincolo de asta ea aduce în discuție nenumăratele conflicte, schisme și rupturi la nivel personal și politic pe care mișcarea le-a suferit.
Ceea ce este dezamăgitor este că nu explorează mai mult cauzele acestui eșec al unei mișcări atât de promițătoare. E interesant că Barbara Winslow admite faptul că desecretizarea arhivelor serviciilor secrete a arătat că FBI-ul considera mișcarea feministă o amenințare. Nu doar că o considera o amenințare, dar a infiltrat-o și a dedicat resurse importante destructurării ei. Totuși, în mod bizar, autoarea consideră că FBI-ul nu are nicio legătură cu numeroasele certuri, schisme și disensiuni ce au dus în cele din urmă la înfrângerea mișcărilor feministe de stânga în Seattle. În plus, în fața deciziei de coșmar de a întoarce decizia curții supreme care garanta dreptul la avort, autoarea propune să se întoarcă la ceea ce le-a adus succesul în anii 70. Fără a-ți cunoaște adversarul și fără a ști cum anume operează serviciile secrete? Într-un interviu Harriet Fraad, o altă mamă fondatoare a mișcării de eliberare a femeilor, mi-a mărturisit că cel mai guraliv antirasist din Partidul Black Panthers care le jignea și care le-a tratat atât de prost că au refuzat să mai organizeze marșuri cu ei s-a dovedit ulterior a fi un agent FBI. Cum să negi rolul aparatului de securitate în destructurarea acestei mișcări cu potențial progresist.
În acest punct putem trece la al doilea reproș ce se poate aduce cărții. Serviciile secrete au încercat din răsputeri și au reușit să separe mișcarea de stânga din vest de socialismul real. Demonizarea URSS a făcut imposibil pentru femeile americane să vadă că, iată, țări sărace din blocul socialist ofereau infinit mai mult în termeni de drepturi ale femeilor decât oferea SUA. În afară de România și Albania, țările din blocul socialist garantau accesul la avort. Garantau accesul la creșe, grădinițe și învățământ public. Totul gratuit. Abia foarte târziu cercetătoarele din vest (Ghodsee, 2018) au explorat statutul privilegiat al femeilor din blocul sovietic în raport cu cele din vest. Așa ceva părea pentru mult timp o blasfemie, o teribilă fluierătură în biserica anticomunistă.
De notat că feministele radicale nord-americane au reușit să treacă de Congresul American o lege care să garanteze creșele la nivel federal și Richard Nixon și-a folosit dreptul de veto pentru a o împiedica să devină realitate motivând că nu dorește ca femeile americane să fie sovietizate! O mai bună cunoaștere a realității vieții de zi cu zi a femeilor din est ar fi dus la o mult mai bună coagulare a proiectului feminist socialist radical.
În fine, ultima critică ce se poate aduce lucrării, altminteri foarte bine scrise, documentate și fascinante prin capacitatea autoarei de a readuce la viață atmosfera acelor ani, este aceea că nu explorează mai adânc imposibilitatea formării unui proiect coerent de stânga. Probabil că este explicabil. Feminismul radical a fost cooptat într-o formă mult îmblânzită de establishment. De pildă, așa cum subliniază autoarea, fondatoarele unor clinici feministe de servicii de sănătate pentru femei au fost silite să colaboreze cu poliția pentru prevenția și tratarea victimelor violului. La finalul lucrării, Barbara Winslow arată care a fost parcursul de viață al feministelor radicale pe care le amintește în carte. Multe încep să lucreze în slujbe „respectabile” dar și să devină aliate ale sistemului, ale statului imperialist pe care îl denunțau odinioară, îngroșând rândurile partidului democrat. Destul să spunem că autoarea dedică problemei rasei paragrafe importante în vreme ce clasa – element central în proiectele socialiste – lipsește. Cuvântul „clasă” apare sporadic și chestiunile legate de drepturile salariaților, sindicalizare, taxare și redistribuire sunt marginale în paginile cărții. Lucru care ar trebui să ne pună pe gânduri, pentru că, așa cum explică o figură incendiară a stângii americane, Norman Finkelstein, nu este deloc justificabil să separi problemele legate de sex, rasă, orientare sexuală de elementul de clasă, însă privilegierea acestor elemente identitare în defavoarea celor economice servește elitelor din partidul democrat de minune (Finkelstein, 2023). Barbara Winslow tratează problema rasismului de pe poziții foarte problematice. Se referă la rasism ca la un fel de boală de care suferă albii și de care trebuie să se trateze individual prin libații, incantații, autoflagelare și repetare în public a unor litanii autoincriminatoare. Aici putem identifica alt element care duce la eșecul mișcărilor de stânga din nordul global, în special din SUA. În loc să abordeze problema rasismului sau a sexismului solidar și să creeze alianțe, așa cum avertiza Barbara Smith, una dintre fondatoarele Combahee River Collective, problema rasismului e transformată într-o chestiune care aparent e structurală, dar se tratează individual prin autoflagelare ritualică. Asta transformă proiectul socialist la origini axat pe schimbarea condițiilor materiale într-o adevărată contrarevoluție idealistă în care mizele luptei sunt pur simbolice. Performarea cu succes a antirasismului e o strategie care poate funcționa la nivel individual, dar nu va schimba cu nimic sărăcia în care se zbate comunitatea persoanelor de culoare.
Referințe:
Finkelstein, N. (2023). I’ll Burn That Bridge When I Get to It. SUBLATION MEDIA.
Ghodsee, K. (2018). Why Women Have Better Sex Under Socialism: And Other Arguments for Economic Independence. Bodley Head.
Winslow, B. (2023). Revolutionary Feminists: The Women’s Liberation Movement in Seattle. Duke University Press.
INDICAȚII DE CITARE:
Maria Cernat „Războaie feministe și speranțe de mai bine” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 