ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Maria Cernat

Presa feministă socialistă – Debutul Revistei Femeia

Într-o vineri, pe 12 iulie 1946, apărea primul număr al Revistei Femeia din perioada pe care istoricii o subsumează dominației socialismului. Nimic din conținutul ei nu lasă să se înțeleagă faptul că România trecea printr-o perioadă politică dificilă sau că o schimbare importantă de regim avea să se producă. Era un moment în care regele Mihai I nu abdicase. Avea să o facă un an mai târziu. Partidele politice tradiționale nu erau încă total marginalizate. Se miza mult pe votul femeilor la alegerile ce urmau să aibă loc în 1948. În acest context, revista Femeia pare o broșură de fapt divers ce poate fi citită cu mult interes și astăzi, plină de clișee despre locul și rolul femeii în societate, precum și discuții despre intimitate, despre actori și actrițe, despre modă și rețete de slăbit. Revista apare din 1946 până în 1947 săptămânal, având opt pagini și un format de ziar A3, cu hârtie obișnuită de slabă calitate. Elementele de design sunt tipice pentru o revistă de divertisment – fonturi mari decorative, folosirea roșului și a ilustrațiilor. Titlul revistei apelează la litere de mână îngroșate de culoare negru plasate pe un dreptunghi verde. Prima pagină a revistei prezintă o siluetă feminină îmbrăcată în rochie de plajă, cu o pălărie cu boruri imense și picioarele dezgolite de rochia ce-i flutură în vânt. Designul jucăuș este în totală concordanță cu tematica articolelor concentrate într-o covârșitoare proporție în jurul relațiilor amoroase.

Parcurgerea primelor numere indică faptul că există un tipar al revistei. Pe prima pagină sunt articole cu rol de „cârlig” ce urmează a fi continuate în pagina a șaptea a revistei. Nu există prezentarea colectivului redacțional, iar rolul principal în revistă îl joacă „Monica”. Ea deschide revista cu al ei credo, ea face anchete, ea răspunde la scrisorile cititoarelor. Tonul este unul cât se poate de familiar, Monica poziționându-se explicit ca o prietenă a cititoarelor față de care ea să-și deschidă inimile. În pagina a doua, Monica le dedică cititoarelor pe care speră să și le apropie, la rubrica intitulată „Cutia cu scrisori”, un articol cu titlu sugestiv: „Dragi viitoare prietene”. Revista totalizează în cele opt pagini 34 de articole. Există rubrici permanente ale revistei. Un scurt editorial de câteva paragrafe semnat de Monica, articole de impresii despre lume și viață, dar în special despre femei, amor și relații romantice semnate de jurnalistul Sorin Carnabel care încep pe prima pagină și se termină pe pagina a șaptea, apoi discuții despre aspectele controversate ale relațiilor amoroase la rubrica „problema Monicăi” care, din nou, începe pe prima pagină și se termină în pagina a șaptea și culegerea de păreri despre căsătorie, gelozie, puterea primei iubiri sub titlul „Monica face o anchetă”.

 Alte rubrici ce apar constant sunt „Colțul copiilor”, „Sacul cu glume”, „Ionica și Dănuț”. O întreagă pagină, a șasea, este dedicată filmului și vedetelor de la Hollywood. Monica face și cronică de film. La rubrica „Cutia cu maimuțe” semnată sugestiv „Cobra”, jurnaliștii își permit critici necruțătoare la adresa spectacolelor și actrițelor autohtone. Aventurile coanei Luxița reprezintă o reușită pastilă de umor în care jurnaliștii scriu, chipurile, din perspectiva nășicii Luxița scrisori amuzante. Într-una dintre ele Luxița istorisește cum a fost dusă la secție și confundată cu o femeie prostituată, într-alta povestește cum s-a dus la o serată unde se dansa „zvig” adică „swing”. E o fină ironie la adresa cucoanei de bine pusă pe istorisit cu patos aventuri cotidiene. Umorul este unul benign și scriitura atent construită în așa fel încât personajul este unul care dă o notă în plus de familiaritate revistei.

Singura trimitere la alegerile care sunt anunțate încă din prima pagină a revistei în rândurile anchetei întreprinse de Monica, privește întrebări care, din păcate preocupă și azi publicul, arătând încă o dată cât de lent evoluează mentalitățile în raport cu tehnica și știința.

Monica o invită pe actrița Dina Cocea să răspundă la următoarele întrebări:

1. Instinctul și pasiunea politică sunt însușiri exclusiv bărbătești sau certele însușiri ale femeii (constanța, puterea de sacrificiu, tactul și cumpătarea) o fac în unele privințe mai aptă pentru politică decât bărbatul?
2. Prin politică este împinsă femeia casnică la neglijarea căminului?
3. Participarea în masă a femeii la viața politică ar influența în bine sau în rău?
4. Dacă femeia este chemată să contribuie prin politică la ridicarea și conducerea țării, trebuie chemată și la serviciul militar?
5. Când o femeie face o anumită politică și soțul ei una contrarie e motiv ca viața conjugală să se învrăjbească?
6. Dacă bărbații pentru experiență ar abandona pe un timp toată puterea în mâinile femeilor s-ar întâmpla ceva grav?

La întrebări de acest tip răspunde într-un alt număr și Hortensia Papadat Bengescu. Dacă la unele dintre ele răspunsurile progresiste pot surprinde nu trebuie să uităm că revista începe cu un credo extrem de conservator al Monicăi. Primele două paragrafe repetă platitudini optimiste. „Cred că eforturile noastre de a da o revistă interesantă care să închidă în paginile ei o largă experiență de viață. (…) Cred că numai în femeia liberă, putând să se afirme în toate domeniile de activitate, este aceia care prin firea ei, prin rostul ei pe lume și prin năzuințele ei poate aduce lumii acel mesaj de pace, de dragoste și de înțelegere atât de mult așteptat de mulțimile pământului.” Cu cel de-al treilea Monica se angajează pe direcția indubitabil conservatoare „Cred în căsătorie care este o mare încercare (…) Ador copiii. Cred în Dumnezeu, în cinste și în viitorul țării mele”. (Revista Femeia, nr. 1, an 1, iulie, 1946)

Revista este editată deci de femei cu o mentalitate destul de conservatoare, dar talentate jurnaliste care știu să atragă publicul construind o revistă plină de umor, întrebări interesante, provocatoare, anchete și știri de fapt divers care o fac interesant de citit și astăzi.

Însă, dincolo de stilul jurnalistic adaptat nevoilor unui public doritor de divertisment și teme ușoare, revista întărește toate stereotipurile privitoare la femei.

În primul rând, publicația discută aproape în exlcusivitate despre amor, adresându-se în felul acesta femeilor tinere și foarte tinere. Se discută pe pagini întregi dacă este bine sau nu să mărturisești partenerului actual trecutul amoros, dacă gelozia soțului este un motiv serios de divorț, dacă profesia trebuie să se opună familiei sau nu. Articolul din numărul al doilea „Bizuiți-vă numai pe voi” îndeamnă femeile să pătrundă în câmpul muncii, altele le încurajează să părăsească soții geloși, pe cei ce par lipsiți de afecțiune, dar și să facă compromisuri în căsnicie. În fine, Monica întreabă diverși concetățeni dacă iubirea tinerei generații e mai solidă decât a celei de odinioară, dacă poți iubi de mai multe ori cu aceeași intensitate, care ar fi căile prin care și-ar proteja copiii de deziluzii în dragoste, cum poate fi ajutat cineva care suferă din pricina unei iubiri nefericite și multe altele de același tip. Nimic despre femeile în vârstă care sunt totalmente excluse din paginile revistei.

În plus, articolele abundă de funcționare sau, mult mai rar, muncitoare – lucru explicabil, dat fiind procentul însemnat de analfabetism al femeilor de la țară – însă revista pune în lumină exclusiv femeile în rolul de soție, amantă, prostituată sau actriță.

Tratamentul aplicat femeilor prostituate este unul problematic. Aventurile coanei Luxița ne-o arată în postura de a fi confundată cu prostituatele pentru că nu are la ea actele de identitate și poliția efectuează razii cu prilejul cărora duc la secție toate femeile fără documente. E ocazia cu care se face referire la o fată de nici șaisprezece ani aflată în această postură și la faptul că până nu vor fi femei ministre politicienii nu vor înțelege problemele femeilor și le vor trata ca pe niște „obecte”. (Revista Femeia, an 1, nr.1, iulie 1946, Aventurile coanei Luxița) La șaptezeci de ani distanță de aceste observații ele își păstreză actualitatea.

Un „Reportaj din viața lipsită de bucurii a tinerelor declasate” expune identitatea și chiar fotografiile femeilor aflate în arestul poliției capitalei sub acuzația de practicare a prostituției. Poveștile lor sunt înfățișate detaliat spre a trezi mila, însă există un exhibiționism senzaționalist în tonul articolului. Altminteri textul este scris extrem de antrenant din perspectiva unui jurnalist trezit în toiul nopții de o prietenă a sa care nu crede în ruptul capului că aceste ființe există. Pornesc amândoi către poliție care, culmea, îi lasă să vorbească cu ele. Despre dreptul la imagine sau dreptul de a nu colabora cu jurnaliștii nu poate fi vorba. Ele sunt piesele expuse la muzeul ororilor senzaționaliste de jurnaliștii dornici să atragă atenția publicului.

Revista Femeia anului 1946 este sub o puternică influență americană. Pagina a șasea intitulată „Femeea și spectacolul” abundă de fotografii ale starurilor hollywood-iene și de istorii despre viața și cariera acestora. Mai mult, revista prezintă în numărul al doilea, pe pagina a treia cu continuare în pagina a șaptea, povestea de viață și de iubire a Eleonorei Roosevelt. Textul este o traducere a memoriilor scrise de soția președintelui american în care evocă tinerețea sa și modul în care l-a cunoscut pe soțul său, căsătoria și luna lor de miere.

Rubricile „cunoaște-te pe tine însuți” propun teste psihologice și antrenează publicul invitându-l să își aplice testele spre a vedea în ce măsură are o personalitate interesantă sau în ce măsură știe să se bucure de viață.

La rubrica permanentă „Cutia cu maimuțe” semnată, cum altfel decât „Cobra”, jurnaliștii nu se străduiesc să facă economie de cuvinte derogatorii. „<Degeaba spune lumea că nu mai fac doi bani>” este titlul unei „<melodii> pe care o cândă Marilena Bodescu în ultima premieră de la Calas: <Campionatul dragostei>. Ei bine, o asigurăm pe doamna Bodescu că se înșală: într-adevăr, nu degeaba spune lumea ce spune. Nu ne amintim să fi asistat la momente <artistice> mai penibile ca cele create la premieră de aparițiile septuagenarei ex-vedete, în special <fața de cortină> pe care a făcut-o a atingând momente de un ridicol exhibiționism” (Revista Femeia, an 1, nr. 1, iulie 1946, pg. 6).

Articolul continuă în aceeași notă insistând să arate, prin contrast, modelul pozitiv al unei actrițe franceze care a ales să se retragă odată ce a înaintat în vârstă.

Clișeele legate de bărbații care pătrund în culisele unui spectacol realizat doar cu femei, de bărbații care invidiază femeile pentru că se pot îmbrăca vara lejer compun aceste numere ale revistei de divertisment Femeia din anul 1946.

Citind-o ai zice că te afli în cele mai senine momente ale României întrucât sfera articolelor nu depășește decât cu greutate viața amoroasă a tinerelor femei, bârfele, discuțiile despre actori și nelipsitele rețete de slăbit și de înfrumusețare și tiparele vestimentare care ocupă întreaga pagină a opta.

În general, în literatura de specialitate, autoarele care s-au aplecat asupra perioadei socialiste se grăbesc să considere revista Femeia a anilor ’50 drept una propagandistică. Eticheta de propagandă comunistă este lipită invariabil de publicație. Însă nu e chestionat deloc propagandismul revistei de divertisment a anilor 46 din pricină că, probabil, suntem atât de obișnuiți chiar și astăzi cu aceste rubrici și perspective ale revistelor pentru femei încât le acceptăm ca „naturale”, fără a chestiona tipul de mesaje, valori, stereotipuri și perspective politice pe care le amplifică. Tocmai tonul prietenos, umorul și ușurătatea, plus impecabilul profesionalism cu care e realizată, ascund abil clișeele, stereotipurile și relațiile de dominație și putere, adică „propaganda”. Doar că această propagandă este infinit mai eficace ascunsă și normalizată. Ea nu e în niciun caz inexistentă.

Debutul „socialist” al revistei Femeia este cât se poate de capitalist și conservator. Riguros realizată după criteriul vandabilității, este o revistă făcută să placă, să atragă și să țină publicul implicat, fiind totodată plină de clișeele societății tradiționale care rezervă femeii locul de ființă romantică a spațiului domestic în ciuda clamării sentențioase a libertății ei de afirmare în toate domeniile.

INDICAȚII DE CITARE:

Maria Cernat „Presa feministă socialistă – Debutul Revistei Femeia” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.