Nostalgia corpului. Tranziție și detranziție – o perspectivă feministă radicală
Max Robinson este înainte de toate o feministă. Are lecturi avansate și o înțelegere profundă a încercării de depășire a normelor patriarhale. A ajuns cu greu la acest stadiu al dezvoltării ei intelectuale, însă rezultatul este unul formidabil. Capacitatea ei de analiză, empatia și seriozitatea cu care discută probleme care încing spiritele până la vitriol în cercurile feministe o recomandă ca o redutabilă scriitoare și eseistă. A ajuns însă, din păcate, la această capacitate de înțelegere târziu. După ce a crezut multă vreme că nu în lectură, nu în cooperarea cu alte feministe radicale, nu în chestionarea normelor sociale se află eliberarea ci… pa masa unui chirurg care urma să o „elibereze” de ceea ce societatea consideră că este „esența feminității” – sânii.
Am urmărit sute de emisiuni, am ascultat zeci de interviuri, am urmărit persoane trans, am urmărit persoane care au de-tranziționat. Nimeni nu cred că a explicat mai clar și mai empatic până în prezent dintr-o perspectivă critică profundă care sunt mecanismele care stau la baza soluțiilor chirurgicale propuse ca promisiuni de salvare de la suicid în cazul persoanelor trans.
Sigur, cei care au investit bani și resurse enorme în soluții individualiste de tipul tratamentului hormonal și al chirurgiei nu vor putea citi aceste rânduri. Orice mic element care le chestionează ceea ce ele cred că este alegere este tratat drept dovadă de bigotism. Reacțiile nu pot fi decât extrem de violente.
Cartea nu se adresează însă nici lor, nici conservatorilor care abia așteaptă să-și frece satisfăcuți mâinile la vederea suferinței persoanelor care detranziționează.
Ea se adresează acelor femei care sunt la început și care realmente trebuie să știe care sunt cauzele de ordin social care le pot influența alegerile și, mai ales, care sunt alternativele feministe la medicație și chirurgie.
Cel mai valoros element al lucrării „Detransition. Beyond, Beforre and After” scrise de Max Robinson este acela că se ferește aproape obsesiv să condamne alegerile individuale. Dacă cineva alege să tranziționeze, nu e cazul să îl/o condamnăm. Nu alegerea individuală e problema, ci forțele sociale care determină acea alegere. Modul în care conceptul de alegere e definit, modul în care sentimentele însele sunt definite și interpretate – acestea sunt lucrurile care trebuie investigate critic. Nu persoanele și alegerile lor fac obiectul lucrării scrise de Max Robinson, ci contextul cultural, economic și social al alegerilor noastre.
De notat că autoarea nu se sfiește să critice inclusiv lesbienele care înfierează persoanele care tranziționează de la femeie la bărbat. E deja un loc comun în bula progresistă ca lesbienele să le considere „trădătoare” pe femeile care doresc să își altereze corpul pentru a se apropia cât mai mult de caracteristicile masculine. Or, spune Max Robinson, adevăratele trădătoare sunt tocmai cele care se grăbesc să jignească pentru că nu iau în calcul tocmai factorii de ordin social, cultural și economic care determină alegerile. Nu ne putem ridica de la judecăți simpliste de ordin moral, de la jigniri și atacuri la persoană, decât urmând calea deschisă de autoare și privind oamenii ca procese, ca rezultate ale forțelor sociale și economice care modelează tipul de opțiuni, tipul de presiuni la care suntem supuși și de așteptări pe care le avem.
Dacă cineva e în căutare de soluții simple și de motive pentru a pune la index cartea scrisă de Max Robinson pe motiv de „bigotism” va avea de furcă pentru că autoarea nu este deloc dogmatică, se ferește să dea soluții ultime și critică, așa cum spuneam, inclusiv membre ale comunității sale care cad în capcana de a judeca persoanele și nu circumstanțele sociale și economice.
Lucrarea ei este un exercițiu intelectual de cea mai bună calitate și un efort real de a înțelege din perspectivă socială mecanismele care determină alegerea, sentimentele, tipul de soluții de multe ori individualiste și comerciale pe care le găsim la problemele emoționale create de o societate misogină și intolerantă. Dar poate cel mai de preț lucru este scriitura care vine dintr-o poziție de imensă empatie și bunătate. Autoarea își ia toate precauțiile la tot pasul ca să nu creeze impresia că dorește să atace, să judece persoane, să se urce pe tronul corectitudinii morale pentru a da verdicte și a împărți sentințe.
Dar, deși cartea e scrisă de una dintre cele mai grijulii și empatice persoane pe care am avut ocazia să le cunosc prin intermediul textelor lor, este o „bombă” în materie de demolat mituri și locuri comune.
În cele șapte capitole ale lucrării autoarea deconstruiește pe rând alegerea, portretizarea detranziționării în media, industriile „asimilării”, progresul, sentimentele, moștenirea și medicina destinată schimbării de sex.
În capitolul „Alegere” autoarea discută lucruri foarte importante despre modul în care definim acest concept din perspectiva feminismului radical. Astfel, o alegere este cu adevărat alegere în momentul în care ai două opțiuni dezirabile. Din perspectiva unei persoane care îngrijește adulți cu dizabilități, autoarea este în măsură să explice că dacă oferi opțiunea „cafea cu lapte” și „limonadă” unei persoane despre care știi sigur că detestă cafeaua cu lapte, de fapt, nu i-ai oferit șansa unei alegeri. Pentru femei în special, această banală observație poate căpăta valențe cât se poate de serioase: o femeie care „alege” să devină mamă surogat pentru că nu are ce mânca și salariul de mizerie de la fabrica de confecții nu-i ajunge nici pentru cheltuielile minimale, ei bine, acea femeie nu „alege”. O femeie care, conform vocilor foarte stridente ale feminismului liberal, „alege” să se prostitueze, alternativa fiind ori să muncească enorm pe un salariu care nu-i asigură traiul decent, ori literalmente să moară de foame, de fapt nu „alege”. Trebuie ca opțiunile din care alege să fie egal dezirabile pentru a putea vorbi cu adevărat de o „alegere liberă”. Când trebuie să îți hrănești copiii și a deveni mamă surogat pare să asigure veniturile necesare, de fapt, iei o decizie dură într-o situație limită, dar nu alegi, în adevăratul sens al cuvântului. A lua decizii dure nu e același lucru cu a alege. În plus, perspectiva liberală, insistă aproape obsesiv asupra acestor decizii individuale, acuzând feministele liberale că „infantilizează” femeile, negându-le șansa și abilitatea de a „alege”. Or, capacitatea de a lua măsuri dure în situații limită nu poate fi echivalată cu alegerea liberă. Da, sigur că femeile au capacitatea de a lua decizii. Feministele radicale nu le „privează” de această capacitate, nu le „victimizează”. Feministele radicale, din contra, luptă să le ofere opțiuni dezirabile, nu situații limită în care trebuie să ia niște decizii teribile. Autoarea disecă meticulos ce anume înțelegem prin „alegere” într-o societate patriarhală. Cum, oare, nu putem vedea că alegerea se produce sub presiunea factorilor de natură economică și socială și nu e niciodată „pur” individuală. Ea aduce în discuție și acuzația mai veche adusă feminismului radical și anume faptul că ar transforma femeile în victime. Or, autoarea observă cu multă perspicacitate că a pretinde că nu ai cancer nu te scapă de tumori. Din contra, a lipsi femeile de limbajul care să le ajute să-și numească problemele, a le lua aparatul conceptual cu ajutorul cărora să înțeleagă care sunt factorii din afara lor care le oprimă, care le pun în situații limită, care le modelează, până la urmă, destinele și devenirea, este ceva de o cruzime fără margini.
Feminismul liberal nu doar că le privează pe femei de întregul aparat dezvoltat de feministele care merg către cauzele sociale sistemice ale patriarhatului, dar pun întreaga presiune și responsabilitate pe umerii femeii care „alege”. Seducția individualismului și a ideii că, da, iată ești puternică, tu alegi, tu decizi, tu și iar tu ești miezul problemei, ești liberă și independentă este o armă aproape imbatabilă. Cui nu-i place să i se spună că e unic și special, că el singur își modelează destinul că stă în fața valurilor vieții precum statuia libertății cu flacăra independenței în mână? Sub acest aspect liberalismul este infinit mai periculos decât conservatorismul pentru că este seducător și perfid. Fiindcă odată separat de ceilalți și redus la alegerile tale, presiunea și responsabilizarea pentru factori care chiar nu țin de puterile tale de alegere au efecte devastatoare. It’s not just in your head este titlul unui podcast rebel care pune sub semnul întrebării nu doar industriile de „auto-ajutor” și „binefacere”, dar chiar asumpțiile psihoterapiei ca atare care pune uneori o nedreaptă presiune pe individ, sugerându-i că nimic din forțele sociale nu poate fi schimbat, că doar el se poate schimba și că „e în capul lui” problema, că nu contează ce pățește, contează cum gestionează. Or, de multe ori, această atitudine poate fi reducționistă și simplistă. Să nu anticipăm: Max Robinson are un întreg capitol despre psihoterapie și problemele ei. Revenind la chestiunea alegerii, Robinson merge, în buna tradiție a feminismului radical, la sursa definiției „empowerment-ului” – un termen aproape imposibil de definit în română. Ea analizează acea definiție a acestei idei de a oferi putere femeilor în care se schimbă circumstanțele sociale, politice și economice în direcția în care vor permite unor grupuri marginalizate – femei de culoare – mai multă putere. Or, alegerea individuală nu este despre „empowerment” în acest sens al termenului. Trebuie să schimbi societatea ca să beneficiezi de circumstanțele necesare exercitării puterii, nu să alegi individual un mod de a face bani sau un produs. „Empowerment-ul” în cadrul unui sistem restrictiv și nedrept bazat pe competiție și inegalitate, pe oprimare și patriarhat e cel mult un produs al industriei de publicitate care este avantajată de ideea că noi considerăm că dobândim „putere” prin alegerile de consum. El nu are cum să fie, în accepțiunea analizată de autoare, unul individualist.
„Autoarea Andi Zeisler o identifică pe asistenta socială Barbara Bryant Solomon ca fiind prima utilizatoare a termenului „empowerment” („împuternicire”) în contextul luptei împotriva opresiunii. În lucrarea sa din 1976 intitulată „Black Empowerment: Social Work in Oppressed Communities”, Solomon definește acest concept ca fiind „un efort intra-comunitar de a lucra pentru stabilitate financiară și putere, ca o alternativă la un model de sus în jos care depinde de bunăvoința celor deja înzestrați cu astfel de lucruri”. (Solomon, 1977 în Robinson, 2021, 13). Așa cum putem vedea din definiția oferită, „empowerment” înseamnă că o comunitate luptă pentru un țel comun, pentru schimbarea unor sisteme de pe urma căreia vor beneficia toți. Această cooperare, solidaritate, luptă pentru idealuri comune este exact ceea ce se pierde în definiția potrivit căreia „alegerea” de a deveni femeie în prostituție sau mamă surogat este sursă a „empowermentului”.
Pentru persoanele în cazul cărora alegerea este între moarte și chirurgie plastică menită să le „scoată” feminitatea din corp, de parcă ar fi un abces, nu vorbim în mod real de alegere, din perspectiva autoarei. Atâta timp cât femeile care nu se simt confortabil cu ceea ce societatea le spune că este „feminitatea” sunt trimise la chirurg pentru a-și trata suferința emoțională și li se spune că riscă să se sinucidă dacă n-o fac, alegerea este aproape absentă. De aceea, multe persoane care au ales să tranziționeze reacționează extrem de violent când li se chestionează decizia. Ele o interpretează ca un atac direct la viața lor. E ca și cum li s-ar spune că trebuie să chestioneze singurul lucru care le poate scăpa de moarte. Va fi un drum lung și extrem de dureros, dar, poate, într-un viitor cât mai apropiat, cărți ca aceasta vor putea aduce nuanțe, completări, observații menite să lărgească câmpul discuției și al opțiunilor în așa fel încât să vorbim despre alegere, nu decizii dure în situații limită.
Al doilea capitol vorbește despre modul în care presa le tratează pe femeile care detranziționează. Pe de parte este vorba despre presa conservatoare odioasă în efortul ei de a-și freca fericită mâinile la vederea femeilor care aleg să detranziționeze și care nu se abține să spună rânjind: „v-am spus eu”. Suferința acestor persoane este folosită pentru avansarea celor mai retrograde și pline de ură idei, sub masca empatiei și înțelegerii față de ele. Robinson citează cazul evanghelistului Walt Hayer care o citează pe autoare fără să îi ceară permisiunea. (Robinson, 2021, 28). Mimând empatia, conservatorul se folosește de povestea ei pentru a ilustra ideea că femeia e făcută să satisfacă bărbatul și să nască prunci. Nu-l interesează deloc că Robinson nu aderă la idealul lui și că nu dorește nici una, nici alta. Iubește femei și nu dorește copii. Blasfemie. Probabil evanghelistul nostru, laolaltă cu alți conservatori, stau la colț și așteaptă, doar, doar „s-o converti” la idealul lor feminin. Până atunci depun eforturi serioase să „convertească” ei aceste persoane la ideile lor despre ce este și ce trebuie să facă femeia. Sigur că e fascinantă – nu într-un sens bun – această dorință grotescă de a-i băga pe toți în tiparele pe care crezi că prietenii tăi imaginari, divinitățile, le doresc. Dar aici reținem modul foarte problematic în care presa conservatoare se folosește de poveștile suferinței persoanelor care detranziționează ca pe pilde din care femeile trebuie să învețe supunerea, ca modele de „femei auto-distruse”. Or, spune Robinson, consideră că viața ei acum e împlinită și că doar obsesia cu imaginea și corpul îi face pe mulți s-o judece exclusiv din această perspectivă.
Sigur, liberalismul este un inamic mai redutabil decât conservatorismul pentru feministele radicale. El se prezintă, așa cum îl descrie autoarea, sub forma unor jurnaliști „de bine” de la The Economist, care vor la modul sincer să înțeleagă ce s-a întâmplat cu ea. Sigur, ea se simte tentată să le răspundă pentru a se asigura că ideile care au ajutat-o de fapt să se elibereze ajung la un public numeros. Numai că, după ore petrecute cu jurnaliștii de la The Economist, vede că ei doresc să o înscrie în narațiunea simplistă „înainte” și „după”. Cum arăta Max Robinson înainte? Dar după? Pentru că asta vinde și asta contează. Pe ei nu-i interesează exact esențialul: că Max Robinson este „dincolo” de acest „înainte” și „după”, că a depășit aceste segmentări simpliste ale unui întreg proces al devenirii ei. Nimic din referințele bibliografice, din modul în care ea, prin acces la literatură feministă radicală și la comunități de feministe, a găsit calea de a se accepta și de a renunța la soluția individualistă comercială de a-și înscrie corpul, prin operații și suplimente hormonale, în idealul „masculin”, ei bine, nimic din toate astea n-a trecut de jurnaliștii „de bine”. Deși mimau perfect interesul. Cu jurnaliștii de la BBC a fost prevenită și a refuzat, în ciuda încercărilor lor repetate, să insiste asupra elementelor fizice ale procesului transformării ei, explicându-le în detaliu, cu bibliografie, ce i-a schimbat mintea! Ca lucrurile să fie evidente, aceștia au renunțat pur și simplu să mai publice interviul cu ea.
Perspectiva liberală, seducătoare, este la fel de reducționistă și este chiar mai periculoasă pentru că mimează interesul real, deși urmărește profit, click-uri și narațiuni ultrasimplificate. Însă, așa cum afirmă autoarea, experiența a stimulat-o să controleze ea povestea și ce anume din ceea ce a trăit ajunge la public, cartea de față fiind exemplul grăitor în acest sens.
În capitolul „Industriile asimilării” Robinson vorbește și despre alegerile pe care le-a făcut ea. Cu o minte impregnată de imaginile de pe rețelele sociale în care feminitatea este pe de o parte descrisă în termeni peiorativi și pe de alta redusă la atribute de ordin carnal. Astfel, Robinson explică faptul că, fiind o adolescentă supraponderală lesbiană, integrarea în idealul de frumusețe standard i se părea extrem de dificil. Schimbările antrenate de adolescență au scos corpul ei din zona de control și ea a început să deteste exact elementele descrise peiorativ, aproape ca tumori maligne pe site-urile chirurgilor esteticieni care promiteau, alături de imaginile de „înainte” și „după” să o scape de pulpele „lăsate”, de „sânii flasci”, de „abdomenul bombat”. Mai mult, pe site-ul chirurgului pe care îl vizita cu religiozitate i se promitea că va scăpa de abdomenul „feminin” și că, în urma procedurii, va avea un abdomen „masculin”. În fața unor schimbări corporale antrenate de adolescență pe care nu le putea stăpâni, învățând să își urască profund corpul pentru că era departe de ideal, masa chirurgului părea pragul spre tărâmul promis. Și, într-un sistem dereglementat în care medicina se practică, din nefericire, de prea multe ori pentru profit, chirurgia estetică înregistrează peste 16 miliarde de dolari profit de pe urma milioanelor de operații efectuate.
Rigurozitatea cu care autoarea analizează toate aspectele legate de această industrie a chirurgiei plastice este remarcabilă. În majoritatea cazurilor pacienții operațiilor plastice sunt femeile. Formularul de consimțământ semnat de persoane suficient de disperate implică de multe ori faptul că pacienta nu se va plânge de efectele secundare suferite de pe urma intervenției. Chirurgul care a operat-o pe Max Robinson activează în zona San Francisco. Acolo a fost dat în judecată de opt ori, dar a avut destui bani încât să cadă la înțelegere cu clientele. Are destui bani și prestigiu încât să supervizeze alți chirurgi care operează sub îndrumarea lui. Robinson chestionează această rezolvare individualistă comercială a problemelor emoționale create de concepțiile înguste ale unei societăți misogine și lesbofobe. Suferința enormă produsă de conștiința de a fi o „ciudată”, de a nu se integra în normele impuse o fac să creează că există soluții simple, că tot ceea ce e feminin în ea poate fi extirpat de chirurg. Sigur că, după soluția simplă pe care o îmbrățișează și părinții ei, părea că totul merge minunat. Ajunge, prin tranziționare, să nu mai trebuiască să își justifice „ciudățenia”. E bolnavă. Și medicul o va trata amputându-i țesuturile sănătoase considerate „feminine”. Peste ani ne vom uita în urmă, ca feministe, și ne vom întreba cum a fost posibil să lăsăm lucrurile acestea să se întâmple. Cum am putut-o dezamăgi pe Max Robinson și altele ca ea lăsându-o să creadă că o problemă emoțională cu rădăcini sociale evidente are rezolvări atât de simpliste?
În capitolul „Progress: On Being Trans Youth” Robinson amintește de obsesia femeilor de a-și altera corpul pentru a corespunde unor idealuri. Mai mult, citează cazul administrării tratamentelor hormonale unor copii pentru că părinții se temeau că vor avea un copil scund. La fel, fetelor li se administrau medicamente care să le stopeze creșterea, fie că aveau boala care le-ar fi făcut să crească necontrolat, fie doar că părinții se temeau că ele nu-și vor găsi un soț potrivit din pricina înălțimii. Consecințele acestor tratamente au fost dramatice, însă obsesia integrării sociale este suficient de puternică. Părinții, spune Robinson, își iubesc copiii și își doresc tot ce e mai bun pentru ei, dar asta nu înseamnă că ceea ce înțeleg ei prin „bine” e într-adevăr un lucru benefic. Alegerile lor sunt determinate de presiuni sociale. Robinson citează cazuri de chirurgie plastică aplicată adolescentelor – în special rinoplastie – fără ca ele să dorească neapărat acest lucru. Lucrarea scrisă de Ann Cohen „Normal at Any Cost” detaliază aceste derapaje venite din partea părinților binevoitori dispuși să își altereze fizic copiii pentru a le asigura o viață împlinită. (Cohen & Cosgrove, 2009)
Este mulțumită că încă nu erau suficient de dezvoltate tratamentele care să „stopeze” adolescența și nu a primit un asemenea tratament. În fond, se întreabă ea, cum ar putea un copil care nu știe ce gen își dorește să fie să știe exact că își asumă riscurile antrenate de tratamente care să „blocheze” pubertatea?
Industriile asimilării sunt parcă desprinse dintr-o distopie SF în care progresul tehnologic e folosit pentru a trata chirurgical probleme generate de societate. În loc să schimbăm societatea, folosim progresul tehnologic pentru a trata indivizii și a-i face să se integreze în normele sociale.
Un capitol important este „Sentimente”. Sentimentele sunt definite în cadrul unei culturi, ele sunt rezultatul unui proces, al unei interacțiuni sociale. Modul în care le identificăm, le numim, le interpretăm este mediat de limbaj, de cunoaștere, lucruri determinate social. Perspectiva reducționistă vede sentimentele ca pe niște bomboane într-un tort. Creierul nostru este tortul și bomboanele sunt sentimentele. Separate, definibile și clare ele sunt de netăgăduit. În perspectiva conectivistă, interacționistă pe care o adoptă Max Robinson, sentimentele sunt rezultatul unui proces sunt reacția adaptativă la mediu, sunt definite și conotate pozitiv sau negativ în funcție de cultură. Nimeni nu are dreptul să nege sentimentele cuiva. E un lucru extrem de neplăcut să ți se chestioneze sentimentele, dar asta nu înseamnă că nimeni nu are voie s-o facă și că niciodată n-o să ai nimic de câștigat de pe urma acestui proces de chestionare, oricât de dureros ar fi. În acest capitol Max Robinson chestionează psihoterapia. Sigur, spune ea, sunt enorm de multe persoane care au beneficiat de pe urma psihoterapiei. Dar, e la fel de adevărat că sunt foarte multe care au avut de suferit. A da unei persoane autoritate sporită asupra vieții tale este un lucru riscant. În plus, există tendința de a psihologiza și patologiza totul: inclusiv că cineva este reticent cu privire la valențele phihoterapiei este, în viziunea unora, un simptom al unei presupuse afecțiuni. Iar în cazul persoanelor care au detranziționat tratamentul psihologic este unul problematic. Dacă o persoană a tranziționat fie nu a fost cu adevărat trans pentru că nu avea cum să sufere atât de mult și să renunțe la tranziție, fie este încă trans dar presiunea socială a făcut-o să renunțe. Doar dacă se supune și acceptă tranziția este „normală”. A face o ierarhie a suferinței și a identifica drept reală doar un anume tip de suferință, cea tratată prin tranziționare este o formă de anulare și ștergere a experienței persoanelor care detranziționează.
În capitolul „Moștenirea”, Max Robinson discută despre cât de mult pierd feministele tinere pentru că sunt private de accesul la literatura feministă radicală. Pentru că în anul 1980 Janice Raymond a scris o scrisoare care se opunea ideii unei comisii care analiza ideea de a deconta tratamentele de schimbare de sex, autoarea a fost înfierată și acuzată a ucis peste 50.000 de persoane trans care s-au sinucis! Sigur că numărul este imposibil de dovedit și a reduce această tragedie la un text scris de o femeie este pură misoginie. Destul însă pentru a îngropa definitiv lucrarea scrisă de Janice Raymond, ”The Transexual Empire”. (Raymond, 1994) Cine are de câștigat de pe urma acestei „ștergeri” din memoria feministă a unei lucrări importante?
Din perspectiva autoarei, a chestiona normele sociale reprezintă o rezistență autentică. A permite industriei chirurgiei plastice să te modeleze contra cost în ceea ce societatea definește ca „sexul opus” reprezintă o soluție individualist-comercială la o problemă socială.
”În lucrarea „Women as Wombs”, Janice Raymond identifică modul în care liberalii se concentrează pe expresii limitate ale libertății de alegere în cadrul instituțiilor opresive precum complexul industrial medical, în loc să localizeze libertatea în rezistența autentică. Insistența liberală că tranziționarea sexuală reprezintă o amenințare reală pentru valorile patriarhale poate fi cu siguranță interpretată în acest fel. Totuși, o lesbiană care refuză să se considere că are nevoie să fie medicalizată reprezintă o formă de rezistență autentică.” (Robinson, 2021, 91)
Autoarea descrie faptul că s-a simțit inițial bine cu schimbările antrenate de tranziționare, însă descoperirea literaturii feministe radicale și mai ales a comunității feministe cu ajutorul căreia a citit și aprofundat această literatură i-a dat puterea să-și schimbe mintea și perspectiva.
Un lucru foarte interesant menționat de Robinson se referă la indiscutabila responsabilitate pe care o avem când alegem ceva.
„Interesele ne sunt mai bine servite atunci când ne numim parte dintr-o feminitate care se extinde pentru a include fiecare femeie în timp ce crește și se schimbă. Exercitându-ne abilitatea de a ne concentra pe expresii autentice pozitive ale libertății noastre de alegere și de a sublinia poveștile noastre, abilitățile și autonomia față de bărbați, descoperim potențialul de a depăși jalnica admirație pe care am putea-o avea pentru o mică libertate de a lua decizii neinformate despre propria noastră autodistrugere. „Alegerea” prezentată era următoarea: fie tranziția, fie trăirea vieții în stagnare ca o victimă perpetuă – doar o femeie. Dar acestea nu sunt singurele opțiuni. Avem o moștenire politică și intelectuală ca lesbiene, femei și feministe; este timpul să o revendicăm.” (Robinson, 2021, 101)
În capitolul ”Chirurgia plastică văzută ca ritual sadic” Robinson discută, urmând lucrarea Gyn/Ecology scrisă de Mary Daly (Daly, 1990) ororile chirurgiei plastice. În vreme ce bărbații care tranziționează doresc să obțină părțile considerate „chintesența feminității” femeile antrenate în acest proces doresc să scape de ele ca de ceva care le poluează existența.
”Pentru o persoană trans (de la femeie la bărbat), feminitatea sa este ceva poluant de la care trebuie să se curețe. Persoanele de acest tip percep o discordie între sexul lor atribuit la naștere și sinele lor adevărat. Declarația implicit inexactă „devin cine sunt cu adevărat” rezumă natura contradictorie a acestei căutări. Indiferent dacă este descrisă în termeni de „esență genetică” (Ehrensaft și Spack, 2017), identitate, harta corpului sau sexul creierului, este adevărat că noi credem (sau credeam) că există un sine potențial mai bun, mai autentic decât cel cu care ne-am născut, pe care suntem obligați să îl îmbrățișăm. Aspectul mamifer al corpurilor noastre urâte ar trebui netezit, eliminat, optimizat, pentru a ne dezvălui așa cum eram meniți să fim. Obsesia pentru puritate se manifestă ca o obsesie de a ajunge mai aproape de a îmbrățișa un sine mai adevărat, necontaminat de feminitate.” (Robinson, 2021, 110)
Dar acest dispreț de sine este întreținut de industria chirurgiei plastice. Femeile sfârșesc prin a fi condamnate că s-au „automutilat”, deși cei care fac aceste acte de amputare a țesuturilor sănătoase nu sunt femeile, ci chirurgii plasticieni care obțin profituri însemnate. În plus, și tratamentele hormonale sunt administrate tot de medici în urma aprobării primite de la psihologi. Robinson are dreptate să insiste asupra faptului că există o responsabilitate împărtășită a tuturor acestor specialiști. Presiunile de ordin financiar și soluțiile individualist comerciale fac ca rezistențele acestor specialiști să fie ușor de înlăturat. Probabil că ei înșiși au „alegeri” care sunt de fapt decizii în situații limită: te conformezi sau riști excluderea. Cert este că Asociația Chirurgilor Plasticieni di SUA în care sunt înscriși 93% dintre membrii acestei comunități de profesioniști estimează că a avut loc o crește de 289% a cazurilor de femei care doreau să tranziționeze între 2016 și 2017. În Marea Britanie, s-a înregistrat în 2009 și 2016 o creștere cu 930% a cazurilor de copii trimiși la medicii de la clinicile de tranziționare. (Robinson, 2021, 113). Sigur, se poate infera că au fost suficiente cazuri dintotdeauna însă abia acum au avut curajul să își asume această dorință. Dar poate că autoarea are dreptate să atribuie această creștere situației în care industria medicală a oferit fetelor un diagnostic pentru suferința provocată de trecerea prin pubertate într-o societate violentă și intolerantă.
Concluzie
Ar fi, poate, firesc, să existe cercetări amănunțite care să verifice aceste ipoteze. Climatul actual de ură și polarizare nu o permite. Dar cauza feministă nu e servită de ignoranță, agresivitate, acuzații de bigotism, anulări și ură. Militantismul fanatic este eficient la nivel de stradă, dar total contraproductiv în alte arii ale cunoașterii și analizei. Cineva care militează pentru amputarea sânilor fetelor cu disforie, sau care, dimpotrivă, la fel ca și Max Robinson ar opta pentru lecturi feministe radicale, ar putea dezbrăca, la modul ideal, haina militantismului când intră în bibliotecă. Pe cât de dezirabil este militantismul în stradă, când el ajunge în cunoaștere, știință și dialog devine otrăvitor.
Referinte
Cohen, S., & Cosgrove, C. (2009). Normal at Any Cost: Tall Girls, Short Boys, and the Medical Industry’s Quest to Manipulate Height. Jeremy P. Tarcher/Penguin.
Daly, M. (1990). Gyn/ecology : the metaethics of radical feminism (a II-a ed.). Beacon Press.
Raymond, J. G. (1994). The transexual empire: the making of the she-male. Teachers College Press.
Robinson, M. (2021). Detransition: Beyond Before and After. Spinifex Press.
Solomon, B. B. (1977). Seller image for Black Empowerment: Social Work in Oppressed Communities for sale by ThriftBooksVintage Seller Image More images Black Empowerment: Social Work in Oppressed Communities. Columbia University Press. https://www.abebooks.com/book-search/isbn/9780231040860/
INDICAȚII DE CITARE:
Maria Cernat „Nostalgia corpului. Tranziție și detranziție – o perspectivă feministă radicală” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 