Identitatea și stimularea electrică a creierului – scurte reflecții pe teme cospiraționiste
Situațiile de stres extrem scot la iveală mecanisme adaptative menite să ne ajute să supraviețuim. Uneori însă, aceste reacții la stres, pot îmbrăca forme simpliste de gândire în care iraționalitatea se manifestă prin apetența pentru explicații foarte ușor de înțeles, schematice, dar adesea eronate.
Pandemia a fost o asemenea situație în care teama pentru propria viață și pentru viața altora, exacerbată de media axate pe profit, a adus în spațiul public teorii explicative dintre cele mai bizare pentru fenomenele neobișnuite la care asistăm. Una dintre ele vizează microciparea, adică introducerea – ipoteza era că acest lucru se face, desigur, prin vaccin – a unui microdispozitiv electronic în corpul nostru cu scopul exercitării de către o elită ascunsă a unui eficient control social.
Romane ca „1984” sau „Minunata lume nouă” arată că teama de evoluțiile tehnologice menite să ofere unui număr restrâns de oameni capacitatea de a controla întreaga populație este una care bântuie societatea umană de aproape un secol.
Sigur că ideea că printr-un ac de dimensiuni atât de mici ar putea fi introdus un dispozitiv electronic atât de puternic este pură fantasmagorie. Dar teama de control, precum și de faptul că, într-adevăr, au existat și încă mai există tendințe și experimente de a exercita controlul asupra comportamentului uman prin mijloacele puse la dispoziție de o tehnologie avansată, nu e cu totul nejustificată.
Cineva, mai precis José Manuel Rodríguez Delgado, un medic neurolog născut în Spania în anul 1915 care și-a desfășurat activitatea științifică în SUA în anii 60-70, a introdus la propriu electrozi în creierele pacienților bolnavi mintal pentru a observa reacțiile acestora la încercările de control somatic și comportamental prin stimulare electrică.
Experimentele care vizau obținerea unor modificări comportamentale prin stimularea căilor nervoase nu au început însă cu Delgado. După ce vreme de milenii medicina a fost mau degrabă o pseudo-știință bazată pe intuiție și urmarea necritică a autorității, odată ce disecțiile și inventarea electricității au devenit fenomene comune, s-a putut observa că mușchii broaștelor se contractau când erau stimulați electric. Experimentele lui Galvani în acest sens sunt datate încă din 1791. Totuși de la experimentele rudimentare până la cele extrem de complexe realizate de Delgado este cale lungă.
Astfel în anii 60 Delgado a încercat să vadă în ce măsură poate să controleze comportamentul pisicilor, maimuțelor și, în premieră, al oamenilor, prin intermediul unor electrozi implantați în creier.
Experimentele rămân astăzi puțin explorate din pricina intruziunii lor atât în plan fizic (materialele folosite de Delgado erau încă destul de rudimentare provocând leziuni) cât și în plan psihic: cât de corect este să controlezi, de la distanță, comportamentul unui bolnav prin stimulare și să îl folosești drept șoarece de laborator.
În actualitate există încercări de explorare a terapiilor alternative de tratare a maladiilor psihice prin intermediul dispozitivelor electronice implantate în creier. În anul 2021, Revista Nature publica rezultatele unui studiu în care o pacientă a fost tratată de depresie severă rezistentă la tratamentele tradiționale medicamentoase și psihoterapeutice prin implantarea unui dispozitiv intracranian.
Iată ce spun cercetătorii: Am dezvoltat o abordare care a utilizat mai întâi electrofiziologie intracraniană timp de multe zile și stimulare electrică focalizată pentru a identifica un biomarker personalizat, specific simptomatologiei, și o locație pentru tratament unde stimularea a ameliorat simptomele. Apoi, am implantat un dispozitiv cronic de stimulare și monitorizare cerebrală profundă și am implementat o terapie în circuit închis (closed-loop) ghidată de biomarker la o persoană cu depresie. (Scangos et al., 2021). Ingeniozitatea metodei vine din mecanismul pe care Delgado îl prevedea încă din anii 60. Cu alte cuvinte, nu este un stimulator neuronal care funcționează la intervale regulate de timp, ci are capacitatea de a detecta semnalele care prevestesc un episod depresiv, emite apoi semnale electrice menite să regleze activitatea creierului, pentru ca în cele din urmă, odată ce pericolul a trecut, să înceteze stimularea. Operația a fost extrem de complexă întrucât introducerea dispozitivului și asigurarea funcționării normale a creierului odată ce acesta este plasat în cutia craniană reprezintă provocări serioase. Soluția pare simplă, însă la fel cum vom vedea în cazul experimentelor lui Delgado, nu este nici pe departe lipsită de riscuri.
De altminteri, unul dintre motivele pentru care exploarea stimulării electrice a creierului nu a fost dezvoltată la nivelul la care poate și-ar fi dorit Delgado era legată de brutalitatea intervenției în sine.
Ca să rămânem în actualitate, tot de dată recentă este realizarea altei conexiuni pe care Delgado o menționează, și anume conectarea creierului la un computer. De data aceasta este vorba despre creierul unei maimuțe care tot prin intermediul unui dispozitiv cu numeroase terminații inserat în cadrul unei operații realizate aproape în totalitate automatizat cu ajutorul unui computer a fost conectat la un computer. Maimuța a „învățat” computerul să îi traducă intențiile și a reușit să miște „cu mintea” cursorul mouse-ului pe un ecran. A învățat să mute inițial cursorul mișcând un mâner în anumite zone prin oferirea de recompense. În timp a învățat să miște cursorul prin comunicare directă cu computerul.
Acestea sunt reluări de dată recentă a unor preocupări mai vechi. Cartea lui Delgado, „Physical Control of the Mind – Toward a Psychocivilized Society” reprezintă cea mai complexă încercare făcută vreodată de control efectiv al creierului prin dispozitive implantate și controlate de la distanță (Delgado, 1971).
Înainte de a trece la expunerea efectivă a experimentelor care sunt unele dintre cele mai interesante, dar și tulburătoare totodată, Delgado expune o teorie foarte interesantă a funcționării minții. În genere, tindem să credem că mintea este ceva fix, că este un obiect idependent care poate fi observat sau studiat sau, din contră, că este ceva imuabil, imaterial și nedefinibil. Dualitatea spirit – materie a dominat o lungă perioadă de timp speculațiile cu privire la natura minții și ele au rămas influente inclusiv pe parcursul secolului XX. Delgado observă însă că mintea nu este nici reductibilă la creier, așa cum au încercat diverși filosofi ai minții să pretindă, nici complet separată de acesta. Mintea este un proces – este, în termenii lui Delgado, activitatea intracerebrală ca răspuns la stimularea extracerebrală.
Distincția spirit, materie sau biologie versus cultură își pierd din importanță sau capătă o altă semnificație în această accepțiune. Astfel, după Deldago, copilul se naște fără minte. El are un creier funcțional, dar potențialitatea nu echivalează cu actualitatea: un bloc de marmură nu este o statuie. El poate deveni o statuie, dar nu este încă, lucru pe care trebuie să îl avem în vedere mereu. Venind din partea unui om de știință care și-a dedicat viața studierii creierului, definiția minții ca reacție a creierului la stimuli externi nu este o cale „împăcuitoristă” de a spune că atât predispoziția genetică, dar și cultura au un rol însemnat în formarea minții noastre adesea echivalată cu identitatea noastră personală. Este însăși definirea minții ca proces prin care creierul răspunde la stimulii de mediu.
Poate părea o perspectivă fără prea mari implicații în plan filosofic, în general, și politic, în particular. Dar modul în care neurologul spaniol teoretizează formarea minții nu e deloc inocent. El afirmă că mintea noastră nu poate funcționa fără stimuli. Citează în acest sens celebrele experimente de deprivare senzorială. Studenții participanți la experiment credeau că o să se odihnească liniștiți câteva ore în condițiile de aproape totală lipsă a oricărui stimul vizual, tactil sau auditiv. Totuși, după câteva ore creierul lor a început să producă halucinații – aveau impresia că este cineva alături de ei în pat, vedeau și auzeau lucruri care nu se petreceau în realitate. (Heron et al., 1956). Mintea nu se poate forma, mintea nu poate funcționa și, în general, mintea noastră este răspunsul creierului la factorii de mediu. Or, dacă așa stau lucrurile, înseamnă că eul nostru, că individul ca ființă independentă și autonomă este… un mit. „În mare măsură, educația, în special în culturile occidentale, se bazează pe convingerea că personalitatea individuală este o entitate autonomă și relativ independentă, cu propriul destin, bine diferențiată de mediul înconjurător și capabilă să funcționeze singură, chiar și atunci când este izolată de Pământ și călătorește într-o capsulă orbitală.” (Delgado, 1971, 59) De altminteri, întreaga democrație liberală pornește de la ideea de individ. La limită, într-o viziune destul de copilărească, indivizii funcționează ca niște mici obiecte distincte aflate în stare de imponderabilitate precum particulele de praf. Din motive oarecare decid la un moment dat să formeze o societate. Aceste reprezentări caricaturale exercită însă o mare fascinație asupra noastră și este un mare exercițiu de modestie și chiar umilință să recunoști că ești rezultatul interacțiunii cu mediul, că ești suma circumstanțelor tale și că al tău creier poate cel mult să ofere un model de răspuns la stimuli, dar nu întreaga minte care efectiv nu se poate forma în completă izolare. „Creierul matur, cu toată bogăția sa de experiențe trecute și abilități dobândite, nu este capabil să mențină procesul de gândire sau chiar conștiința și activitatea normală într-un vid al deprivării senzoriale: mintea individuală nu este autosuficientă.” (Delgado, 1971, 59)
În plus, e interesant că neurologul spaniol folosește chiar expresia de „cordon ombilical” pentru a se referi la contantul flux de stimuli pe care e necesar să îl primim din exterior pentru a funcționa.
Curios este însă că Delgado nu se oprește asupra modului în care schimbarea mediului poate schimba tipul de răspuns, ci încearcă un control direct și brutal asupra creierului prin stimulare electrică directă.
Poate n-ar strica aici să menționăm că Delgado chiar crede în avântul său civilizator că aceste experimente ar putea conduce către cucerirea minții umane. Astfel, el aseamănă în paginile de debut ale cărții sale soarta omului cu aceea a brontozautilor, avertizând că puterea mare combinată cu un creier mic conduce la extincție. Astfel, capacitatea enormă dezvoltată de ființele umane pentru a dobândi „eliberarea ecologică” – dominarea naturii și eliberarea de capriciile ei – nu este dublată de o auto-dominare a propriilor reacții. Avem putere foarte mare, în special odată cu descoperirea bombei atomice, și putere de control și rezolvare pașnică a conflictelor foarte mică. Puterea fizică mare combinată cu o putere „psihică” redusă duce, în opinia autorului, la extincție.
Studierea creierului și a reacțiilor sale în acest context devine nu doar o simplă curiozitate științifică, ci o unealtă vitală de care poate depinde însăși supraviețuirea noastră.
Într-o primă etapă Delgado prezintă „instrumentul” pe care urmează să îl folosească în experimentele sale. “Stimociver-ul” este practic un dispozitiv introdus în creier care poate fi controlat prin unde radio și care poate emite semnale electrice. Printre subiecții doctorului Delgado se numără pisici, maimuțe și… oameni. Desfășurându-și activitatea într-un „Eldorado” al reglementărilor de ordin etic, Delgado a putut forța limitele experimentelor în zone pe care astăzi le-am găsi, cu siguranță, extrem de controversate, dacă nu chiar sinistre.
De menționat că istoria psihiatriei a fost marcată de episoade de rebeliune care au zguduit establishmentul profesional și au pus sub semnul întrebării însăși legitimitatea ei în special în SUA. (Szasz, 1974) Până la acel moment, cercetările în domeniul neurologiei/psihiatriei încă erau într-o perioadă de optimism și avânt, marcate totodată de derapajele pe care le vom discuta aici pe scurt. De altminteri, cotrolul minții era o precupare ce se manifesta la nivelul elitelor politice SUA și pe filiera suspiciunii ce friza patologicul în epoca războiului rece. Experimentele realizate de CIA prin intermediul doctorului Donald Cameron rămase cunoscute în istorie drept experimentul „MKULRA” reprezintă poate cel mai întunecat episod în materie de experimente similare torturii în vederea examinării efectelor asupra creierului a substanțelor psihotrope și a aplicării de doze crescute de șocuri electrice pacienților care, evident, nu își dăduseră acordul pentru a participa. (Marks, 1979)
Jose Delgado are meritul că a desfășurat transparent experimentele descriind meticulos atât procesul cât și rezultatul acțiunilor sale. În prima etapă stabilește că se poate stabili o legătură dintre experimentator și creierul subiecților prin intemediul „stimociverului”. Delgado se arată încrezător în capacitatea sa de a nu distruge decât „puțini neuoroni” prin implantarea dispozitivului și se exprimă într-un mod pe care azi l-am găsi cel puțin problematic cu privire la pacientele sale care își manifestă „ingeniozitatea tipic feminină” prin acoperirea dispozitivului cu o perucă…
Apoi experimentatorul încearcă să producă schimbări minore: modifică prin stimulare electrică diametrul pupilei maimuței, modifică postura musculaturii faciale și „face maimuța să zâmbească”. Într-o altă etapă încearcă să vadă în ce măsură dacă poate determina răspunsuri motorii ale animalelor și oamenilor și ce zone din creier sunt responsabile cu mișcarea. Astfel, dacă stimulează zona potrivită, pisica își ridică lăbuța din spate și este în continuare foarte calmă și prietenoasă.
Răspunsurile pe care experimentatorul le obține sunt din ce în ce mai complexe. Astfel, într-o altă rundă de stimulare electrică a creierului Delgado reușește să facă pisica, dar și o maimuță să meargă. De notat că mersul pare „natural”. În ce privește oamenii, Delgado reușește să facă subiecții umani să își miște capul și să recunoască faptul că nu se pot controla în timpul stimulării electrice.
Dincolo de mișcări simple și stimularea deplasării adevărata provocare era, desigur, controlarea unor comportamente complexe. A determina de la distanță, prin apăsarea unui buton, un comportament violent ar putea părea visul de aur al serviciilor secrete care ar putea astfel pune la cale asasinate de o manieră mult mai eficientă. Totuși, ceea ce experimentele lui Delgado indică este faptul că nu este suficient să stimulezi centrii nervoși responsabili pentru comportamentul violent. Dacă maimuțele, cum este cazul maimuței Lina, se află pe o poziție inferioară în grup, ele nu vor ataca maimuțele superioare ierarhic, ci se vor manifesta agresiv „în gol” sau vor ataca maimuțele de pe poziții inferioare. Constrângeri de ordin social intră în joc deci în direcționarea violenței și alegerea țintei. Acestea se manifestă și în cazul maimuțoilor agresivi șefi de grup care își manifestă violența când sunt stimulați. Delgado aduce în discuție un maimuțoi șef violent din fire care, când este și stimulat, se manifestă agresiv față de alți masculi pe care îi suspectează că nu îi respectă autoritatea în vreme ce protejează o femelă, care este preferata sa.
De notat că un anumit tip de comportament nu poate fi doar stimulat ci și inhibat. Acesta este un punct dintre cele mai interesante pentru că, așa cum afirmă Delgado, avem o irațională mândrie de a ne considera diferiți fundamental de rudele noastre din regnul animal, cu care împărtășim totuși 99% din ADN. Or, observarea atentă a grupurilor de maimuțe nu poate să nu ne trezească amintiri legate de moduri de interacțiune umană ce persistă în ciuda evoluției culturale, sociale și economice. Astfel, Delgado aduce în discuție interesantul caz al maimuțoiului șef Ali care se manifestă agresiv ocupând jumătate din cușcă, care bate sistematic masculii ce îndrăznesc să îi încalce autoritatea, care se hrănește primul și care are dreptul să își aleagă partenera de împerechere. Ali se uită fix la toate maimuțele în vreme ce ghinionistele primate aflate pe poziții inferioare nici nu îndrăznesc să ridice privirea la el.
În prima etapă, experimentatorul inhibă prin stimulare electrică aceste comportamente și maimuțele reacționează imediat. Fața deodată blândă a lui Ali le permite să se miște mai liber, să mănânce în voie și să instaureze o ordine mai democratică în cușcă. Delgado, inventiv și oarecum pervers, pune o manetă în cușca maimuțelor care, odată trasă, permite blocarea comportamentului violent al maimuțoiului șef, Ali. Și aici lucrurile devin chiar palpitante. Maimuța Elsa, alfată pe ultimele poziții în ierarhia grupului descoperă maneta și trage de ea. Dar, în loc să o foloseacă pentru a dobândi puterea și a urca în ierarhie în locului lui Ali, Elsa o folosește să-l calmeze pe șef și să creeze armonie și pace în cușcă. Maimuțoiul Ali începe să se calmeze doar când vede că Elsa se apropie de manetă și îl privește fix. Sigur că avem orgoliul de a ne considera fundamental diferiți, dar merită să ne întrebăm: oare câți angajați n-au visat vreodată să găsească o asemenea manetă pe la birou?
Tot la capitolul inhibării comportamentului agresiv, Delgado aduce în discuție agresivul taur care este împiedicat prin stimulare electrică să atace toreadorul în arenă.
În capitolul intitutlat sugestiv „Raiul și iadul din creieul uman”, neurologul reia ideile care au intrat deja în conștiința comună: creierul, ca organ de sine stătător, este incredibil de „indiferent” la durere. Durerea și plăcerea sunt „traduceri” la nivelul creierului ale semnalelor venite prin intermediul căilor neuronale și care sunt interpretate ca durere sau plăcere. Stimularea durerii produce efecte așteptate. Cel mai interesant capitol este însă rezervat stimulării plăcerii. Experimenele arată că un câine, chiar dacă este lovit, dacă primește mâncare după, va da din coadă atunci când este agresat pentru că leagă experiența dureroasă de recompensă. Delgado nu-și ascunde entuziasmul în fața rezultatelor cercetării: „să urmărești un șobolan sau o maimuță stimulându-și propriul creier este un spectacol fascinant”. ( (Delgado, 1971, 141)
Șobolanilor cărora li s-a oferit șansa de a avea acces la butonul care le permitea să se autostimuleze pentru a obține ceea ce experimentatorii asociau cu plăcerea au reacționat foarte interesant: au preferat stimularea mâncării, au fost capabile să treacă peste zone conectate la curent electric și să suporte durerea doar ca să ajungă la butonul de unde obțineau stimularea plăcerii.
Delgado înregistrează cu minuțiozitate efectele stimulării centrilor pe care îi consideră responsabili de plăcere și în cazul subiecților umani. Citează câteva cazuri de paciente al căror comportament se schimbă și care își doresc să continue experimentul, ba chiar propun experimentatorului să se căsătorească cu ele.
Am lăsat la final cea mai problematică parte a acestor experimente: Delgado citează cazul stimulării centrului plăcerii în cazul unui băiat de doar 11 ani! Violența asupra femeilor și folosirea lor pentru tratamente dure și brutale ca hiserectomia propusă ca tratament al isteriei, lobotomia, șocurile electrice și alte asemenea acțiuni extrem de problematice sub aspect etic au fost de regulă îndreptate împotriva pacietelor femei. Însă aici se citează senin cazul în care medicii stimulează centrii plăcerii unui copil de doar 11 ani. Rezultatul prezentat este acela că băiatul are o confuzie în ceea ce privește propriul gen manifestând dorința de a fi fată și de a se căsători cu medicul responsabil de stimularea centrilor plăcerii. Explicația pentru confuzia de gen și manifestarea dorinței de a fi fată este explicată de Delgado prin faptul că poate băiatul avea asemenea porniri homosexuale înainte de stimulare. Dacă ar fi însă să luăm în calcul chiar perspectiva pe care el o propune că suntem rezultatul interacțiunii cu mediul, ar fi la fel de plauzibil să ne imaginăm că băiatul ajunge să asocieze plăcerea cu medicul bărbat ca urmare a acestui experiment pe care poate unii l-ar cataloga ca o formă agresiune sexuală pedofilă.
Aici putem specula cu privire la identitatea care este în continuă schimbare și asupra eului care nu există de sine stător, fiind cel mult un tipar de răspuns al creierului. Putem accepta ideea unei identități înnăscute de gen, de pildă, în acest context, ca mod de a răspunde la stimuli de natură să producă plăcere. E la fel de probabil ca identitatea să fie rezultatul unei conexiuni dintre plăcere și sursa ei – în acest caz medicul.
În ultima parte a lucrării Delgado insistă asurpa potențialului progresist al cercetărilor sale care ar dechide calea către o societate „psihocivilizată”. În esență doritor de avans pe calea autocunoașterii, metodele pe care neurologul le propune sunt tot brutale. În fond, ce ne propune Degado este să înlocuim dominația asupra naturii cu dominația asupra creierului altora, cuvântul de ordine fiind „dominație”. Or, întrebarea firească pe care ne-o punem este: pentru a obține cu adevărat o societate „psihocivilizată” trebuie să schimbăm doar orientarea dominației, dinspre exterior spre interior, sau trebuie să schimbăm ideea însăși de dominație și control?
References
Delgado, J. M. R. (1971). Physical Control of the Mind: Toward a Psychocivilized Society. Harper & Row.
Heron, W., Doane, K. B., & Scott, T. H. (1956). Visual disturbances after prolonged perceptual isolation. Canadian Journal of Psychology, 10(1), 13-18.
Marks, J. (1979). The search for the „Manchurian candidate”. Times Books.
Scangos, K. W., Khambhati, A., Daly, P. M., Makhoul, G. S., Sugrue, L. P., Zamanian, H., Liu, T. X., Rao, V. R., Sellers, K. K., Dawes, H. E., Star, P. A., Krystal, A. D., & Chang, E. F. (2021). Closed-loop neuromodulation in an individual with treatment-resistant depression. Nature Magazine, 27. tthttps://doi.org/10.1038/s41591-021-01480-w
Szasz, T. (1974). The myth of mental illness: foundations of a theory of personal conduct. Harper & Row.
INDICAȚII DE CITARE:
Maria Cernat, „Identitatea și stimularea electrică a creierului – scurte reflecții pe teme cospiraționiste” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 