Genocid și feminism – încercare de deconstrucție a argumentelor pro-război
De luni de zile asistăm neputincioși la cea mai amplu documentată tragedie umană care are loc în Gaza. O fâșie minusculă de pământ transformată, așa cum însuși David Cameron a recunoscut, într-o închisoare în aer liber a devenit teatrul celui mai sinistru genocid al ultimelor decade. (Watt & Sherwood, 2010)
Este și cel mai documentat masacru. În doar câteva luni aproape peste 30.000 de oameni, din care 15.00 de copii, au fost uciși cu sânge rece. Ce ni se spune cel mai adesea? Ce ai fi dorit să facă Israel? Dacă era copilul tău ucis sau răpit. Cu riscul ce a părea nerealistă aș spune cu toată inima că m-aș sinucide eu ca să nu trăiesc durerea pierderii propriului copil decât să știu că alți 15.000 au fost omorâți pentru ca ea, fiica mea, să trăiască. Aș trăi la modul cel mai sincer după maxima socratică ce spune că e mai bine să suferi răul decât să îl faci. Nu, nu aș susține un guvern care să meargă să ucidă mii și mii de copii, să lase orfani alte câteva mii, să rănească, să lase pe drumuri atâtea ființei inocente pentru ca mie să îmi fie bine. Nu aș fi putut să optez să-mi îmbrățișez fiica peste 15.000 mii de cadavre de copii ca ea. Este inadmisibil. Aș fi acceptat martiriul, însă așa ceva în Israelul de astăzi nu se poate. Urmărind discuțiile cu oameni obișnuiți realizare de jurnalista Abby Martin am înțeles cât de profundă este indoctrinarea și cât de imposibilă este calea aceasta a iertării și a păcii. (Empire Files: Israelis Speak Candidly to Abby Martin About Palestinians, 2017)
A explica nu înseamnă a legitima
De ce este bine să ne punem întrebări filosofice profunde în fața unor crize de acest tip? Pentru că este previzibil ca un regim concentraționar și o societate în care se trăiește cu pușca în mână să producă orori de tipul celei de pe 7 octombrie. Nu e justificabil sub nicio formă. Însă înțelegerea profundă a sociologiei, a istoriei, a antropologiei ne arată că omul poate fi cel mai blând miel sau cea mai cruntă bestie în funcție de context. (Zimbardo, 2008) Niciun sociolog sau istoric nu ar trebui să abandoneze această înțelegere sistemică a cauzalității acțiunii umane când se apropie de un asemenea conflict.
A explica nu înseamnă a legitima. Ceea ce jurnaliștii ca Peirce Morgan, care mimează imparțialitatea, refuză să înțeleagă este distincția dintre a explica și a legitima. Un intelectual trebuie să priceapă că dacă explici mecanismele sociale profunde care alimentează atrocități de o rară cruzime cum a fost cel de pe 7 octombrie, nu înseamnă că le legitimezi. La fel cum, așa cum îmi explica un prieten, dacă un matematician îți explică faptul că 8 e mai mare decât 5 nu înseamnă că e octofil sau pentafob. Opresiunea, umilința, disprețul nasc monștri. Da, e drept că nu în aceeași măsură peste tot. E drept că religia și cultura pot fi ingrediente cheie uneori indispensabile, dar numai oameni lipsiți de onestitate se pot preface că 7 octombrie a apărut exclusiv din religie sau cultură.
În plus, cum nu există justificare pentru 7 octombrie – în opinia multor sioniști – nu ar trebui să existe explicație nici pentru actualul măcel din Gaza, dacă este să fim consecvenți. Când Holocaustul s-a petrecut am avut scuza că n-am știut. În Gaza are loc cel mai bine documentat asasinat. Femei, copii, bătrâni, poate cetățeni anti-Hamas – căci ar fi complet nerealist să ne imaginăm că toată populația din Gaza e una și aceeași cu Hamas.
O altă strategie a închide orice discuție pe tema măcelului din Gaza este că nu cunoaștem destulă istorie. I-aș întreba pe stimabilii intelectuali care pun asemenea întrebări cam câtă istorie trebuie să știi pentru a înțelege că morții din 7 octombrie nu o să învie dacă ucizi peste 30.000 de palestinieni? Că nu se poate șterge o oroare comițând alte orori. Că durerea nu se vindecă prin răzbunare.
Aș mai aduce, desigur, în discuție faptul că nu e deloc antisemit să dorești oprirea măcelului și a devastării din Gaza. Cred că cel mai antisemit lucru pe care îl poți face în acest moment este să susții un guvern condus de Benjamin Netanyahu, contestat pe străzile din Tel Aviv de înșiși cetățenii israelieni, guvern în care lucrează cu sârg figuri ale dreptei extreme ca Itamar Ben-Gvir și Bezalel Smotrich. O simplă examinare a declarațiilor lor și ne ajură înțelegem de ce este cel mai mare rău pe care îl poți face statului Israel să susții asemenea politicieni. (Israel Rocked by Largest Protests Since War Began as Netanyahu Faces Growing Pressure, 2024)
Adesea apare întrebarea: ce ai fi dorit să se petreacă pe 7 octombrie? Ce trebuia să facă Israel? Păi, probabil că trebuia ca acest guvern să cadă întrucât este parte a problemei și nu are cum să fie sursă a soluției. E ca și cum încerci să stingi focul cu benzina cu care a fost aprins. Apoi trebuia judecat la rece. Adică? Păi dacă vorbești acum despre pace sau negocieri ești acuzat că ești pro Hamas. Ideea este să fii pro adevăr, pro rațiune. Dacă o soluție pragmatică se suprapune chiar și parțial peste interesele Hamas ea este acum respinsă, în ciuda faptului că ar putea avea potențial pozitiv. Suntem într-un film absurd. Uneori tonul discuțiilor frizează ridicolul. Afirmi că doi plus doi fac patru și acest adevăr banal e respins pe motiv că așa crede și Hamas. Tocmai aici era nevoie de înțelepciunea SUA, aliatul de nădejde al Israelului. Pentru că reacțiile emoționale riscă să întunece acțiunile. Regimul concentraționar a dat naștere la atrocitățile din 7 octombrie, atrocitățile din 7 octombrie au dat naștere celui mai monstruos măcel din ultimele decenii. Unde ne oprim? Și, mai ales când există corporații care văd în tragedia din Gaza o minunată oportunitate de a-și testa armamentul, unde punem punct? Nu era oare firesc să se deschidă coridoare umanitare, să fie scoate măcar femeile și copiii din fâșie înaintea dezlănțuirii bombardamentelor?
Scuturi umane
Din nou, într-o logică puternic contorsionată ni se oferă ca justificare pentru uciderea celor 15.000 de copii faptul că Hamas îi folosește ca scuturi umane. Putem înțelege de aici, că dacă un militant Hamas s-ar ascunde în grădinița unde se află copiii jurnaliștilor de nădejde care amplifică aceste mesaje, ei ar fi perfect de acord ca armata să arunce în aer grădinița. Sau probabil că nu. Pentru că e atât de ușor să iei decizii de a eticheta propriul copil ca „scut uman”. Și, în fond, dacă Hamas face acest lucru, de ce ar trebui să ne coborâm la nivelul lor? Ia haideți să facem un exercițiu de imaginație: cât de firesc ni s-ar părea să fim aruncați în aer dacă un terorist se ascunde în blocul nostru? La ora la care discutăm, peste 30.000 de palestinieni au fost uciși. Și mai mulți au fost răniți. Spitalele au fost distruse pe motiv că ascund militanți Hamas. Universitățile au fost distruse. Acum urmează operațiunea militară în partea sudică a fâșiei. Totuși, cum e posibil ca una dintre cele mai puternice armate să aibă nevoie de atâtea luni pentru a extermina o forță net inferioară militar? Cum e posibil ca nici după ce a ucis 15.000 de „scuturi umane” să nu fie capabilă să anihileze Hamas? Realizăm că mai e nevoie, probabil, de încă vreo câteva zeci de mii de vieți ale „scuturilor umane” ca să „învingă”?
A învinge o idee cu pistolul
Atât Vladimir Putin cât și Benjamin Netanyahu consideră că poți învinge o idee – nazismul în cazul lui Putin și islamismul radical în cazul lui Netanyahu cu pistolul. Este cel mai mare minus al gândirii militare. Oamenii care se încred în această perspectivă nu pricep că pistolul nu e soluția. Ori te îmbarci pe drumul Holocaustului și îi extermini pe toți potențialii adepți ai ideologiei de extremă dreapta sau ai islamismului radical, ori înțelegi că nu poți învinge cu tancul o idee. Aceste ideologii extreme sunt chestiuni care se manifestă în planul imaterial, sunt concepții la care oamenii aderă și nu ai cum să le învingi cu forța brută. Mai mult, există riscul amplificării lor în condițiile represiunii armate. Orientul mijlociu fierbe de ură la adresa Israelului. Cum își imaginează acești politicieni că vor mai putea vreodată conviețui pașnic cu țările acelei zone după ce ucid atâția civili palestinieni? Mizând în permanență pe forța militară nu este o soluție pe termen lung, tocmai de aceea, probabil că cel mai antisemit lucru pe care îl poți face acum este să susții acțiunile unui guvern contestat chiar de israeliți.
Feminism și islamofobie
Dincolo de aceste considerente cu caracter general care, sper, scot la iveală mai multe întrebări decât răspunsuri definitive, voi prezenta în continuare câteva argumente aduse de feminista palestiniană About Rabab Ibrahim Abdulhadi, cercetătoare, activistă, educatoare, născută în Palestina și având cetățenie americană. Este conferențiar universitar în domeniul Studiilor Etnice, Studiilor despre Rasă și Rezistență și director fondator al Studiilor despre Etnicitatea și Diaspora Arabă și Musulmană (AMED) la Universitatea de Stat din San Francisco (SFSU).
În anul 2011, când SUA celebrau încă alegerea unui președinte de culoare în persoana lui Barack Obama, Rabab Abdulhadi publica o lucrare intitulată „Arab and Arab American Feminisms. Gender Violence and Belonging” la editura Syracuse. Lucrarea era coordonată alături de Evelyn Alsultany și Nadine Naber și cuprinde texte scrise de feministe palestiniene, de feminsite arabe queer și persoane trangender arabe. Categorii de o marginalitate care ar trebui să ne pună pe gânduri. Așa cum afirmă cercetătoarea, căderea imperiului răului a lăsat gol locul dușmanului SUA și acesta a fost rapid ocupat de arabii islamiști. (Abdulhadi et al., 2011, 24) Astfel, deși sunt arabi care nu sunt islamiști, ei aderând, de pildă, la creștinism, precum și islamiști care nu sunt arabi, cum este cazul celor din Indonezia, în mentalul colectiv imaginea barbarului arab islamist s-a impus ca nouă fantomă apocaliptică. (Jackson, 2014) Brutal, prost, primitiv, reprimat sexual și misogin, arabul islamist este figura caricaturală care joacă rolul noului vrăjmaș periculos împotriva căruia americanii „luminați” trebuie să lupte. Firește, ideea de feministă trans palestiniană sau lesbiană queer arabă reprezintă categorii care nu încap în dihotomiile normative comune: vestic progresist, arab islamist retrograd. Și totuși, așa cum arată prea bine lucrarea scrisă de Rabab Abdulhani, aceste identități există și ele sunt supuse unei infinit mai mari presiuni. Adesea fugind din calea conflictului declanșat în țările lor, discriminate pentru că aparțin minorității etnice shia, ele ajung în SUA să fie discriminate că sunt arabe. Încă din perioada scrierii lucrării, feministele palestiniene se simțeau discriminate și forțate să tacă întrucât orice critică a guvernului american sau a celui israelian atrăgea eticheta de „suportere ale terorismului”.
Feministelor palestiniene și arabe li se aruncă în față mereu ideea că ar trebui să vorbească despre obligativitatea vălului islamic, despre mutilarea genitală, despre mariajul forțat. Or, problema nu este că ele refuză să vorbească, ci că aceste atrocități sunt folosite de „civilizații” din vest pentru a justifica intervenții armate care duc la și mai multe atrocități. Orientul Mijlociu este fără îndoială locul în care femeile sunt victime ale unei violențe de gen dintre cele mai extreme. Însă dacă ne uităm la distrugerile provocate de bombardamentele din Irak, la seninătatea cu care fosta secretară de stat Madeline Albright spunea că nu regretă uciderea a 500.000 de copii, pentru că asta trebuia făcut pentru a câștiga războiul, înțelegem că violența împotriva femeilor din Orientul Mijlociu e folosită pentru a justifica și mai multă violență, de data aceasta armată.
”Ca autoare și editoare, eram exasperate de numeroasele invitații pe care le primeam să vorbim despre „voal”, clitoridechtomie și atentate sinucigașe. Deși niciuna dintre noi nu era în principiu împotriva discutării acestor probleme, modul în care erau formulate aceste subiecte împiedica să oferim o analiză critică și gândită în profunzime cu privire la condiția femeilor arabe și musulmane fără a ne simți pur și simplu sufocate. Am fost mereu forțate să încadrăm viețile variate, bogate și complexe ale femeilor arabe și musulmane în cutii stereotipice strâmte. Aceste stereotipuri scot „opresiunea femeilor” din context și întăresc discursurile imperialiste care reduc practicile sociale arabe și musulmane la misoginie, violență și reprimare sexuală și au efectul de a justifica violența anti-arabă și anti-musulmană în interiorul țărilor vestice și ocuparea și colonizarea țărilor noastre de origine.” (Abdulhadi et al., 2011, 29)
Scopul pentru care vocile feministelor palestiniene și arabe trebuiau să se facă auzite era acela de a întări stereotipurile islamofobe și arabofobe și a justifica faptul că bombardarea musulmanilor rigizi sexual, înapoiați și barbari era aproape o chestiune de datorie morală progresistă!
Feminismul femeilor de culoare din SUA este adesea celebrat, dar dacă este vorba despre femei musulmane, poziția lor este adesea una vulnerabilă. După semnarea Patriot Act în 2001, sub masca luptei împotriva terorismului o serie întreagă de abuzuri îndreptate împotriva musulmanilor au început să fie catalogate drept „apărarea țării”. Iar dintre toți musulmanii, cel mai puternic țintiți atât de puritanii creștini cât și de puternicele organizații pro-Israel sunt palestinienii.
Lucrarea „Arab and Arab American Feminisms. Gender Violence and Belonging” (Abdulhadi et al., 2011) este un punct de referință pentru feministele care doresc să aibă o perspectivă venită din partea unor persoane care transcend granițele cu care ne-am familiarizat. Efortul lor nu se înscrie în paradigma liberală multiculturalistă. Ele nu doresc să se înscrie în feminismul occidental alături de alte voci, ci doresc să examineze modul în care teoria feministă arată în momentul în care punctul de referință este reprezentat de feministele arabe.
„Noi nu subscriem la concepția liberală care definește diversitatea ca includerea fiecărui grup indiferent de conținutul sau scopul unei astfel de includeri. Recunoscând realitățile istorice și politice ale comunităților noastre, anumite preocupări devin mai vizibile, anumite voci mai puternice, iar anumite cereri mai presante în orice moment sau context dat. Abordarea noastră nu este una de „adaugă și amestecă” care pur și simplu reprezintă contribuitori din fiecare țară arabă sau din fiecare locație diasporică arab-americană. Acest volum merge și dincolo de noțiunile multiculturaliste liberale de a adăuga perspectivele feministe arabe și arab-americane pe peisajul modelelor existente ale feminismelor din SUA. Suntem de acord cu Andrea Smith în momentul în care mutăm întrebarea de la „cum putem include perspectivele femeilor, queer și transgender arab-americane” la „cum ar arăta analizele privind rasismul, genul, sexualitatea și națiunea dacă am centra experiențele femeilor, queer și transgender arabe și arab-americane?” (Abdulhadi et al., 2011, 35)
Perspectiva simplistă a feminismului care se folosește de identitatea femeilor pentru a construi o falsă idee de diversitate este numită adesea în literatura feministă „add women and stir” – adăugați femei și amestecați. A pune femei arabe printre invitatele la conferințe internaționale nu înseamnă neapărat a le da o voce. În plus, experiențele multora dintre autoarele invitate să contribuie la volumul menționat au experiențe ce indică faptul că identitatea lor de feministe, de persoane trans sau queer pălește în fața identității lor de femei arabe sau palestiniene. Într-un interviu recent, Rabab Abdulhadi discuta despre ipocrizia feministelor politiciene de tipul Hilary Clinton care se desolidarizează complet de femeile arabe când militează pentru bombardarea țărilor lor. În aceeași direcție, Lila Abu-Lughold pune o întrebare ce dă titlul unei cărți extrem de importante ”Do Muslim Women Need Saving”? (”Au nevoie femeile musulmane să fie salvate?”). Mergând împotriva direcției deschise de o altă feministă, Ayaan Hirsi Ali, Abu-Lughold se întreabă dacă există „femeia musulmană” – categorie universală care reunește miliarde de femei sau dacă nu cumva ar trebui să fim mai rezervați în a judeca toate aceste experiențe diverse cu o singură măsură. (Abu-Lughod, 2013) De asemenea, Abu-Lughold chestionează noile cruciade morale pornite în numele drepturilor femeilor și sfârșite prin intervenții militare în Siria, Irak sau Afganistan care au lăsat în urmă milioane de morți și răniți, orașe ca Mosul, șterse de pe fața pământului. Folosirea drepturilor femeilor pentru a justifica intervenții armate este una dintre cele mai insidioase manevre pe care o vedem la lucru și în actualul masacru al palestinienilor din Gaza. Suntem avertizați că ar trebui să fim rezervate, ca femei, în a lua apărarea palestinienilor în general pentru ei i-au adus la putere pe teroriștii din Hamas care sunt misogini ce ne-ar viola și ucide fără milă (Abu-Lughod, 2013, 74). Demonizarea a milioane de oameni din care aproape jumătate sunt copii intră în această logică a dezumanizării „barbarului palestinian inferior” menită să justifice „soluția”. Or, merită să ne întrebăm: dacă o societate este misogină, putem noi să-i livrăm feminismul lipit de bombele pe care le aruncăm asupra ei?
Referințe
Abdulhadi, R., Alsultany, E., & Naber, N. (Eds.). (2011). Arab and Arab American Feminisms: Gender, Violence, and Belonging. Syracuse University Press.
Abu-Lughod, L. (2013). Do Muslim Women Need Saving? Harvard University Press.
Empire Files: Israelis Speak Candidly to Abby Martin About Palestinians. (2017, October 2). YouTube. Retrieved May 2, 2024, from https://www.youtube.com/watch?v=1e_dbsVQrk4
Israel rocked by largest protests since war began as Netanyahu faces growing pressure. (2024, April 1). CNN. Retrieved May 2, 2024, from https://edition.cnn.com/2024/04/01/middleeast/israel-protests-netanyahu-intl/index.html
Jackson, R. (2014, martie 28). Constructing Enemies: ‘Islamic Terrorism’ in Political and Academic Discourse. Government and Opposition. An International Journal of Comparative Politics, 42(3), 394-426. https://doi.org/10.1111/j.1477-7053.2007.00229.x
Watt, N., & Sherwood, H. (2010, July 27). David Cameron: Israeli blockade has turned Gaza Strip into a ‘prison camp’. The Guardian. Retrieved May 2, 2024, from https://www.theguardian.com/politics/2010/jul/27/david-cameron-gaza-prison-camp
Zimbardo, P. (2008). The Lucifer Effect: Understanding How Good People Turn Evil. Random House Publishing Group.
INDICAȚII DE CITARE:
Maria Cernat „Genocid și feminism – încercare de deconstrucție a argumentelor pro-război” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 