Maria Cernat – Feminitatea alternativă — e ușor să vorbești despre revoluție, dar cum o pui în practică? – ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Feminitatea alternativă — e ușor să vorbești despre revoluție, dar cum o pui în practică?

I. Introducere: o întâmplare personală și o carte

Participam în urmă cu câțiva ani la o dezbatere online. Arto Artinian, profesor de filosofie stabilit la New York, originar din Bulgaria, le-a spus interlocutorilor americani, cu un curaj care m-a surprins la momentul respectiv, că el, când este întrebat de unde vine, răspunde că din viitor. Cum adică? Păi, spunea el, măcar noi, aici în Est, am încercat ceea ce stângiștii americani doar proiectează. Noi am încercat să punem în practică revoluția. Noi am făcut un salt în viitor, am încercat să schimbăm lucrurile. Nu m-am gândit niciodată să valorizez în acest fel ceea ce am fost educată să definesc ca „epocă de tristă amintire”, ca o redutabilă strădanie de a explora și altceva, de a vedea cum putem face altfel lucrurile. Citind cartea scrisă de Lynne Attwood despre modul în care s-a încercat construirea alternativă a feminității în URSS, m-am gândit la acea replică a colegului bulgar.

II. Analiza și asumpțiile ei ideologice

Analiza întreprinsă de Attwood este una utilă și minuțioasă, în stilul analizelor întreprinse de specialiștii în științe sociale. Ea suferă însă de câteva vicii majore pe care le putem întâlni reproduse în foarte multe dintre lucrările scrise în spațiul nord-american și în Europa de Vest despre fenomenele politice, economice și sociale petrecute în fostul bloc sovietic. Este o analiză aproape anistorică, ce pornește de la asumpția „sfârșitului istoriei”, în care punctul ultim de referință este democrația liberală americană. Liberalismul, individualismul, capitalismul și feminismul dezvoltat în Vest, în cadrul acestor sisteme, reprezintă punctul de pornire, idealul, fundalul și fundația pe care urmează să se construiască discursul interpretativ. Aceste asumpții ideologice nu sunt însă făcute explicite încă de la început. Trebuie să parcurgem întreaga lucrare pentru a ajunge, odată cu autoarea, la concluzia că feminismul din URSS nu ajunsese la gradul de sofisticare analitică specific feminismului din Vest. Faptul că autoarea nu-și chestionează cu adevărat propria poziție ideologică și nu-și pune niciodată, nici măcar o secundă, problema că sunt multe lucruri de învățat și poate — ce idee năstrușnică — chiar de urmat, este o lipsă semnificativă. Privirea analitică retrospectivă asupra feminismului socialist este, din acest punct de vedere, una care evaluează pornind de la criterii subînțelese: se știe că feminismul din Vest este superior feminismului din Est, iar acum tot ce rămâne de făcut este să arătăm acest lucru.

Ar fi o greșeală să credem că autoarea, la fel ca multe alte cercetătoare feministe din Occident, face aceste lucruri pe deplin conștientă de propriul paternalism benevolent față de surorile ei din URSS. Lipsa expunerii la literatură socialistă de profunzime, începând chiar cu Karl Marx, face ca asumpțiile ideologice să fie asumate de cele mai multe ori inconștient. Astfel, deși probabil că nici măcar nu și-a propus vreodată deliberat să demonstreze că în URSS construirea feminității pe care am numit-o alternativă este plină de contradicții și rudimentară din punct de vedere interpretativ, această viziune transpare din paginile lucrării. Este cu atât mai eficientă în propagarea modelului feminist „superior” vestic cu cât își asumă la un nivel foarte profund asumpțiile ideologice de această natură.

Faptul că Vestul a câștigat Războiul Rece se remarcă și prin faptul că el ajunge să spună, iată, inclusiv povestea feminismului din Est. Noi ajungem la paginile revistei Rabotnița (Работница, „Muncitoarea”) sau ale revistei Krestianka (Крестьянка, „Țărăncuța”) prin lentilele hermeneutice ale spațiului academic câștigător al marii confruntări, mai mult sau mai puțin reci, din a doua jumătate a secolului XX, între Est și Vest. E firesc ca aceste lentile să fie unele colorate ideologic. Ceea ce textul de față aduce în plus față de o recenzie obișnuită este analiza asumpțiilor ideologice care stau la baza demersului și care ne ajută să vedem dincolo de demersul altminteri intelectual onest și bine documentat al autoarei, o mai degrabă inconștientă evaluare a feminismului estic pornind de la o presupusă superioritate a celui vestic.

III. Ce își propune lucrarea: raționalism și romantism

Ce își propune lucrarea? Să arate care a fost tipul de femeie ideală construită prin intermediul revistelor adresate femeilor, Rabotnița și Krestianka, în URSS. Astfel, autoarea pune în opoziție două tendințe majore care au marcat evoluția perspectivelor asupra muncii, drepturilor reproductive, maternității, frumuseții și modei. Ea le numește raționalism și romantism. Preia o terminologie specifică secolului XIX și romanelor lui Jane Austen, depolitizată pentru a defini ceea ce sunt, de fapt, categorii politice: socialismul și conservatorismul, relativismul și esențialismul. Astfel, în opinia ei, în paginile celor două reviste se înfruntă perspectiva „raționalistă”. Conform acesteia, genul este unul construit social, femeile putând foarte bine să facă orice muncă, putând să decidă asupra momentului când vor deveni mame, putând să devină puternice și independente, puțin preocupate de frumusețe așa cum era ea definită de revistele burgheze conservatoare. Perspectiva pe care autoarea o numește „romantică” este de fapt perspectiva conservatoare tradiționalistă și esențialistă, care atribuie caracteristici precum „grația”, „frumusețea”, „grija” naturii intrinseci a femeii, fiind complet independente de modul în care femeile sunt educate. Familia și maternitatea sunt locul „natural al femeii”. Femeile au în „natura” lor să aibă grijă de familie, în opoziție cu perspectiva raționalistă care îndrăznește să afirme că poate să existe o socializare a sarcinilor domestice (copiii pot fi crescuți și în creșe și grădinițe, mâncarea poate fi procurată de la cantine și restaurante, iar hainele pot fi spălate la curățătorii). Cele două concepții se înfruntă și astăzi, iar societatea capitalistă, în ciuda piedicilor tradiționaliste, a adoptat mare parte din perspectivele raționaliste, permițând accesul — cel puțin teoretic — femeilor la toate profesiile și socializând creșterea copiilor.

Lynne Attwood constată o mare problemă căreia revoluționarii socialiști trebuiau să-i facă față. Printre multe alte provocări aduse de câștigarea puterii într-o țară înapoiată economic și bazându-se pe o populație predominant rurală și sărăcită de războaie și de o conducere monarhică rigidă și retrogradă, revoluționarii socialiști trebuiau să pună în practică una dintre cele mai dificile sarcini: regândirea relațiilor dintre bărbați și femei pe baze mult mai corecte. Se bazau pe scrierile lui Marx și Engels, care descriu familia burgheză ca pe un spațiu al oprimării femeii. Pentru mulți conservatori, abolirea familiei tradiționale este un sacrilegiu, este o profanare a celor mai sfinte valori ale lor. Ei refuză să vadă dinamicile de putere și abuzurile inerente, violența, exploatarea și oprimarea femeii reduse la stadiul de mamifer. Eforturile mai recente, îmbrăcate într-o atrăgătoare critică a capitalismului și a narcisismului consumist ce-l însoțește — vezi cazul lui Christopher Lasch —, postulează salvarea din calea dezumanizării aduse de sistemul economic actual în întoarcerea la starea „naturală”. Socialiștii de început de secol din Rusia știau mai bine: femeile erau reduse la stadiul de animale de companie, fără pic de autonomie și independență. Este meritul lui Engels și Marx de a fi aprins lumina asupra relațiilor maritale disfuncționale din familia burgheză, care reprezintă o prostituare a femeii silite să-și vândă corpul în schimbul securității financiare. Totuși, puși în fața creării unor modele alternative de conviețuire, revoluționarii bolșevici bâjbâie. Ochiul necruțător al feministei de secol XX din SUA îi evaluează în funcție de realitățile contemporane. Analiza revistelor Rabotnița și Krestianka este una anistorică, neancorată în dificultățile uriașe care stăteau în calea proiectului revoluționar. Pentru că da, faci revoluție. Dai dreptul, așa cum s-a petrecut din 1917, femeilor să întrerupă sarcinile, recunoști copiii născuți în afara căsătoriei ca având dreptul la pensie alimentară și protecție, dai dreptul femeilor să divorțeze. Le eliberezi. De povara pumnilor soților, de umilința partenerilor infideli, de sarcinile nedorite, de responsabilitățile de mamă. Și apoi? Cu cine mai faci revoluția? Decimarea populației masculine în vremea Primului Război Mondial și a Războiului Civil, foametea, bolile, intervenția de partea Armatei Albe a numeroase state au făcut ca aceste idealuri de emancipare să fie foarte greu de pus în practică.

IV. Contextul istoric: revoluție, război civil și intervenție străină

Pentru contextul istoric, e important de menționat cât de dificilă a fost perioada în cauză. Iată un scurt rezumat al intervențiilor armate, realizat parțial cu ajutorul inteligenței artificiale:

Puterile Aliate sau Antanta au intervenit în Rusia după revoluția bolșevică din 1917. Cum afirmam anterior, această coaliție a intervenit pentru a sprijini Armata Albă și pentru a-și proteja interesele strategice.

Regatul Unit: aproximativ 30.000 de militari, în principal în nordul Rusiei (Arhangelsk și Murmansk) și în Caucaz, în perioada 1918–1920 (Bradley, 1968; Ironside, 1953; Kettle, 1992; Rhodes, 1988; Strakhovsky, 1971).
Franța: aproximativ 15.600 de militari, în sudul Rusiei (Odesa, Crimeea) și în alte teatre, în 1918–1920 (Bradley, 1968; Moffat, 2015; Silverlight, 1970).
Statele Unite ale Americii: aproximativ 11.000 de militari, în nordul Rusiei și în Siberia, în 1918–1920 (Graves, 1931; Rhodes, 1988; Strakhovsky, 1937; Unterberger, 1956).
Japonia: cel mai mare contingent, de aproximativ 70.000 de militari, în Siberia și Extremul Orient, cu prezență prelungită până în 1925 (Dunscomb, 2018; „Japanese intervention in Siberia”, n.d.).
Italia: aproximativ 2.500 de militari, în regiunea Arhangelsk și în Siberia, în 1918–1919 (Bradley, 1968; Moffat, 2015).
Cehoslovacia (Legiunea Cehoslovacă): aproximativ 50.000 de militari, care au controlat porțiuni importante ale căii ferate transsiberiene, în 1918–1920 (Bradley, 1965; Fic, 2006).
Grecia: aproximativ 23.000 de militari, în sudul Ucrainei și în Crimeea, în 1919 (Brigkos, 2025).
Polonia: contribuție semnificativă, cu aproximativ 12.000 de militari în Siberia, în 1918–1919 („Kwatermistrzowskie zabezpieczenie…”, n.d.; Papers Past, 1918).
România: aproximativ 50.000 de militari (Corpul 6 Armată) în Basarabia, la începutul anului 1918 (Burlacu, 2019; Giurcă, 2017).
Serbia: aproximativ 2.000 de militari, în 1918–1919 (Bradley, 1968; Moffat, 2015).
China: aproximativ 2.300 de militari, în principal la Vladivostok, în 1918–1919 (Bradley, 1968; Silverlight, 1970).
Estonia: aproximativ 11.300 de militari, alături de forțele aliate în regiunea baltică, în 1918–1919 (Moffat, 2015; Silverlight, 1970).
Australia: un contingent mic, de aproximativ 150 de militari, în cadrul forțelor britanice, în 1918–1919 (Bradley, 1968; Moffat, 2015).
Canada: aproximativ 4.000 de militari trimiși în Siberia, în 1918–1919 (Moffat, 2015; Silverlight, 1970).

La acestea se adaugă și Puterile Centrale. Aceste state au invadat teritoriul rus în urma Tratatului de la Brest-Litovsk din martie 1918:

Germania: a ocupat vaste regiuni în vestul și sudul Rusiei după Tratatul de la Brest-Litovsk, în 1918 (Baumgart, 1966; Fischer, 1973).
Austro-Ungaria: a participat la ocupația teritoriilor din vestul Rusiei, alături de Germania, în 1918 (Baumgart, 1966).
Turcia: a intervenit în regiunea Caucazului, în 1918 (Baumgart, 1966; Fischer, 1973).

Aceste informații lipsesc din cadrul analizei, Lynne Attwood limitându-se la a trece în revistă condițiile economice extrem de dificile în care revoluționarii bolșevici încercau, pe lângă înfrângerea tuturor acestor armate care sprijineau Armata Albă în cadrul Războiului Civil (1917–1923), să se ocupe de emanciparea claselor sociale oprimate și, deci, a femeilor. Faptul că Marea Britanie, Franța, Japonia și SUA au atacat Rusia alături de multe alte state este trecut sub tăcere. Probabil că, în această lumină, încercările de emancipare a femeilor pot căpăta o altă interpretare: un gest temerar în condițiile în care bolșevicii aveau de învins o coaliție internațională de asemenea anvergură, mobilizată împotriva lor.

V. Contradicțiile proiectului emancipator

În acest context putem înțelege — și aici trebuie să accentuăm cuvântul „înțelege” ca demers cognitiv analitic, nu ca încercare în plan etic de justificare — contradicțiile pe care Attwood le subliniază. Astfel, din paginile revistei deducem câteva probleme majore care vizau proiectul feminist. Femeile trebuiau eliberate, dar nu de sarcinile care vizau perpetuarea speciei. Feminismul socialist nu a mizat niciodată pe drepturi individuale realizate independent de eventualele consecințe sociale. Așa cum remarcă și autoarea, în paginile revistelor dedicate femeilor sovietice, întreruperea sarcinii nu este văzută ca un ideal, ci mai degrabă ca un eveniment care trebuia evitat. În opinia revoluționarelor socialiste, odată ce societatea ar fi ajuns în punctul de dezvoltare care să permită creșterea colectivă a copiilor — și aceasta nu mai era o povară, o pedeapsă și o corvoadă menită să îndobitocească femeia, reducând-o la stadiul de mamifer —, iubirea dincolo de presiunea sarcinii nedorite ar fi înflorit, iar oamenii s-ar fi bucurat de relații construite pe baze egalitare, unde respectul și admirația reciprocă ar fi luat locul exploatării și dominației. Idealul feminist descris de Lynne Attwood semăna mai degrabă cu cel prezent în cărțile lui Kristen Ghodsee despre Germania de Est, unde maternitatea era încurajată prin sprijinul tinerei mame de către stat. E drept că în Germania de Est se mersese un pas mai departe prin implicarea taților în creșterea copiilor, lucru care scăpa deocamdată imaginarului progresist bolșevic.

Cum bine remarcă Attwood, din paginile celor două reviste reiese un ideal emancipator în care copiii sunt responsabilitatea întregii societăți și în care femeile se pot bucura de facilități care să înlesnească treburile domestice la comun. Totuși, bărbații și răspunderea lor lipsesc și, în vreme ce se insistă pe pătrunderea femeilor în profesiile masculine — conducerea tractoarelor și a locomotivelor, de pildă —, pătrunderea, în oglindă, a bărbaților în ocupațiile feminine — ca eventuali îngrijitori la creșă — e încă un gând prea exotic, chiar și pentru bolșevici. Concepția emancipatoare socialistă nu se bazează, de fapt, pe o competiție cu bărbații în egoism și iresponsabilitate, în fericirea individuală indiferent de consecințele potențiale asupra altora. Idealul progresist feminist socialist este unul colectiv, care poate fi tradus printr-o viziune de ansamblu asupra societății ce punea copiii în centru, dar încerca să-i transforme din responsabilitatea individuală a mamei în responsabilitatea socială a noastră a tuturor. Din acest punct de vedere, complexitatea perspectivei, analizei și soluțiilor avansate de feministe ca Alexandra Kollontai sau Nadejda Krupskaia și multe alte revoluționare sovietice depășește militantismul simplist: „fac ce vreau eu, indiferent de urmări, iar dacă asta are un impact negativ asupra societății, nu e deloc treaba mea”. E drept că my body, my choice („corpul meu, alegerea mea”) are un impact imediat de mare forță, în special după milenii de negare a autonomiei personale. Cel puțin în primii ani, feministele socialiste sovietice sunt de acord cu această problemă a independenței și libertății de alegere, însă ele insistă pe oferirea de opțiuni și pe transformarea responsabilităților individuale — curățenie, copii, bucătărie — în responsabilități colective care să preia din presiunea exercitată asupra femeii și să o sprijine.

VI. Perioada stalinistă: între emancipare și tradiție

Totuși, după moartea lui Lenin (1924) și venirea la putere a lui Stalin, lucrurile încep să se schimbe. În special răspunderea bărbaților față de copii este readusă în discuție, iar scurtul moment revoluționar în care statul avea să aibă grijă de copii este pus în așteptare. Cu atât mai mult cu cât lungii ani de război lăsaseră foarte mulți copii orfani, care se organizau în marile orașe în bande infracționale ce amenințau siguranța populației.

Lucrarea are două părți. Prima parte privește anii de entuziasm imediat după revoluție. A fost perioada de debut, în care influența Alexandrei Kollontai a fost foarte importantă, ea fiind prima femeie ministru și prima femeie ministru desemnată să se ocupe de problemele legate de emanciparea femeii. Dorința de emancipare se lovește de greutățile cărora țara trebuia să le facă față. Foametea era principala problemă. Pentru a realiza dimensiunea fenomenului, nu avem decât să ne îndreptăm privirea către biografia Alexandrei Kollontai semnată de Cathy Porter (Porter, 2014). Acolo apare un episod care pare ireal: proaspăt numită ministră, Kollontai e pe cale să leșine de foame, hrănindu-se cu un colț de pâine adus de un soldat. Or, dacă ministra mânca atât de “bine”, e lesne să ne imaginăm cam ce se petrecea cu restul populației. Din paginile revistelor Rabotnița și Krestianka reiese idealul de integrare pe piața muncii, însă, din nefericire, multe dintre femei rămân șomere, iar locurile de muncă nu se găsesc cu ușurința cu care se scria despre femeia muncitoare. În plus, așa cum remarcă alți autori, una dintre marile probleme ale revoluției socialiste, ignorate de criticii acesteia, dar remarcate de oameni de stânga, privește tratarea nediferențiată a țăranilor și muncitorilor și încercările, din nefericire brutale, de asimilare a țărănimii în rândul proletariatului și sacrificarea acesteia pe altarul dezvoltării industriale.

În ceea ce privește munca, sunt celebrate femeile muncitoare, femeile curajoase care pătrund în profesiile masculine. Sigur că, la nivel statistic, situația este departe de a fi apropiată de imaginea idealizată a femeii curajoase care conduce utilaje agricole sau garnituri de tren, procentul femeilor care chiar pătrund în aceste zone fiind destul de redus. Însă merită remarcat efortul de a schimba radical lucrurile. Procentul șefelor de tren și al conducătoarelor de utilaje agricole nu a crescut la 50% în primii ani de la publicarea articolelor care le celebrau pe curajoasele care făcuseră acest pas, însă pentru anii 1920 saltul ideatic și politic este uluitor. Un mare reproș adus feminismului sovietic privește faptul că doar s-au introdus noi îndatoriri vizând locul de muncă, dar nu au fost reduse îndatoririle domestice, ci doar au fost puse pe umerii colectivității. Totuși, revistele încearcă să conteste ideea că îndatoririle domestice trebuie să revină exclusiv femeii.

Un mare salt înainte, puțin explorat de autoare, este reprezentat de atitudinea față de modă și înfrumusețare. Este momentul în care normele de frumusețe legate de produse cosmetice sau haine sunt contestate. Frumusețea este legată de sănătate, de forță de muncă, de activitatea fizică și de energie creatoare. Privind îndeaproape istoria standardelor de frumusețe, vedem că a fost un moment de excepție, o încercare temerară de a rupe cu trecutul. În general, șansele de reușită erau legate nu atât de sănătate și de capacitatea de muncă — adică de ceea ce faci pentru societate, ca femeie —, ci de modul în care arăți, adică de modul în care reușești să încânți ochiul masculin. La mai bine de un secol de la acel moment revoluționar, când, în ciuda progresului tehnologic indiscutabil, avem rețele sociale, cosmetice, industrii de înfrumusețare și chirurgie estetică, merită să ne întoarcem privirea către acest moment care este prezentat cu oarecare reticență inclusiv de către Lynne Attwood, ca și cum ar fi o simplă bizarerie. Or, merită să ne întrebăm în ce măsură am reușit să rupem lanțurile oprimării câtă vreme efectuăm ritualuri de supunere față de normele de frumusețe, câtă vreme acceptăm ca firesc să ne auto-obiectificăm pentru a fi acceptate social. Cum ar arăta o societate în care să fim apreciate pentru sănătate, forță și capacitate de muncă?

În capitolele care privesc perioada stalinistă, autoarea urmărește contradicțiile vremii: în vreme ce tractorista și minera sunt celebrate, se interzice din nou avortul în 1936, urmând să se liberalizeze abia în 1955. Tovarășul Stalin devine, alături de statul sovietic, acest părinte săritor care vrea să le protejeze pe femei. E foarte interesantă modalitatea în care avortul este interzis și măsura promovată: femeile sunt ferite de stat și de tovarășul tătuc de abuzurile bărbaților. De notat că, spre deosebire de alte situații în care femeia este pedepsită, într-un mod cu totul inedit pedeapsa pentru avort o primește bărbatul, pentru că se considera că el este principalul vinovat. Femeia este văzută ca o victimă, iar modul în care interzicerea întreruperii de sarcină este „vândută” în paginile celor două reviste îl transformă pe bărbat în principalul personaj negativ. Odată cu venirea lui Stalin la putere, multe dintre drepturile câștigate imediat după revoluție sunt pierdute, iar revenirea la o formă mai tradițională a familiei este încurajată.

Este o perioadă pe care autoarea o numește pe drept cuvânt de confuzie. Pe de o parte, femeia sovietică e independentă, dar e și modestă; este puternică, dar și devotată realizării planului de producție; muncitoare excepțională, dar și mamă eroină. De notat că revin standardele tradiționale de frumusețe în paginile revistelor. După scurtul moment de contestare, femeile sovietice sunt din nou încurajate să se îngrijească. De altfel, autoarea citează reportaje despre femei care pătrunseseră în profesii anterior masculinizate care, în ciuda condițiilor grele de muncă, odată ce pleacă de la serviciu își asumă identitatea feminină înțeleasă ca obiect estetic. Femeia sovietică devine astfel din subiect făuritor al socialismului, obiect estetic în plan privat. E o confuzie de roluri întreținută de revistele analizate de Attwood.

Însă autoarea doar sugerează și nu exploatează suficient ideea că această încurajare a femeilor să se conformeze normelor de frumusețe are de-a face cu competiția cu alte țări, cu dorința de a arăta că și sovieticele își permit să fie frumoase după standardele clasice.

Pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, femeile sunt încurajate mai mult decât oricând să pătrundă în profesiile anterior considerate masculine, iar dramaticul deficit demografic de după război, când mai bine de douăzeci de milioane de oameni, preponderent bărbați, și-au pierdut viețile, nu a făcut decât să întărească tendința și după încetarea confruntărilor armate.

Este important de notat această tendință de glorificare a femeii muncitoare care poate să își asume sarcini dintre cele mai dificile, pentru că așa putem înțelege și încercările revistei autohtone Femeia de a glorifica, la rândul ei, femeile sudorițe sau conducătoare de locomotive în anii ’50. Presa noastră se racorda la cea sovietică, iar revista Femeia celebra muncitoarele entuziasmate să pătrundă în spații profesionale anterior destinate bărbaților.

VII. Poveștile din reviste: o fereastră spre complexitate

Un mare merit al lucrării lui Attwood, dar și al revistelor, este acela că talentul de povestitoare al autoarelor articolelor se remarcă în povești moralizatoare pline de pilde și îndemnuri. Ceea ce reiese cu destulă acuratețe din analiza întreprinsă de Attwood este faptul că revistele nu sunt simple locuri unde se clamează lozinci. Mici povești pline de tâlc sunt menite să suscite dezbateri și să îndemne la dialog — lucru care contravine imaginii pe care o avem despre URSS ca loc în care doar se clamau directive. Cea mai valoroasă parte a lucrării lui Attwood privește această zonă de narațiuni menite să-i pună pe cititori pe gânduri. Povești despre tinere trădate de bărbați iresponsabili, despre relația cu biserica sau cu eventualele rivale în dragoste ne indică faptul că URSS era un loc mult mai complex și mai interesant decât am putea crede. Asta cu atât mai mult cu cât, să nu uităm, în Rusia începutului de secol spuma intelectualității, cei mai inteligenți și cei mai educați tineri erau totodată idealiști care visau să schimbe societatea din temelii pentru a o face mai bună, în special pentru cei oprimați. Or, asta deschidea calea către reviste de o calitate intelectuală care ne-ar putea surprinde, pe noi cei deprinși cu o imagine simplistă asupra URSS-ului. Una dintre poveștile șocante asupra căreia poposește Attwood este aceea a unui muncitor socialist care se îndrăgostește de o femeie religioasă. Nu reușește să o schimbe și nici să o educe politic. Astfel, când el e plecat la muncă, ea botează copilul, deși el nu este deloc de acord cu aceste obiceiuri pe care le consideră învechite și iraționale. Când vine acasă, toată lumea îl ironizează, iar el, într-un acces de furie, ucide copilul. Cititoarele și cititorii revistelor sunt invitați să dezbată cazul, iar cele mai interesante răspunsuri sunt publicate. Cu talent scriitoricesc și capacitate de a crea situații complexe moral, autorii — pentru că încă în paginile revistelor destinate femeilor publică mulți bărbați — și autoarele scriu asemenea povești menite să trezească interesul și să-i îndemne pe toți să gândească.

O altă poveste este la limita blasfemiei. O muncitoare este sedusă de un bărbat iresponsabil și este abandonată. Se îndreaptă spre credință și caută sprijin în biserică. Ce urmează este una dintre cele mai controversate narațiuni, ce ar putea fi cu greu digerată de credincioși chiar și azi. Când lideri ruși actuali spuneau că Rusia a avut momentul ei de nonconformism dus până la ultimele consecințe, păreau că doar se laudă. Scena de la mănăstire, publicată la momentul anilor ’20, arată că, într-adevăr, schimbările din temelii și revoluția chiar au fost luate foarte în serios în Rusia. Luptându-se cu biserica și cu preoții și călugării pe care Kollontai îi numea cuiburi de păianjeni, conform biografiei sale, revoluționarii nu se sfiau să atace creștinismul. Astfel, când protagonista poveștii ajunge la mănăstire, găsește o călugăriță care e pe cale să nască. Preotul mănăstirii e bețiv și violator, iar călugărițele sunt victimele sale predilecte. Ca și cum scena cu călugărița violată de preot nu era suficientă, narațiunea ne duce mai departe. Muncitoarea convertită la creștinism cere lemne să încălzească apă ca s-o ajute pe nefericita călugăriță ce urma să nască. Atunci e șocată de cinismul celorlalte călugărițe, care pun liniștite icoanele pe foc, dat fiind că nu mai aveau lemne!

Aceste povești pline de tâlc ar trebui probabil traduse și publicate pentru a înțelege nivelul complexității acelei societăți pe care tindem să o expediem sub eticheta de “stalinism”. Din păcate, autoarea nu poposește suficient asupra acestor povești care, pentru perioada în care au fost scrise, par ireal de curajoase în avântul lor demolator și liber-schimbist.

E drept că, în paralel cu aceste încercări de schimbare a rolurilor și moravurilor sociale, revistele citate de Attwood celebrau modele tradiționale ale femeii. De pildă, soțiile muncitorilor stahanoviști erau lăudate că se ocupă atât de bine de spațiul domestic al soților lor încât aceștia pot să strălucească pe scena publică a producției industriale. În plus, mamele eroine sunt lăudate și recompensate pentru serviciul pe care îl aduc societății. Maternitatea era văzută în termeni de sacrificiu eroic pe altarul progresului economic.

VIII. Concluzie: între Est și Vest

Din păcate, cum spuneam, autoarea pare că are o listă cu indicatori de performanță ce constau în cuceririle feminismului vestic în minte și analizează construcția mediatică a idealului emancipator sovietic având această listă cu căsuțe de bifat în minte. Acest lucru devine evident în concluzie:

„Este clar că această imagine a femeii sovietice nu corespundea scrierilor teoretice marxiste despre femeile în socialism. Totuși, în scrierile marxiste existau fisuri care au facilitat această înțelegere distorsionată a egalității de gen. În primul rând, nu exista o conștientizare reală a complexității conceptelor de gen și diferență de gen, nicio discuție sau dezbatere în jurul problemelor care aveau să domine teoretizarea feministă despre gen în Occident: măsura în care diferențele de personalitate și comportament dintre bărbați și femei provin din aranjamente sociale sau din biologie, dacă acestea conduc în mod necesar la dominație masculină și subordonare feminină, dacă acceptarea și afirmarea diferenței de gen echivalează, fie și involuntar, cu susținerea opresiunii femeilor prin circumscrierea identității feminine.” (Attwood, 1999, p. 171)

Discuțiile despre autonomie personală versus responsabilitate socială, socializarea muncii domestice prin creșe, grădinițe, concediu de maternitate, alocații pentru copii, cantine și spălătorii indică o discuție foarte aplicată, nu despre teorie, ci despre practică. Poate că ar servi mai bine cauzei feministe să privim eforturile activistelor liberale vestice ca simple teoretizări în absența unor măsuri concrete. În vreme ce sovieticele au luptat concret și direct cu mentalități învechite, cu sărăcia și cu războiul și tot au promovat emanciparea feminină, subtilitățile dezbaterilor occidentale pot trăda și o doză de sterilitate în absența unor măsuri concrete. Astfel, SUA nici măcar nu oferă concediu de maternitate, iar sprijinul mamelor prin creșe și grădinițe și maternități moderne accesibile este departe de ceea ce s-au străduit să ofere, în condiții mult mai grele, țările socialiste. În loc să creăm ierarhii acolo unde nu este cazul, ar fi mai potrivit să culegem elementele pozitive din ambele eforturi emancipatoare feministe, estic și vestic, și să înțelegem că sovieticii erau mai degrabă orientați pe probleme concrete de rezolvat pe loc decât pe subtilități interpretative ce pot înflori doar la adăpostul privilegiului, adică în spațiul academic și activist vestic. Nici unele, nici altele nu trebuie ignorate și nu trebuie judecate cu ochelarii specifici spațiului în care au fost produse.

Referințe bibliografice

Attwood, L. (1999). Creating the new Soviet woman: Women’s magazines as engineers of female identity, 1922–53. Macmillan.

Baumgart, W. (1966). Deutsche Ostpolitik 1918. R. Oldenbourg Verlag.

Bradley, J. F. N. (1965). The Allies and the Czech revolt against the Bolsheviks in 1918. The Russian Review, 16(3).

Bradley, J. F. N. (1968). Allied intervention in Russia. Basic Books.

Brigkos, I. (2025). “The French categorically … refuse to fight”: The 1919 Greek military campaign in Ukraine and the burden of French policy. International Journal of Military History and Historiography.

Burlacu, V. (2019). Contextul intern și extern al intrării trupelor române în Basarabia la începutul anului 1918. COHORTA, (1), 123–143.

Dunscomb, P. E. (2018). Siberian intervention 1918–1922. In 1914–1918-online. International Encyclopedia of the First World War.

Fic, V. M. (2006). Československé legie v Rusku a boj za vznik Československa, 1914–1918. Academia.

Fischer, K. (1973). Deutsche Truppen und Entente-Intervention in Südrußland 1918/19. Militärgeschichtliche Studien.

Giurcă, I. (2017). Prezența armatei române în Basarabia la începutul anului 1918. În Centenar Sfatul Țării: 1917–2017: Materialele conferinței științifice internaționale (pp. 269–280). Lexon-Prim.

Graves, W. S. (1931). America’s Siberian adventure, 1918–1920. J. Cape.

Ironside, E. (1953). Archangel, 1918–1919. Constable.

Japanese intervention in Siberia. (n.d.). In Wikipedia.

Kettle, M. (1992). Churchill and the Archangel fiasco, November 1918–July 1919. Routledge.

Kwatermistrzowskie zabezpieczenie oraz materiałowo-techniczne zaopatrzenie oddziałów polskich na Syberii (1918–1920). (n.d.).

Moffat, I. C. D. (2015). The Allied intervention in Russia, 1918–1920: The diplomacy of chaos. Palgrave Macmillan.

Papers Past. (1918, September 18). Thames Star.

Porter, C. (2014). Alexandra Kollontai: A biography (Updated ed.). Haymarket Books.

Rhodes, B. D. (1988). The Anglo-American winter war with Russia, 1918–1919: A diplomatic and military tragicomedy. Greenwood Press.

Silverlight, J. (1970). The victors’ dilemma: Allied intervention in the Russian Civil War. Weidenfeld & Nicolson.

Strakhovsky, L. I. (1937). The origins of American intervention in North Russia, 1918. Princeton University Press.

Strakhovsky, L. I. (1971). Intervention at Archangel: The story of Allied intervention and Russian counter-revolution in North Russia, 1918–1920. H. Fertig.

Unterberger, B. M. (1956). America’s Siberian expedition, 1918–1920: A study of national policy. Duke University Press.

INDICAȚII DE CITARE:

Maria Cernat, „Feminitatea alternativă — e ușor să vorbești despre revoluție, dar cum o pui în practică?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.

Partajează asta:

Apreciază: