Feminism și geopolitică. Ce se dorește: petrolul sau emanciparea iraniencelor?
Într-o emisiune tip podcast de mare succes Shelise Ann Sola discută cu foști membri ai cultelor religioase autoritare. Tiparul poveștilor este foarte asemănător și victimele, într-o covârșitoare majoritate femei, fac parte din diverse comunități, de la ortodocșii evrei până la musulmani sau creștini. Țările de proveniență sunt diferite: Marea Britanie, SUA, Iran sau Arabia Saudită. Prezentatoarea, ea însăși supraviețuitoare a unui asemena cult, discută cu foști membri ai unor comunități radicale și extreme în controlul exercitat asupra adepților. Cum spuneam, emisiunea e cu atât mai interesantă cu cât ea aduce în fața noastră povești din diverse curente religioase, arătând că abuzul nu ține cont de tipul de ideologie. (Sola, 2007) O lecție extrem de valoroasă care ar trebui să ne învețe niște lucruri care încă par departe de a fi acceptate în câmpul feminist:
- abuzurile împotriva femeilor nu sunt cantonate în anumite țări și este rezultatul unei grave prejudecăți, dacă nu chiar a rasismului, să crezi că doar în Iran, de pildă, sunt femeile asuprite;
- a lupta cu tancul și racheta să bombardezi emancipare în țări pe care le consideri înapoiate, nu este expresia progresismului, ci a îngustimii minții celor care propun asemenea soluții militariste.
O celebră lucrare despre femeile musulmane ne poartă în magazinul unei irakience care explică faptul că suferă de pe urma poliției corupte venite după căderea lui Saddam mai mult decât suferea pe vremea dictatorului irakian. (Abu-Lughod, 2013) Intenția autoarei nu este să dea sentințe. Din contra. Ceea ce ea arată este faptul că noile cruciade morale feministe pornite în lupta de a „elibera” femeile musulmane ar trebui temperate de pacifism, cercetare și solidaritate. A combina militarismul occidental cu ideea de salvare a femeii musulmane este de-un absurd fără margini. În fond, la o adică, cu tancul și racheta se realizează eliberarea supremă. Căci, nu-i așa, dacă le emancipezi pe iranience cu bomba, le duci ”în loc luminat, in loc de verdeata de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea” și, desigur, oprimarea. În luna iunie a anului 2025 a avut loc un atac armat al Israelului asupra Iranului.
Iată un rezumat realizat de DeepSeek al victimelor a ceea ce a rămas cunoscut în urma denumirii date conflictului de Donald Trump, drept „războiul de 12 zile”.
Raport oficial iranian (surse guvernamentale și media de stat):
610 morți confirmați inițial, majoritatea civili.
4.700 răniți (număr revizuit în sus de la 2.500).
Conform HRANA (ONG iranian), până pe 24 iunie 2025:
974 de morți (268 militari, 387 civili, 319 neidentificați).
3.458 răniți.
Victime importante în rândul conducerii militare și politice:
Generalul Mohammad Bagheri (șeful Statului Major al Forțelor Armate).
Hossein Salami (comandantul Corpului Gardienilor Revoluției, IRGC).
Amir Ali Hajizadeh (comandantul Forței Aeriene IRGC) și alți 5 lideri militari de top (ușiși într-un centru de comandă subteran).
Esmail Qaani (comandantul Forței Quds, deces neconfirmat de Israel).
Mohammad Kazemi (șeful serviciilor de informații IRGC) și adjunctul său.
Ali Shamkhani (consilier de securitate, inițial declarat mort, apoi confirmat supraviețuitor cu răni grave).
Oameni de știință uciși:
Fereydoon Abbasi și Mohammad Mehdi Tehranchi (confirmat de media iraniană).
Alți 14 oameni de știință (conform surselor regionale), inclusiv succesorii lui Mohsen Fakhrizadeh (asasinat în 2020).
Victime civile:
35 de femei și copii răniți în districtul Tajrish din Teheran (spitalul Chamran).
31 de morți în provincia Azerbaidjanul de Est (30 de soldați + 1 voluntar Crucea Roșie).
Copii uciși (raportați de personal medical).
Parsa Mansour (jucător profesionist de padel, înregistrat printre victime).
Femeile și copiii sunt mereu victimele colaterale. Într-un articol atipic pentru New York Times, jurnaliștii Farnaz Fassihi, Leily Nikounazar și Parin Behrooz prezintă un tablou foarte diferit de acela cu care televiziunile centrale ne-au obișnuit:
„Forțele de apărare israeliene (IDF) susțin că atacurile au vizat comandanți militari, oficiali guvernamentali și oameni de știință din domeniul nuclear. Dar rachetele și dronele au lovit și blocuri de locuințe, unde trăiesc civili. Dr. Hossein Kermanpour, purtătorul de cuvânt al Ministerului Sănătății, a declarat că 90% dintre victime sunt civili, nu militari.
În Teheran, frecvența atacurilor a perturbat complet viața de zi cu zi. Explozii, sirene de ambulanțe și sisteme de apărare aeriană au înlocuit zgomotul obișnuit al traficului, muzicii de stradă și chemării la rugăciune.” (Behrooz & Fassihi, 2025)
Dincolo de realitatea devastatoare a războiului, avem întregul discurs cruciat al salvatorilor care doresc înlăturarea regimului teocrat de la Teheran doar de dragul emancipării femeilor iraniene. Pericolul confiscării unor mișcări de protest legitime de forțe care urmăresc lucruri infinit mai cinice decât emanciparea iraniencelor este unul deloc de neglijat. În fond, cine își imaginează că îi pasă cuiva în mod cinstit și sincer de progresul societății iraniene nu trebuie să se uite prea departe în istorie. Cele mai importante surse pentru documentare sunt reprezentate de rapoartele declasificate ale CIA, lucrarea lui Stephen Kinzer, „All the Shah’s Men: An American Coup and the Roots of Middle East Terror” precum și „The Coup: 1953, the CIA and the Roots of Moder U.S. – Iranian Relations”. ( (Kinzer, 2008; Abrahamian, 2013) Cartea lui Kinzer începe cu povestea unei iranience care își exprimă profundul regret că SUA l-au înlăcurat pe liderul secular democratic ales Mohammad Mossadegh. Povestea pe scurt:
În 1951, prim-ministrul Mohammad Mossadegh (ales democratic) a naționalizat industria petrolieră iraniană, retrăgând controlul de la compania britanică Anglo-Iranian Oil Company (astăzi British Petroleum). Regatul Unit și SUA, temându-se de pierderea accesului la petrol, au decis să îl înlăture pe Mossadegh. Au realizat acest lucru printr-o operațiune ale cărei detalii au fost dezvăluite odată cu desecretizarea documentelor secrete ale CIA.
Operațiunea Ajax (1953)
CIA (SUA) și MI6 (Marea Britanie) au orchestrat o lovitură de stat pentru a-l demite pe Mossadegh și a-l restaura pe șahul Reza Pahlavi, care fusese forțat să plece temporar.
Prin propagandă, mită și manipulare, agenții occidentali au instigat proteste violente și au dat un ultimatum armatei să-l înlăture pe Mossadegh. Pe 19 august 1953, forțele loiale șahului au preluat controlul, Mossadegh a fost arestat, iar monarhia a fost restaurată.
Șahul Reza Pahlavi a preluat puterea absolută, devenind un aliat al Occidentului. Serviciile de securitate (SAVAK) au devenit o poliție secretă brutală, suprimând opoziția.Naționalizarea petrolului a fost păstrată, dar controlul asupra resurselor a fost împărțit cu companii occidentale.Mossadegh a fost condamnat la domiciliu forțat până la moartea sa (1967). Lovitura a radicalizat mișcarea anti-americană în Iran, contribuind la Revoluția Islamică din 1979.
Aceste evenimente sunt foarte puțin cunoscute la nivel internațional și cu atât mai puțin în România unde au loc dezbateri despre cât de adânc trebuie studiată istoria națională și perioada total neangajantă politic a antichității și nimic, dar absolut nimic despre istoria contemporană nu se studiază. Tinerii noștri habar nu au despre fondarea statului Israel, despre conflictele din Vietnam, despre loviturile orchestrate de serviciile secrete SUA în Guatemala, Iran sau Chile. Pe acest fond de inocență absolută companiile de promovare a imaginii publice lucrează nesingherite de vreun fapt, de vreo legătură cu realitatea și, astfel, ajungem la 30 de ani de la revoluție, să celebrăm bananele și blugii ca garant al progresului. Dar, în alte părți ale lumii, acolo unde blestemul resurselor, au făcut populația să se lovească mai repede și mai dur de o față puțin cunoscută a promotorilor de servicu ai democrației și libertății, lucrurile se văd altfel.
„În Iran, aproape toată lumea știe de decenii că Statele Unite au fost responsabile pentru încheierea guvernării democratice în 1953 și instalarea a ceea ce a devenit dictatura îndelungată a lui Mohammad Reza Shah. Dictatura sa a dus la Revoluția Islamică din 1979, care a adus la putere o teocrație profund anti-americană, care a adoptat terorismul ca unealtă de guvernare. Radicalismul său a inspirat fanaticii anti-occidentali din multe țări, mai ales în Afganistan, unde al-Qaeda și alte grupări teroriste și-au găsit adăpost și baze.” (Kinzer, 2008, 11)
Înlăturarea de la putere a lui Mohammad Mossadegh este dezvăluită în raportul în care s-au menținut, în ciuda ordinelor de distrugere a informațiilor, destule detalii care aduc în prim plan cinismul și totala lipsă de considerație pentru bunăstarea populației a instituțiilor discrete care se ocupă de promovarea intereselor de ordin economic ale companiilor occidentale în zonele cu resurse însemnate. În anul 1998, Scott A. Koch, șeful departamentului de istorie a CIA, a întocmit un raport al operațiunii AJAX. Raportul debutează cu destule precauții cu privire la disponibilitatea surselor originale. Astfel, invocând nevoia de „mai mult spațiu”, CIA decide distrugerea în anul 1962 unor documente importante legate de operațiune. Alte informații au rămas clasificate chiar după trecerea termenului de 50 de ani de la evenimentele din Teheran din anul 1953. Raportul intitulat ”Zendebad, Shah! The Central Intelligence Agency And The Fall Of Iranian Prime Minister Mohammed Mossadeq, August 1953” face un sumar detaliat al evenimentelor care au dus la reinstaurarea șahului Reza Pahlavi ca lider suprem al Iranului. (Koch, 2017, 101)
Ceea ce această istorie ne învață despre petrol și feminism este că niciodată lupta pentru emanciparea femeilor nu trebuie separată de jocurile geopolitice, de lupta acerbă pentru dominație și control al resurselor. Despre ce feminism poate fi vorba într-o țară asuprită economic, într-o țară care exportă materii prime și nu are știința și tehnologia să-și rafineze singură petrolul, să-și prelucreze singură resursele și să vândă produse finite? Ce feminism e acela bazat pe câteva ONG-uri care vând libertatea femeilor la modul iluzoriu, fără o bază materială solidă ancorată în capacitatea de autodeterminare la nivel național?
Circulă pe Internet numeroase fotografii cu femeile iraniene din perioada șahului, până la venirea la putere a Ayatolahului Khomeini. Imagini idealizate cu femei îmbrăcate după moda occidentală care ne previn că drepturile noastre a a ne auto-obiectifica vestimentar pot fi spulberate într-o clipă. Niciun cuvânt despre tirania exercitată de Reza. Apar, în schimb, interviuri cu frumoasa lui soție ca modalitate de a spăla regimul tiranic al șahului și totala lui servitute față de companiile occidentale însoțite de abuzurile regimului teocratic actual.
Pentru cei care se consideră de stânga ar fi util de consultat lucrarea The Coup: 1953, the CIA, and the Roots of Modern U.S.-Iranian Relations. Autorul descrie modul în care Tudeh, Partidul Comunist Iranian, înființat în anul 1941 a fost ținta represiunii dezlănțuite de Reza Pahlavi după revenirea la putere din 1953, deși nu fuseseră oficial într-o alianță cu Mosaddegh (Abrahamian, 2013). Totuși, au găsit că Mosaddegh a fost un lider important în lupta pentru exploatarea resurselor petroliere în favoarea populației iraniene. Membrii Tudeh au fost arestați și mulți executați sub regimul șahului. Partidul a încercat să revină după revoluția din 1979, dar conflictele cu autoritățile islamiste au fost evidente. A fost interzis în 1982. A opune acestor triste realități legate de represiunea mișcărilor progresiste iraniene de către șahul Reza Pahlavi, poze cu femei iraniene îmbrăcate după moda occidentală este o strategie de PR utilă, dar, totuși, cât cinism!
Interviul cu Farah Pahlavi„împărăteasa” soție a șahului însumează 173.000 de vizualizări. E un interviu despre cum ea, femeie rafinată denunță regimul actual și ridică în slăvi realizările mărețe ale soțului fugit în SUA în 1979 și decedat între timp. Câți oameni au aruncat un ochi peste lucrările lui Abrahamian sau Kinzer, prin comparație? Și de ce oare nu sunt promovați și ei, ca autori care au dedicat resurse, timp și energie studierii profunde a crizei din 1953? Întrebări retorice despre o istorie care se scrie strâmb sub ochii noștri și în care, în mod nepermis, feministele joacă un rol deloc onorant de a legitima realități și lideri istorici despre care știu prea puțin. Această mică pastilă de istorie trebuie să servească drept doctorie amară ce trebuie înghițită pentru a înțelege că lupta de emancipare a femeilor nu poate fi separată de lupta de eliberare economică și de autodeterminare în privința exploatării resurselor.
A bombarda o țară și a trimie apoi organizații non-guvernamentale să le explice feminismul localnicelor este un model de pseudo-emancipare care trebuie depășit de un feminism pacifist, anti-militarist bazat pe solidaritate, respect și cooperare. Dacă femeile își pun vălul sau și-l lasă pe cap e o chestiune complet secundară căreia i se dedică rafturi întregi de bilblioteci. Dacă țările din care provin au dreptul la independență economică și dezvoltare, dacă au destule spitale, școli, aeroporturi, fabrici și uzine și universități și institute de cercetare, aici este punctul nodal. Cum se poate promova feminismul într-o țară pe care ai „civilizat-o” cu armata vreme de douăzeci de ani, așa cum s-a văzut în Afganistan sau Irak? Asuprirea economică nu poate conviețui cu eliberarea feministă în nicio circumstanță. Nu poți bombarda feminism într-o populație și nu poți sili o societate să ardă etapele emancipării ca să se conformeze idealului tău de progres. Acestea sunt, fără îndoială, truisme și totuși… par atât de străine pentru noii cruciați ai zilei.
References
Abrahamian, E. (2013). The Coup: 1953, the CIA, and the Roots of Modern U.S.-Iranian Relations. New Press.
Abu-Lughod, L. (2013). Do Muslim Women Need Saving? Harvard University Press.
Behrooz, P., & Fassihi, F. (2025, June 18). Iranian Civilians Are Killed in Israeli Strikes, Including a Poet and an Equestrian. The New York Times. https://www.nytimes.com/2025/06/18/world/middleeast/iran-civilian-deaths-israel-strikes.html
Kinzer, S. (2008). All the Shah’s Men: An American Coup and the Roots of Middle East Terror. Wiley.
Koch, S. A. (2017). Zendebad, Shah! The Central Intelligence Agency And The Fall Of Iranian Prime Minister Mohammed Mossadeq, August 1953. History Staff Central Intelligence Agency Washington, DC. https://www.cia.gov/readingroom/docs/the%20central%20intelligence%20%5B15369853%5D.pdf
Sola, S. A. (Writer). (2007). Cults to consciousness [TV series episode]. youtube. https://www.youtube.com/@CultstoConsciousness
INDICAȚII DE CITARE:
Maria Cernat „Feminism și geopolitică. Ce se dorește: petrolul sau emanciparea iraniencelor?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 