Feminism și anti-imperialism
În ciuda faptului că prima femeie ministru a fost rusoaica Alexandra Kollontai, în ciuda faptului că primele măsuri explicit feministe au fost luate de socialiști, în ciuda faptului că au fost primul partid care a luat în serios eliberarea femeilor, feminismul a ajuns să fie asociat cu Statele Unite și Europa de Vest. Kristen Ghodsee este o voce singulară a feminismului nord-american care susține că feminismul și cauza femeilor în general au fost mai bine susținute în blocul socialist, cu excepția Albaniei și României, unde dreptul la întreruperea de sarcină a fost restrâns. În rest, se consideră că bastionul apărării feminismului este Occidentul (Ghodsee, 2020). Ba chiar asistăm la nașterea „feminismului misionarist”, feminism care consideră că trebuie să eliberăm, eventual cu forța, femei din alte zone ale globului. Dar, o examinare atentă a istoriei recente ne arată câteva elemente interesante.
În primul rând declarațiile a două personalități ale feminismului respectabil american. Doamne ajunse în fruntea ierarhiei, femei care ne arată că trăsăturile reprobabile de caracter sunt, într-adevăr, egalitare și nu țin seama de gen.
Prima îi aparține doamnei Hillary Clinton care mărturisește faptul că lupta cu teroriștii e rezultatul problemelor pe care SUA și le-a creat singură înarmându-i pe mujahedini, elementele cele mai fanatizate ale islamismului afgan, cu rachete Stinger. E de-a dreptul șocant să vezi că oameni ajunși la un asemenea nivel constată, post-factum, că atunci când dai fanaticului racheta, nu mai ai controlul țintei spre care urmează s-o îndrepte.
”ca să fim cinstiți noi am contribuit la crearea problemei cu care ne luptăm acum, pentru că în momentul în care Uniunea Sovietică a invadat Afganistanul, am avut această idee minunată că o să mergem în Pakistan și o să creăm acolo o forță a Mujahedinilor, să îi echipăm cu rachete Stinger și toate cele necesare ca să îi atace pe sovietici și am avut succes. Sovieticii au părăsit Afganistanul și noi ne-am spus: ”Minunat. La revedere”, lăsând în urma noastră în Afganistan și Pakistan acești oameni antrenați care erau fanatici, i-am lăsat bine înarmați și am creat o problemă, cinstit vorbind, problemă pe care nu am conștientizat-o la momentul respectiv. Am fost fericiți să vedem că Uniunea Sovietică a căzut și am crezut că suntem ok, că totul urmează să fie mult mai bine. Acum privim în urmă. Acești oameni împotriva cărora ne luptăm azi sunt oamenii pe care i-am sprijinit în lupta împotriva Sovieticilor.” (Fox News, 2010)
A doua doamnă este Madeline Albright. Când a fost întrebată despre costul faptului că în războiul din Irak peste 500.000 de mii de copii au fost uciși, a răspuns că ea consideră că a fost o decizie grea, dar că se justifică acel cost… Apoi a recunoscut că a fost cel mai stupid lucru pe care l-a spus vreodată.
Sunt aceste două femei feministe? Sunt ele exponate de succes ale reprezentativității feminine în cele mai înalte poziții de putere politică? Și, mai grav, ne dorim să împărtășim o putere politică bazată pe dominație, control, oprimare și, iată, uciderea a 500.000 de mii de copii? Și ca să mai coborâm o treaptă în infern: oare privilegiile de care ne bucurăm noi, ca femei exploatate în capitalism, se bazează pe ororile trăite de femeile expropriate prin pârghiile imperialismului, fără de care sistemul nostru capitalist n-ar supraviețui?
Nancy Fraser face o distincție clară între populațiile exploatate din țările dezvoltate și populațiile rasializate și expropriate. Capitalismul, după ea, nu este doar un sistem economic, ci unul mai amplu, social. Pentru a supraviețui capitalismul are nevoie de muncă exploatată reproductivă, adică de mame care să producă gratis viitorii muncitori, și de resurse acaparate de la populațiile care, prin rasism, sunt dezumanizate și cărora li se iau resursele fără milă. Sistemul capitalist este, în opinia autoarei, vârful icebergului. (Fraser, 2022) E nevoie de putere imperială, de sute de baze militare, pentru a avea acces la cât mai multe resurse ieftine. E nevoie de rasism, pentru a putea dezumaniza populațiile care sunt astfel jefuite și e nevoie de sexism, pentru a asigura rezerva de viitori muncitori. Între muncitoarea exploatată într-o corporație vestică și femeia de culoare care muncește în mina din Congo e o mare diferență. E diferența dintre populația exploatată și cea expropriată, dintre salariata oprimată și femeia jefuită de-a dreptul. Trepte diferite ale infernului.
Relația feminismului cu imperialismul este una foarte complicată întrucât, într-adevăr, nu avem un proiect transformator revoluționar care să conducă spre o schimbare radicală a societății. Lupta pentru locuri de muncă în interiorul unui sistem nedrept, ne face, ca femei, cel puțin părtașe în „crimă” – uneori cuvântul putând fi luat fără ghilimele, așa cum arată declarația doamnei Albright.
Dincolo de problemele legate de violența sexuală căreia trebuie să îi facă față femeile din armată, probleme care au condus la înființarea unei organizații de veterane ce urmărește susținerea victimelor, tinerii din medii defavorizate cad adesea pradă recrutorilor militari care le vând vise de avansare pe cale academică și financiară.
”Acum locuiesc în Philadelphia, iar femeile albe din Main Line, o zonă foarte bogată din Philadelphia, nu sunt afectate la fel ca femeile din comunitatea portoricană. De fapt, unele dintre femeile din Main Line ar putea chiar să profite de pe urma războiului, dacă ele sau familiile lor dețin sau conduc corporații asociate cu industriile de apărare.
În schimb, femeia din clasa muncitoare, de toate vârstele, este cea mai afectată de războiul dus de SUA. Cele care depind de servicii sociale de bază, care sunt acum reduse pentru ca bugetul Pentagonului să poată crește; cele care trebuie să lucreze mai multe ore sau în două-trei locuri de muncă pentru a-și hrăni familiile și a face față cheltuielilor; cele care trebuie să plătească mai mult pentru asistența medicală, deoarece beneficiile de la locul de muncă sunt reduse.
Femeile ale căror copii sunt recrutați și ale căror visuri pentru un viitor mai bun al acestora sunt distruse de armată nu sunt din Main Line. Recrutorii acționează foarte agresiv în comunitățile sărace, cu multe promisiuni deșarte despre un viitor luminos și oportunități educaționale. Și acest lucru este adevărat nu doar aici, în SUA, ci, de exemplu, și în Puerto Rico, patria mea, care se află încă sub colonialism american. Organizația Madres Contra la Guerra (Mame împotriva războiului), din partea de vest a insulei, a trimis recent un e-mail cu un apel urgent către organizațiile din alte zone ale insulei, pentru a scoate recrutorii armatei SUA din școli, deoarece aceștia încercau cu disperare să atragă copiii, momindu-i cu promisiuni legate de bani și educație.” (“US Economic Wars and Latin America,” 2008, 239)
Nu odată visele celor suficient de naivi să cadă în plasa recrutorilor sunt îngropate mult înainte de vreme alături de trupurilor lor răpuse de gloanțe, sunt schinguite în scaune cu rotile sau în instituții psihiatrice. Un studiu dat publicității în anul 2024 de sistemul militar de sănătate al SUA indică un lucru grav: una dintre principalele cauze ale mortalității personalului militar este suicidul. Cu alte cuvinte, este mai probabil ca soldații să moară prin suicid decât în război. Studiul realizat pe un eșantion de 2530 de soldați a arătat că:
”În general, cele cinci cauze principale de deces din perioada 2014-2019 au fost: sinucidere prin împușcare (n=575), accidente auto (MVA) (n=431), tumori canceroase (n=263), sinucidere prin spânzurare/asfixiere (n=228), evenimente cardiovasculare (n=145).”
În majoritatea cazurilor, feminismul este cooptat în lupta pentru „eliberarea femeilor”.
Analiza mitologiei salvatorului femeii musulmane antrenează narațiuni din perioada sovietică, din cea a rezistenței mujahedinilor, dar, culmea, ele par să justifice și intervenția armată americană, așa cum arată Jenniffer L. Fluri. Se pare că a existat o mare înghesuială pentru primirea rolului de salvator al femeii afgane, iar rezultatul este dincolo de comentarii. (“’Rallying Public Opinion’ and Other Misuses of Feminism,” 2008)
Din acest motiv, cu câteva excepții notabile, cum este cazul organizației feministe Code Pink, care luptă împotriva războiului, asistăm adesea o îndepărtare de lupta împotriva militarismului în cadrul feminismului. Ba mai mult, un clip de promovare ale armatei americane o are ca protagonistă principală pe Emma, fiica unui cuplu de lesbiene din California. Înconjurată de femei puternice, de prietene grozave în suroritatea de la universitate (instituție formată de prietene colege de facultate, echivalentul frățiilor), Emma se gândește că are nevoie ea însăși de oleacă de eroism și îl găsește odată ce se întâlnește cu ofițerul de recrutare al armatei americane!
Sigur că reacția de indignare a presei conservatoare cu privire la această abordare este un spectacol în sine și clipul merita probabil promovat măcar pentru hazul nebun de a vedea plasarea vinei întregii armate americane pe umerii femeilor din cupluri de lesbiene care au pătat cu diversitatea lor bunătate de instituție. Dar dincolo de acest trist spectacol carnavalesc, rămân întrebările din debutul articolului. Sigur că femeile pot fi partenere de crimă. Este cunoscut cazul regimentului sovietic 588, „Vrăjitoarele nopții”, format din aviatoare de temut care au dat dovadă de eroism ieșit din comun. Comandanta regimentului, Yevdokiya Bershanskaya, (1913–1982) s-a remarcat în sute de misiuni în care a folosit tactică de „planare silențioasă” și ea este doar una dintre numeroasele aviatoare care s-au remarcat în luptele aeriene. (Wein, 2019)
Eficiența criminală feminină este, fără îndoială, redutabilă, dar este aceasta o cauză pentru care merită să murim? Întrucât pentru multă vreme femeile au avut de ales între a se integra in sistemul economic nedrept și a rămâne sclave domestice, au preferat, firește, independența. Însă asta condus la o relație foarte controversată cu imperialismul.
Pare că merită să lupți într-o armată pentru țara care îți permite, ca lesbiană, să te căsătorești legal cu partenera ta. Dar dacă prin acest război retezi șansa societăților asupra cărora lansenzi bombe să ajungă vreodată la acest nivel de acceptare al diversității? Cu câți ani în urmă s-a dat ceasul progresului înapoi pentru țări ca Iran, unde în 1953 a fost înlăturat un lider secular democratic ales? Dar pentru Afagistan, dar pentru Irak? Dar pentru Siria sau Libia?
Referințe:
Fraser, N. (2022). Cannibal Capitalism: How Our System is Devouring Democracy, Care, and the Planetand What We Can Do About It. Verso Books.
Ghodsee, K. R. (2020). Why Women Have Better Sex Under Socialism: And Other Arguments for Economic Independence. PublicAffairs.
’Rallying public opinion’ and other misuses of feminism. (2008). In R. Riley, C. T. Mohanty, & M. B. Pratt (Eds.), Feminism and War: Confronting US Imperialism (pp. 152-165). Bloomsbury Academic.
US economic wars and Latin America. (2008). In C. T. Mohanty, R. Riley, & M. B. Pratt (Eds.), Feminism and War: Confronting US Imperialism (pp. 238-242). Bloomsbury Academic.
Van S. G. (2010). Interview with US Secretary of State Hillary Clinton dated July 18, Fox News.
Wein, E. (2019). A Thousand Sisters: The Heroic Airwomen of the Soviet Union in World War II. HarperCollins.
INDICAȚII DE CITARE:
Maria Cernat „Feminism și anti-imperialism” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 