Feminism sau socialism – Alexandra Kollontai despre imposibilitatea unei mișcări feministe universale
Discuțiile din cercurile feministe au opus, încă din secolul XIX feministele care priveau emanciparea femeilor ca pe o chestiune ce putea fi rezolvată prin acordarea de drepturi egale femeilor și feministele care visau la un ideal mai radical în care atât ele cât și bărbații vor trăi într-o societate mai dreaptă. Un secol mai târziu, problema rămâne nerezolvată. În actualitate există puține feministe care privesc exclusiv către un ideal transformator al societății, către emancipare prin schimbarea sistemului economic. Feminismul liberal, ca urmare a compatibilității cu valorile occidentale și a faptului că nu chestionează capitalismul, a fost forma dominantă a acestui curent în spațiul occidental. Acest feminism care vede în bărbați principala categorie de opresori a câștigat, în secolul XX, în spațiul vestic european și nord-american în raport cu feminismul care dorește o schimbare mai profundă a societății în generere, în așa fel încât, la finele procesului revoluționar să câștige atât ele cât și tovarășii lor. Mai mult, voci ale feminismului radical socialist cum este Julie Bindel, doresc un feminism pentru femei, o mișcare dedicată femeilor. (Bindel, 2021) Multe dintre ele invocă agresivitatea bărbaților de stânga și modul absolut respingător în care, cel puțin în Marea Britanie, le-au întâmpinat pe femei (Owen, 2013). Cathy Porter descrie în lucrarea biografică dedicată Alexandrei Kollontai numeroasele situații în care mentalitățile patriarhale, prejudecățile și agresivitatea bărbaților s-au dovedit mai puternice decât idealurile socialiste transformatoare (Porter, 2014). Bărbații socialiști au uitat prea rar de privilegiile lor și le-au tratat nu odată într-un mod odios pe tovarășele lor de luptă. Totuși, e important de menționat că socialiștii au fost cei care și-au propus de la bun început eliberarea femeilor și considerarea lor ca egale ale bărbaților. Pe fondul tensiunilor sociale, multe dintre dezbaterile actuale aduc în discuție teme ale dezbaterilor politice care par desprinse întru totul din ceea ce se discuta acum un secol, motiv suplimentar să ne întoarcem la textul Alexandrei Kollontai.
Una dintre cele mai rafinate analize ale relațiilor antagonice opresive la nivel social este întreprinsă de Albena Azmanova. Ea face distincția dintre situația cea mai evidentă în care un grup A, în cazul nostru bărbații, oprimă un grup B, adică femeile. Dar ea atrage atenția că există încă două straturi importante ale oprimării care privesc relațiile de tip structural și sistemic. Sistemul capitalist bazat pe exploatare și pe producția competitivă de profit generează, în accepțiunea autoarei, oprimare structurală – adică instituții, legi, cutume – care opune cele două grupuri și, să-i spunem, oprimare explicită, aceea pe care o vedem manifestându-se în viața de zi cu zi. (Azmanova, 2020)
Este o grilă de analiză care ne permite să vedem mai clar de ce anume o mișcare feministă axată pe drepturi și libertăți politice în cadrul aceluiași sistem bazat pe producția competitivă de profit va face, inevitabil, din bărbați, inamicii principali. Este la fel de clar de ce, în aceste condiții, o mișcare feministă socialistă va vedea în bărbați tovarăși de suferință alături de care e important să ducă o luptă pe termen lung pentru schimbări de substanță spre beneficiul tuturor.
Articolul Albenei Azmanova ce analizează și opune conceptul feminist popular de „empowerment” celui de ”emancipare” a fost publicat în 2016. Autoarea discută despre faptul că lupta feministă a anilor 70 din SUA și Europa occidentală a obținut „empowerment” (termen dificil de tradus în limba română, o posibilă variantă fiind „împuternicire”), dar au pierdut războiul emancipării societății în ansamblu. Au câștigat un loc la masa nedreptății, cu alte cuvinte (Azmanova, 2016). Însă cu mai bine de un secol înainte de acest articol, Alexandra Kollontai articula, în cadrul primei și singurei conferințe feministe organizate sub imperiul țarist în anul 1908, distincția dintre cele două direcții ale feminismului. După revoluția eșuată din 1905, Alexandra Kollontai era urmărită de autoritățile țariste. În lucrarea biografică dedicată feministei ruse, Cathy Porter descrie într-un mod dramatic acest congres. Alexandra Kollontai era reprezentanta feminismului socialist și acest eveniment a fost prima înfruntare publică majoră dintre cele două direcție ale mișcării de emancipare a femeilor. Cathy Porter descrie modul pasional în care Kollontai a instruit muncitoarele să participe la această festivitate care a adus laolaltă nu mai puțin de o mie de invitate, le-a ajutat să înțeleagă că interesele lor sunt la fel de importante, dacă nu chiar mai importante, decât cele ale femeilor înstărite. Tot din lucrarea biografică aflăm că Alexandra Kollontai a evitat la limită capturarea de către autoritățile țariste și fugind din țară în ultimul moment. Textul pregătit de ea pentru conferința din 1908 a fost considerat, bineînțeles, mult prea radical (Porter, 2014).
În anul 1909 volumul intitulat ”Bazele sociale ale problemei femeii” este publicat în Germania, acolo unde Kollontai se afla în exil. (Kollontai, 1909)
În cele ce urmează voi comenta câteva dintre ideile centrale ale perspectivei dezvoltate de Kollontai în textul introductiv scris în 1908. În debutul lucrării sale, autoarea sintetizează direcțiile de analiză care o vor face o oponentă redutabilă a feminismului liberal. În primul rând ea pornește de la ideea că elanul progresist cuprindea tot mai multe pături sociale, iar femeile ruse nu făceau excepție. Totuși, ce era de făcut, în ce direcție urmau oare să se îndrepte? Autoarea inventariază principalele mișcări feministe pe care le consideră burgheze – adică formate din femei ceva mai privilegiate în raport cu muncitoarele și țărăncile. Investighează cu atenție modul în care constituirea unei mișcări feministe care să nu țină seamă de interesele de clasă este posibilă.
Cum ar fi posibilă o asemenea mișcare în care femeia ce o servește pe nobila ce se bucură de averi inimaginabile să fie ambele egale în aspirații și obiective? Unde ar fi baza comună pentru o asemenea mișcare? Răspunsul îl putem afla din subcapitolul dedicat familiei. E drept că, în viața privată, atât femeie bogate cât și cele sărace îndurau nedreptăți, violențe și cruzimi în cadrul familiei. Or, firesc ar fi să considerăm că acestea ar putea constitui baza unei mișcări de eliberare comune. Violența, umilința, chinul din spațiul domestic ar trebui să fie suficiente motive pentru o amplă mișcare comună de eliberare a femeilor:
”Atât de mult s-a scris și spus deja pe acest subiect! Literatura este plină de imagini deprimante ale capcanelor vieții conjugale și de familie. Câte drame psihologice se joacă zilnic! Câte vieți sunt ruinate! Este important să observăm că structura modernă a familiei, într-o măsură mai mare sau mai mică, apasă asupra femeilor din toate clasele și toate păturile populației. Obiceiurile și tradițiile o persecută pe mama tânără, indiferent de clasa socială căreia îi aparține; legile plasează femeia burgheză, femeia proletară și femeia țărancă toate sub tutela soțului.
Am descoperit, în sfârșit, acel aspect al problemei femeii în jurul căruia femeile din toate clasele se pot uni? Nu pot ele lupta împreună împotriva condițiilor care le apasă? Nu este posibil ca durerea și suferința pe care o împărtășesc în acest caz să domolească ghearele antagonismului de clasă și să creeze aspirații comune și acțiune comună pentru femeile din tabere diferite? Nu este posibil ca, pe baza unor dorințe și obiective comune, cooperarea dintre femeile burgheze și cele proletare să devină posibilă?” (Kollontai, 1909)
Totuși, nedreptățile din spațiul privat rămân în spațiul privat. Odată ce femeile părăsesc spațiul intim, rolurile lor sociale sunt opuse: una – aristocrata sau patroana – o asuprește pe cealaltă – servitoarea sau muncitoarea. Alexandra Kollontai face, pe parcursul lucrării, o investigație asupra contribuției pe care feminismul burghez a avut-o în procesul de emancipare. Or, ea este de părere că uriașa schimbare a modului de producție și succesul capitalismului a creat clase întregi de muncitoare salariate ceea ce a permis nașterea mișcării de eliberare. În fond, secole de-a rândul o asemenea mișcare a femeilor nu a fost posibilă întrucât condițiile materiale generate de procesele de producție erau suficient de rudimentare încât să o facă imposibilă. Prin urmare, Alexandra Kollontai este de părere că, fără a minimiza rolul eroic al femeilor care au susținut cauza emancipării, schimbările privitoare la modul de producție al bunurilor și serviciilor a fost decisiv în schimbările sociale. În plus, înainte ca feministele burgheze să clameze drepturi, femeile muncitoare erau deja independente financiar și se bucurau de libertăți care, într-adevăr, femeilor burgheze le erau încă interzise. Finele secolului XIX reprezintă un episod extrem de interesant în istoria feminismului din acest punct de vedere: femeile din clasele considerate inferioare: bucătărese, croitorese, bone se bucură de o autonomie mai ridicată decât femeile burgheze. Aspectul inedit este surprins de Sofia Nădejde în romanul „Patimi” în care sora protagonistei principale se uită plină de admirație la bucătăreasă și la cei care își câștigă existența prin muncă, dobândind astfel o libertate la care ea nu are acces. (Nădejde, 2021)
În ceea ce o privește pe Alexandra Kollontai, ea este de părere că feministele burgheze au meritul de a fi articulat și coagulat discursiv rezultatul unor schimbări profunde în plan economic generate de în principal de procesele de industrializare și urbanizare. Totuși, în ceea ce privește feminismul burghez, Kollontai este nuanțată. Ea nu îl respinge întru totul și recunoaște că se pot obține succese parțiale în cadrul lui. Admite, totodată, că pentru femeile burgheze acest feminism este unul benefic permițându-le accesul la educație, la locuri de muncă și la puterea politică.
„Această afirmație nu exclude posibilitatea unor îmbunătățiri parțiale în viața femeilor în cadrul sistemului existent, deși o soluție radicală a problemei muncii este posibilă doar printr-o restructurare completă a relațiilor de producție actuale.
Cu toate acestea, această viziune nu ar trebui să fie un obstacol în fața reformelor care urmăresc să satisfacă interesele imediate ale proletariatului. Fiecare nou câștig al clasei muncitoare este o treaptă pe scara care conduce omenirea spre împărăția libertății și egalității sociale. Fiecare nou drept câștigat de femei le aduce mai aproape de țintă – emanciparea totală.” (Kollontai, 1909)
Totuși, există două elemente esențiale care nu trebuie ignorate, în opinia autoarei. În primul rând faptul că penuria, convulsiile sociale și stagnarea economică pauperizaseră în a doua jumătate a secolului XIX pături sociale mijlocii, ceea ce împins femeile să ceară dreptul de a munci. Există un paralelism interesant cu a doua jumătate a secolului XX, când, în SUA, de pildă, dar și în Europa de vest, procese similare fac ca piața muncii să fie invadată de femei care doresc să muncească, dar nu neapărat pentru autonomie și libertate, deși acestea sunt obiective importante, ci mânate de situația economică tot mai precară generată de criza petrolului din 1973. (Goldin, 2006) Dorința de pătrundere pe piața muncii a femeilor, cât și acceptarea lor, are cauze de natură economică, în opinia Alexandrei Kollontai.
”Odată cu abolirea iobăgiei, care a modificat radical relațiile economice și sociale din Rusia (notă: se face referire la abolirea iobăgiei în Rusia în 1861 de către guvernul țarist, constrâns să introducă această reformă ca urmare a dezvoltării economice interne și a intensificării acțiunilor țărănești pe scară largă, cauzate de exploatarea țăranilor de către moșieri. Rezultatul obiectiv al „Reformei agrare” a fost, așa cum a scris Lenin, înlocuirea unei forme de exploatare cu alta – înlocuirea iobăgiei cu capitalismul), un segment larg al populației a fost constrâns să își caute mijloace de existență, iar problema femeilor a apărut și ea în Rusia. Sistemul post-reformă a început să arunce pe piața muncii nu doar lucrători profesioniști bărbați, ci și un nou tip de femeie, necunoscut până atunci, care, asemenea colegului ei de sex masculin, căuta de lucru pentru a-și câștiga pâinea zilnică. Sloganul tradițional al femeilor – „libertatea de a munci” – a devenit, în contextul rusesc, o revendicare a libertății de a primi educație, fără de care toate ușile către ocuparea profesională rămâneau închise. Firește, după finalizarea studiilor superioare, femeile au cerut apoi acces liber la locuri de muncă de stat și private, iar această cerere a fost satisfăcută din considerente pur economice, întrucât întreprinderile private și instituțiile de stat au început să recunoască avantajele forței de muncă feminine, mai ieftine și mai docile.” (Kollontai, 1909)
Dorința de educație, de acces la slujbe bine plătite și deschiderea către acest nou tip de forță de muncă au, așa cum arată autoarea, considerente economice. Femeile erau mânate de dorința de supraviețuire prin vânzarea muncii, iar patronii vedeau oportunitatea de exploata persoane mai „ieftine și mai docile”. Cu alt prilej autoarea vorbește despre interesul cu care muncitoarele femei erau primite, dat fiind că erau văzute ca suficient de vulnerabile încât să fie exploatate și sexual de patronii lor.
Autoarea pictează un tablou ceva mai sumbru al emancipării femeilor decât acela al ființelor cuprinse de dorul de libertate care se angajează pentru a se emancipa. Paralela cu mișcarea de eliberare a femeilor ce a început să domine spațiul nord american cu a doua jumătate a secolului XX nu poate trece neobservată. ȘI cu acel prilej au existat curente concurente în cadrul mișcării feministe și a câștigal cel care vindea femeilor iluzia eliberării depline prin munca salariată în sistemul capitalist. Or, cum spune Alexandra Kollontai, este o eliberare parțială și foarte îndepărtată de ideal.
Care ideal? Ei bine, Kollontai consideră că feminismul burghez își poate urma calea lui, dar să nu încerce să convingă femeile proletare că lupta este comună. Pentru muncitoarele oprimate, pentru țărănci, singura eliberare presupune o schimbare decisivă a modului de producție și a economiei în general. Idealul viza lupta cu oprimarea indiferent de gen, nu cu egalitate în dobândirea șansei de a deveni opresoare. Reproșul pe care Kollontai îl aduce mișcărilor sufragetelor este acela că nu merg prea departe, că ele caută dreptatea într-un sistem nedrept:
”Totuși, feministele noastre, ca și surorile lor din străinătate, nu merg mai departe de cererile pentru egalitate politică. Orizonturile largi deschise de doctrina social-democrată le sunt străine și de neînțeles. Feministele luptă pentru egalitate în cadrul societății de clasă existente și fără a atinge în vreun fel fundamentele acesteia; ele luptă pentru propriile lor prerogative feminine, fără a urmări desființarea tuturor privilegiilor și prerogativelor existente…”
Gânditoarea feministă Sofia Nădejde este și ea de părere că „împodobită cu podoaba votului”, femeia burgheză nu va face decât să urmărească bărbatul în purtările egoiste și iresponsabile, fără ca asta să ducă vreodată cu adevărat la beneficii reale pentru muncitoare și țărănci.
”Lumea femeilor, ca și cea a bărbaților, s-a împărțit în două tabere: una, prin obiectivele, aspirațiile și interesele sale, se aliniază claselor burgheze; cealaltă este strâns legată de proletariat, a cărui aspirație spre libertate implică și soluționarea problemei femeii în toate aspectele ei. Aceste două grupuri de femei luptătoare diferă în scopuri, interese și metode de luptă, deși acționează ambele sub același slogan: „emanciparea femeii”. Fiecare dintre aceste grupuri acționează, conștient sau nu, pe baza intereselor propriei clase, ceea ce dă aspirațiilor și obiectivelor lor o coloratură socială distinctă. O femeie individuală poate fi capabilă să se ridice deasupra intereselor propriei clase, dar acest lucru este imposibil pentru o organizație feminină unitară care reflectă interesele reale ale grupului social ce a fondat-o. Oricât de radicale ar părea cererile feministelor, nu trebuie uitat că, prin poziția lor de clasă, ele nu pot lupta pentru o restructurare fundamentală a societății economico-sociale actuale – și fără aceasta, emanciparea femeii nu poate fi completă.” (Kollontai, 1909)
Dacă în spațiul domestic femeia bogată și femeia săracă riscă același gen de tratament inuman din partea partenerilor, în spațiul public interesele lor diverg în totalitate și solidaritatea din spațiul public este aceea cu bărbații care suferă aceleași condiții de muncă care, cel puțin în secolul XIX, erau demne de filmele de groză cele mai sinistre. Mai este posibil, oare, în aceste condiții sloganul invocat de contemporanele Alexandrei Kollontai de la congres: „femei din toate clasele, uniți-vă”? Autoarea este de părere că nu:
”Totuși, fiecare astfel de succes, fiecare nouă prerogativă obținută de femeia burgheză, nu face decât să-i pună în mână un nou instrument cu care să-și asuprească sora mai tânără, adâncind și mai mult prăpastia care desparte femeile din aceste două tabere sociale opuse. Interesele lor se vor ciocni tot mai puternic, aspirațiile lor vor deveni reciproc exclusive.” (Kollontai, 1909)
Feminismul burghez o face pe femeie mai puternică nu doar în raport cu bărbatul, ci și cu sora ei muncitoare sau țărancă, îndepărtând-o de idealul comun. Alexandra Kollontai își asumă la nivel retoric un rol călăuzitor matern față de cele pe care le numește „surori mai tinere” și este de părere că e feminismul burghez este acceptabil atâta timp cât nu încearcă să le vândă muncitoarelor și țărăncilor ideea că luptă pentru ele.
Conclusionând putem spune că loialitățile și solidaritățile diferite din spațiul public și din cel privat fac încă actuală dezbaterea. Dacă în spațiul privat potențialul risc al oprimării vine de la partener, în spațiul public cei doi, ca salariați, se întâlnesc pe aceleași baricade. În oglindă, solidaritatea feminină construită ca urmare a oprimării domestice este pusă sub semnul întrebării odată ce femeile se găsesc pe poziții antagonice în spațiul public. Ceea ce autoarea nu chestionează este adevărul care avea să izbească feministele socialiste în față câteva decenii mai târziu (Owen, 2013). Dacă este într-adevăr dificil să construiești o mișcare feministă universală cu tovarășa de suferință de acasă și dușmanca de la servici, cum ai putea oare să o faci cu tovarășul de suferință de la muncă și opresorul de acasă? Alexandra Kollontai subliniază cu destulă iscusință faptul că e dificil să fii solidară cu cea care poate suferi ca tine acasă, dar care la muncă e cea care îți pretinde să-ți vinzi forța de muncă. Dar, simetric, cum să construiești o societate emancipată alături de cel care la servici este la fel de exploatat ca și tine dar care, în spațiul domestic, devine opresor? Între aceste două extreme, mișcarea feministă se zbate în continuare să avanseze cauza femeilor atât în calitatea lor de partenere de viață cât și în calitatea lor de salariate. Probabil că una dintre marile probleme ale feminismului a fost această dualitate și neînțelegerea faptului că este nevoie de ambele tipuri de eliberare și că dobândirea uneia dintre ele, nu poate compensa lipsa celeilalte. Ce înseamnă lipsa oprimării domestice în condiții de muncă inumane? Ce înseamnă drepturi salariale și democrație la locul de muncă, dacă acasă te așteaptă infernul? Și, mai ales, de ce trebuie să alegem între ele?
Referințe
Azmanova, A. (2016). Empowerment as Surrender: How Women Lost the Struggle for Emancipation as They Won Equality and Inclusion. Social Research, 83(3).
Azmanova, A. (2020). Capitalism on Edge: How Fighting Precarity Can Achieve Radical Change Without Crisis Or Utopia. Columbia University Press.
Bindel, J. (2021). Feminism for Women: The Real Route to Liberation. Constable.
Goldin, C. (2006, mai). The Quiet Revolution That Transformed Women’s Employment, Education, and Family. American Economic Review, 96(2), 1-21. Retrieved 06 12, 2025, from https://www.aeaweb.org/articles?id=10.1257/000282806777212350
Kollontai, A. (1909). The Social Basis of the Women’s Question. http://www.marxists.org. Retrieved iunie 12, 2025, from https://www.marxists.org/archive/kollonta/1908/social-basis.htm
Nădejde, S. (2021). Patimi. Publisol.
Owen, N. (2013). Men and the 1970s British Women’s Liberation Movement. The Historical Journal, 56(3). https://www.jstor.org/stable/24529095
Porter, C. (2014). Alexandra Kollontai: A Biography. Haymarket Books.
INDICAȚII DE CITARE:
Maria Cernat „Feminism sau socialism – Alexandra Kollontai despre imposibilitatea unei mișcări feministe universale” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 