ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Maria Cernat

Femeile și munca în Capitalul lui Marx

Emanciparea femeii prin muncă a fost aproape o obsesie a feminismului socialist în genere și a regimului comunist din țara noastră în particular. Analiza lucrării Anei Gluvacov care privește situația muncii femeilor în socialism, analiza modului obsesiv în care revista Femeia conturează imaginea femeii integrate în muncă arată că acesta era elementul esențial al progresului socialist feminist. (Gluvacov, 1975)

Totuși, Albena Azmanova avertizează că pătrunderea pe piața muncii în sistemul capitalist înseamnă împuternicire (empowerment), dar și complicitate cu un sistem nedrept, deci, înfrângere. (Azmanova, 2016). În termenii lui Nancy Fraser înseamnă „porții egale de inegalitate”. (Lovell, 2007) Metafora Albenei Azmanova se referă la egalitate în aceeași închisoare. Or, spune ea, adevăratul potențial emancipator al feminismului nu vine din egalarea bărbaților în aceeași celulă de pușcărie, ci din transformarea societății și scoaterea inclusiv a bărbaților din sistemul de relații opresive specifice producției competitive a profitului. Feminismul liberal și al său concept de „empowerment” pierde din vedere acest potențial revoluționar al mișcării feministe, cantonând-o într-o competiție cu opresorii bărbați, nu cu sistemul care-i oprimă pe toți.

Munca eliberatoare este un ideal în apărarea căruia era dispusă să lupte și redutabila feministă socialistă Sofia Nădejde. Considera că „împodobită cu podoaba votului” femeia burgheză va egala în egoism, aroganță și iresponsabilitate bărbatul burghez. Or, idealul ar fi fost abandonarea ideii de a ceda presiunilor sociale privind luxul, adoptarea unui stil vestimentar simplu și asumarea responsabilităților sociale. În Romanul „Patimi”, Sofia Nădejde urmărește destinul femeii burgheze mâncate de grija păstrării frumuseții trecătoare, condamnate să-și avorteze copiii și prinsă în jocul social unde trebuie să proiecteze în permanență imaginea prosperității. Dacă o feministă – puternic criticate azi din pricina opiniilor neortodoxe privind vaccinul – Naomi Wolff  spunea în „The Beauty Myth” că idealurile estetice imposibile sunt de-o violență menită să șteargă avansul realizat de femei ca urmare a câștigării dreptului de vot, al dreptului de plată egală la muncă egală, ea are fără îndoială dreptate. Totuși, dacă privim în urmă la scrierile Sofiei Nădejde, nu avem cum să ratăm faptul că ea intuia foarte bine încă de atunci faptul că încercarea de a obține integrare și validare într-o societate nedreaptă bazată pe inegalitate și exploatare, nu va avea cu adevărat un potențial emancipator. Obsesia luxului, cultivarea atentă a dorințelor fetelor de a străluci reprezintă, în opinia Sofiei Nădejde, sursa pierzaniei: multe sunt dispuse să facă o serie întreagă de compromisuri morale pentru a obține obiectele de vestimentație la care râvnesc. Fetișismul mărfii, investirea obiectelor cu puteri magice și disponibilitatea de a accepta orice pentru a putea intra în posesia lor reprezenta încă de pe atunci o problemă insuficient discutată și foarte prezentă în viața femeilor. Astăzi asistăm la o extindere fără precedent a consumismului înrobitor în care alergăm după bunuri de consum tot mai sofisticate pentru obținerea cărora trebuie să acceptăm compromisuri tot mai mari la locul de muncă. În opinia feministelor menționate s-a democratizat exploatarea și femeile trăiesc aceleași presiuni cot la cot cu bărbații, însă pentru ele, firește, societatea mai are un tip de nedreptate pusă deoparte: judecarea că nu compatibilizează perfect o carieră de maxim succes cu maternitatea. Deși muncesc, există o presiunea aproape nebunească de-a le face să devină mame. Sigur, înțelegem, o generație în care nu facem copii e destul cât să ne ducem de râpă. Însă refuzul femeilor de a se înhăma la asemenea responsabilități vine tot din faputl că munca nu e gândită să-i ofere oricui șansa să-și valorifice talentele. Nu, munca este un pat al lui Procust în care trebuie să concurăm cu toții. Pentru că dacă obiectivul ultim la muncii este îndeplinirea planului de lucru – cum afirmă Ana Gluvacov citând un director socialist de întreprindere – sau a profitului atunci femeile trebuie să sacrifice anii pe care i-ar pierde cu copiii pentru a fi cât mai competitive. Măsurile privind lucrul pe schimburi, program redus de lucru pentru mamele cu copii mici sau obligativitatea de a le proteja de munci grele în perioada sarcinii le face… indezirabile pentru tovarășul director împins de avântul realizării planului să prefere bărbați în locul lor. Dacă munca nu e făcută pentru om, ci omul pentru muncă, atunci sunt puține opțiuni viabile pentru femei.

Fie acceptă un regim de sclavie domestică în care au fost ținute sute de ani, fie acceptă regimul de exploatare la serviciu. Doar într-o societate care își pune în mod serios problema de a organiza producția pentru oameni nu oamenii pentru producție, doar când producția e divorțată de obsesia competiției dusă până la ultimele limite se poate discuta măcar de emancipare cu adevărat progresistă.

Accesul femeilor pe piața muncii s-a făcut și ca urmare a faptul că, în termenii lui Bourdieu, era nevoie de armata de rezervă a șomerilor. În plus, socializarea femeilor le face mai obediente, deci dispuse să accepte salarii mai mici. Interesul cinic al patronilor este mai degrabă răspunzător de acceptarea femeilor pe scară largă în câmpul muncii. A credita societățile capitaliste cu un interes cinstit pentru emanciparea feministă este hazardat în condițiile în care capitatul este mereu avid de forță de muncă dispusă să accepte să lucreze mai mult pentru recompense financiare mai mici.

Însă la modelarea tipului de feminism care urma să domine scena începând cu anii 70, 80 în special în SUA au participat și alți factori. Harriet Fraad este de părere că serviciile secrete au avut tot interesul să promoveze un feminism împotriva bărbaților, nu împotriva capitalismului și elementul de clasă a fost încet și sigur „curățat” din discursul feminist. Imagistica hollywoodiană a privilegiat apariția „femeii minune”, echivalent al bărbatului puternic care își rezolvă problemele prin forță. Era absolut firesc, în aceste condiții, să avem un model de femeie care excelează în plan estetic și în plan profesional. Maternitatea și grija devin adevărați inamici ai autodepășirii. Victoria Smith este o feministă care subliniază perfect această ură cu care noi, ca fete ale anilor 90, am crescut față de maternitate, față de femeia fraieră care se sacrifică.

Feminismul liberal individualist a fost o capcană perfectă pentru destule credule dispuse să își asume responsabilități profesionale extrem de istovitoare și să se spunună totodată unor proceduri estetice dintre cele mai complicate și riscante chiar. Pentru că alternativa era sclavia domestică. Umilința, supunerea atâtor femei disprețuite și ignorate, deși duceau greul casei. Scăderea dramatică a căsătoriilor și a  fertilității în societățile conservatoare dar ultradezvoltate tehnologic, cum este cazul Japoniei, arată că, da, față de sclavia domestică, exploatarea capitalistă reprezintă o opțiune viabilă pentru femei. În fapt, cine ar fi suficient de irațională să dea un post de directoare la o companie pe unul de casnică într-o familie modestă. Într-o familie cu bani, tot ce e posibil. În fond, căsătoria burgheză ca formă de prostituție este o constantă a societății capitaliste. Și nu de azi de ieri. De pe vremea când Ion și Gheorghe Nădejde, cunoscuți intelectuali socialiști, au fost dați afară din învățământ pentru că susțineau, printre altele, acest lucru. Însă opțiunea pentru prostituția căsătoriei burgheze este legată de opțiuni de muncă tot mai reduse. Nu doar în sensul recompenselor financiare, ci și în sensul validării sociale, dacă este să-l ascultăm pe David Graeber (Graeber, 2018). Munca și validarea socială reprezintă recompense care, în ciuda unor idei fixe ale conservatorilor sau determiniștilor biologiști, sunt menite să le îndepărteze pe femei de ideea de sacrificiu, grijă, iubire. Nu e nimic în natura femeii care s-o facă să dorească să aibă copii, să dorească să fie ignorată, supusă și umilită în spațiul domestic. Iată, când are ocazia, fuge, cum fac femeile japoneze, de aceste obligații și de o existență claustrantă și izolată între pereții casei. Însă alternativa pe care societatea capitalistă o oferă nu este o scăpare sau o soluție ideală. Și alternativa a însemnat doar că prețul pentru idenpendență îl plătește altcineva, de regulă, copiii.

Puține analize indică faptul că Marx însuși dedică în celebra sa lucrare „Capitalul” un capitol important muncii femeilor și copiiilor. În stilul său meticulos și atent la detalii, se apleacă în analiza sa cu precădere asupra rapoartelor medicilor și comisiilor privind munca.

„Am menţionat mai sus degenerarea fizică a copiilor şi a adolescenţilor, ca şi a femeilor muncitoare, pe care maşina le supune exploatării capitalului, întîi direct în noile fabrici apărute pe baza sistemului maşinist şi apoi indirect în toate celelalte ramuri ale industriei. Prin urmare, nu ne vom opri aici decît asupra unui singur punct, anume asupra mortalităţii extraordinare în rîndurile copiilor de muncitori în primii ani de viaţă. În Anglia există 16 districte de înregistrare, unde, în medie, la 100.000 de copii sub un an revin numai 9.085 de decese pe an (într-unul din districte numai 7.047), 24 de districte cu peste 10.000, dar sub 11.000 de decese, 39 de districte cu peste 11.000, dar sub 12.000, 48 de districte cu peste 12.000, dar sub 13.000, 22 de districte cu peste 20.000, 25 de districte cu peste 21.000, 17 districte cu peste 22.000, 11 districte cu peste 23.000, apoi districtele Hoo, Wolverhampton, Ashton-under-Lyne şi Preston cu peste 24.000 de decese, Nottingham, Stockport şi Bradford cu peste 25.000, Wisbeach cu 26.001 şi Manchester cu 26.125 de decese”  „Sixth Report on Public Health“, Lond. 1864, p. 34.  (Marx, 1948, Capitalul, vol 1, 367)

Firește, autorul este preocupat de cauza acestei variații privind mortalitatea infantilă. În fond, numerele variază seminificativ. „După cum a arătat o anchetă medicală oficială din 1861, indicele de mortalitate ridicat se datoreşte, abstracţie făcînd de unele împrejurări locale, mai ales ocupaţiei mamelor în afara căminului, neglijării şi proastei îngrijiri a copiilor din această pricină, între altele alimentaţiei nepotrivite, subnutriţiei, drogării cu opiacee etc.; se mai adaugă apoi nefireasca înstrăinare a mamelor faţă de copiii lor şi, ca urmare, înfometările şi otrăvirile intenţionate.(…) Dimpotrivă, în districtele agricole, „unde femeile sînt mai puţin ocupate, indicele de mortalitate este cel mai scăzut“1” (Marx, 1948, Capitalul, vol 1, 367).

Ar fi însă absurd să considerăm că femeile din spațiul rural erau cu totul scutite de a-și vedea copiii neglijați morți din pricina malnutriției și abandonului. Relațiile capitaliste deschid calea către tipologii complexe ale exploatării. Bărbatul case poate decide să își închirieze familia. Astfel, ancheta din 1861 despre care vorbește Marx, subliniază această perversă denaturare a relațiilor familiale în care tatăl familiei își vinde soția și copiii pentru a fi exploatați. Costul se calculează și de această dată în vieți de copii pierdute.

„Comisia de anchetă din 1861 a făcut însă constatarea neaşteptată că în cîteva districte pur agricole situate pe ţărmul Mării Nordului indicele de mortalitate a copiilor sub un an îl atinge aproape pe acela din districtele industriale cele mai rău famate. Doctorului Julian Hunteri) i s-a încredinţat de aceea misiunea să cerceteze acest fenomen la faţa locului. Raportul său este cuprins în „VI. Report on Public Health“130). Pînă atunci se presupunea că malaria şi alte boli caracteristice regiunilor joase şi mlăştinoase decimează copiii. Ancheta a stabilit tocmai contrarul, anume ,că aceeaşi cauză care înlătură malaria, adică transformarea solului, mlăştinos iarna şi acoperit cu păşuni sărăcăcioase vara, în pămînt arabil roditor determină mortalitatea extraordinar de mare printre sugari > Cei 70 de medici practicieni pe care doctorul Hunter i-a chestionat în districtele respective au fost „uimitor de unanimi“’ asupra acestui punct, şi anume că o dată cu revoluţionarea culturii pămîntului a fost introdus sistemul industrial.<Femei măritate care lucrează în cete împreună cu fete şi băieţi sînt puse la dispoziţia arendaşului în schimbul unei anumite sume de către un om care se numeşte «gangster» şi care angajează toată ceata.>  (Marx, 1948, Capitalul, vol 1, 367)

 Cu acel prilej Marx citează un inspector care se pronunță în mod categoric împotriva muncii femeilor.

„Faptul că cunosc tot răul pe care îl provoacă folosirea pe scară largă a femeilor adulte din industrie — spune doctorul Simoni), inspector sanitar pe lîngă Privy-Council133 din Anglia şi redactor șef al rapoartelor despre „Public Health“ — explică oroarea profundă pe care mi-o inspiră acest rău“). „Ar fi o adevărată fericire pentru districtele manufacturiere ale Angliei“ — exclamă inspectorul de fabrici R. Bakeri) într-un raport oficial ,— dacă s-ar interzice oricărei femei măritate care are familie să muncească în fabrică“).” (Marx, 1948, Capitalul, vol 1, 367)

Lucrul acesta poate părea șocant la prima vedere. Însă marea eliberare prin muncă într-un sistem absurd de-o rară cruzime însemna că femeile nășteau copii pe care nu-i doreau pentru că nu-i puteau îngriji din lipsa timpului. Îi lăsau singuri, îi drogau chiar, pentru a nu face probleme. Ratele de mortalitate infantilă în comunitățile în care femeile munceau erau înfricoșătoare. De aceea, Marx citează acest inspector care era de părere că munca femeilor și copiilor ar trebui interzisă. Comparând ratele de mortalitate infantilă din comunitățile rurale în care femeile nu părăseau spațiul domestic pentru a munci cu acelea în care femeile erau integrate în producția industrială, rapoartele arată că cei mai mulți copii mici mor când mamele lor sunt muncitoare. Și când ratele de mortalitate infantilă se întâlnesc în comunităție agricole, femeile sunt, de asemenea, antrenate în activități productive departe de casă. Incapabile să alăpteze copiii, să gătească, femeile care muncesc în întreprinderi au copiii neglijați care mor. Nicio secundă nu se pune problema în acest capitol dedicat muncii femeilor și copiilor că, poate, ar fi și răspunderea taților să nu-și lase copiii să moară, că poate răspunderea ar trebui împărțită egal.

Mai mult, Marx nu se sfiește să citeze un raport care incriminează faptul că femeile muncitoare se comportă „imoral”. În fond, ele se comportă… „bărbătește”. Munca în societatea capitalistă are această valență alienantă care, iată, șterge ceea ce conservatorii ar numi „natură feminină”. Doar că femeile plătesc mai scump abaterile cauzate de alienare, astfel că Marx citează acest pasaj din lucrarea „Reports by Dr. Henry Julian Hunter on the excessive mortality of infants in some rural districts of England”:

„Aceste cete pleacă adesea la multe mile depărtare de satele lor; le întîlneşti dimineaţa şi seara pe şosele, femeile în fustă scurtă şi haină, în cizme şi uneori în pantaloni, foarte voinice şi cu aspect sănătos, dar stricate de dezmăţul devenit deprindere şi nepăsătoare faţă de urmările nefaste pe care înclinaţia lor pentru acest fel de viaţă activă şi independentă le are asupra copiilor lor care se ofilesc acasă” (Marx, 1948, Capitalul, vol 1, 367)

Vedem cum răspunderea pentru faptul că devin egalele bărbaților în iresponsabilitate și alienare le aparține și că, în plus, femeile primesc și oprobiul moral al celor care se preocupă, teoretic, de soarta lor.  Tocmai pentru că presiunea este exclusiv pe umerii femeilor și că doar în societățile socialiste s-a încercat, timid și cam fără succes, să se realizeze campanii statale de responsabilizare a bărbaților asistăm la situația în care femeile, cu cât au mai multă putere intelectuală și financiară, cu atât sunt mai puțin dispuse să devină mame. Studiile Anei Gluvacov indică faptul că acest lucru se petrecea în societatea socialistă. Cu cât studiile și salariul femeilor creșteau cu atât vârsta la care aleageau să devină mame creștea, iar numărul copiilor scădea. Din contra, cele mai reduse vârste la care femeile alegeau să devină mame se întâlneau în mediul rural la femeile cu studii medii. Tot ele erau cele care aleageau să aibă mai mulți copii. În teoria feministă se optează pentru a vorbi despre „munca reproductivă”. Dacă acceptăm acest termen, înseamnă că femeile precare educațional și financiar sunt cele mai expuse riscului de a face cât mai mult din această muncă, sarcina perpetuării speciei căzând pe umerii celor mai vulnerabile dintre noi. Consider că expresia „muncă reproductivă” este problematică, întrucât a defini reproducerea ca muncă înseamnă să accetăm introducerea în circuitul productiv capitalist al unei activități care ar trebui să funcționeze în afara lui. Faputul că, așa cum sugerează Nancy Fraser în ”Capitalismul canibal”, capitalismul nu este doar un mod de producție, ci un întreg sistem social care se bazează pe exploatarea resurselor naturale, pe exproprierea muncitorilor rasializați și pe  munca neplătită a femeilor, nu înseamnă că trebuie să cedăm presiunii de a accepta că efortul de a face și crește copii este o muncă. (Fraser, 2022) Un adevărat progres nu se realizează dacă plătim munca reproductivă și introducem relații comerciale în spațiul domestic ajungând, la limită, să ne plătim mamele pentru tortul pe care ni l-au făcut, ci, din contra, dacă am îndepărta, pe cât posibil, munca de obsesia competiției și profitului. Dincolo de dezbaterea privind terminologia prin care ne referim la efortul indiscutabil de a face și îngriji copii, acesta cade în mod disproporționat pe umerii femeilor care nu au de ales. Or, conservatorii ar fi foarte dispuși să renunțe la drepturile și libertățile femeilor și să revină ba la mariaj forțat, ba la „draga” sclavie domestică pe care atâția dintre ei o regretă. Pentru că, nu-i așa, problema e a femeilor care nu o doresc. Și dacă nu o doresc, trebuie constrânse. Dar oare, n-ar fi normal să gândim o societate în care maternitatea să nu echivaleze cu pedeapsa, cu catastrofa, cu claustrarea în spațiul domestic? A da vina pe feministele liberale care le-au vândut femeilor ideea că se realizează ca persoane lasându-se exploatate în companii la locuri de muncă solicitante nu rezolvă problema. Pentru că, da, chiar și în această societate, dacă povara n-ar fi dusă exclusiv de femei, dacă ar fi regândită responsabilitatea în spațiul domestic, perspectiva unui copil nu ar fi la fel de înspăimântătoare. Harriet Fraad insistă asupra ideii că tot mai mulți copii cresc în familii monoparentale. Cresc, în fond, alături de mamele lor. Multe dintre ele nu mai acceptă dubla exploatare și aleg să se descotorosească de partenerii care ajung să reprezinte o simplă povară în plus. Văzând cu câtă încăpățânare se refuză schimbarea în privința responsabilității domestice anticipăm uimirea cercetătorilor de peste ani care se vor întreba cum a fost posibil să avansăm tot felul de soluții polițienești ca interzicerea sănătății reproductive, interzicerea chiar a dreptului de vot și a altor drepturi care asigură o brumă de independență femeilor, fără să luăm în calcul o împărțire mai echitabilă a răspunderii privind grija față de copii. 

Referințe

Azmanova, A. (2016). Empowerment as Surrender: How Women Lost the Struggle for Emancipation as They Won Equality and Inclusion. Social Research, 3(83).

Fraser, N. (2022). Cannibal Capitalism: How Our System is Devouring Democracy, Care, and the Planetand What We Can Do About It. Verso Books.

Gluvacov, A. (1975). Afirmarea femeii în societatea socialistă. . Editura Politică.

Graeber, D. (2018). Bullshit Jobs: A Theory. Simon & Schuster.

Lovell, T. (Ed.). (2007). (Mis)recognition, Social Inequality and Social Justice: Nancy Fraser and Pierre Bourdieu. Routledge.

Marx, K. (1948). Capitalul (a II-a ed., Vol. 1). Editura Partidului Muncitoresc Român.

INDICAȚII DE CITARE:

Maria Cernat „Femeile și munca în Capitalul lui Marx” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.