ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Maria Cernat

Femeile României socialiste – scurte reflecții pornind de la cartea ”Ambiguous Transitions” de Jill Massino.

Cine ne spune povestea despre noi înșine? Cine studiază modul în care socialismul românesc s-a reflectat în viețile femeilor? Din ce unghi și cu ce instrumente este abordată o epocă pe care fanaticii se grăbesc să o numească fie „de aur”, fie „de tristă amintire”? Suntem capabili să reflectăm asupra propriilor experiențe la mai bine de treizeci de ani de la căderea regimului socialist?

Sunt întrebări asupra cărora merită să reflectăm, pornind de la o teză de doctorat de impresionante dimensiuni – aproape cinci sute de pagini – redactată sub îndrumarea profesoarei Maria Bucur de cercetătoarea Jill Massino. Intervievând peste o sută de femei din toate mediile sociale, lucrarea cercetătoarei americane își asumă o sarcină foarte dificilă. Îndepărtându-se, așa cum fac majoritatea antropologilor, de soluții finale și de a da răspuns la întrebări precum „a eliberat socialismul femeile?”, Jill Massino își propune să ne aducă mai aproape de strategiile de supraviețuire ale româncelor: cum își negociau un concediu mai mare de maternitate, cum își procurau locuințe mai bune, cum își negociau independența în sistem și cum… supraviețuiau. Cercetările antropologice, în cadrul cărora se înscrie și teza de doctorat „Ambiguous Transitions: Gender, the State, and Everyday Life in Socialist and Postsocialist Romania”, Berghahn Books, 2019, se bazează pe ideea de a da o voce oamenilor obișnuiți. Fără pretenția de a oferi cercetări reprezentative statistic, pentru că eșantionarea se face după tehnica „bulgărelui de zăpadă” în care se pornește de la un subiect care apoi recomandă pe altcineva, cercetările de acest tip sunt semnificative. Ele aduc în fața cititorului un efort sistematic de a asculta în primul rând păreri cât mai diverse. Scopul nu este de a da verdicte, ci, din contră, de a nuanța percepții și reprezentări generale. Prin insistența asupra vieții trăite, antropologii în general și Jill Massino în particular, avem posibilitatea de a surprinde „felii de viață” și perspective care scapă analizelor statistice și, în general, scapă analizei întreprinse în „istoria mare” – istoria care ajunge în manuale.

Jill Massino își ia încă din introducere precauții spunând că nu dorește să legitimeze regimul și să susțină „propaganda”, dar insistă asupra faptului că viețile oamenilor și experiențele lor sunt autentice și merită să fie ascultate.

Lucrarea de impresionante dimensiuni cuprinde șapte capitole care privesc cetățenia și tranziția către societatea socialistă, experiența de a crește în societatea socialistă, oportunitățile de carieră, căsătoria și schimbările rolurilor de gen, consumul și stilul de viață și tranziția post-socialistă.

Dozând cu maximă atenție punctele de vedere și acordând spațiu relativ egal mărturiilor care insistă asupra aspectelor pozitive cu cele care insistă asupra efectelor negative, Jill Massino aduce în prim plan vocile româncelor care au trăit în perioada socialistă și constituie o valoroasă trecere în revistă a punctelor de vedere care conturează o simfonie interpretativă menită să înlocuiască perspectivele unice și, în termeni ai Chimamandei Adichie, poveștile unice.

Concentrându-mă atât pe aspectele pozitive, cât și pe cele negative, nu încerc să legitimez dictatura socialistă sau să minimalizez adevărata nedreptate și suferința pe care indivizii au experimentat-o. În schimb, încerc să povestesc istoria perioadei prin vocile femeilor, luând în considerare modul în care și-au prezentat viețile: ce au accentuat sau exclus, ce anume le-a trezit entuziasmul, care au fost lucrurile despre care au ales să tacă. Recunoscând faptul că unele femei și bărbați au trăit, potrivit lor, o „viață normală” nu neagă umilințele și inumanitatea cu care s-au confruntat alții, ci mai degrabă reflectă complexitatea guvernării socialiste și diversitatea experiențelor trăite în acea perioadă.(Massino, 2019, 18)

Totuși, sunt numeroase aspecte care m-au făcut să amân cu aproape un an de zile publicarea acestei recenzii. Sunt absolut convinsă că cercetarea și ascultarea a peste 100 de povești ale româncelor a fost o aventură intelectuală fascinantă și, oricât de apropiată aș fi de ideea perspectivismului epistemic, cred că era absolut necesară o trecere în revistă și mai elaborată a statisticilor privind indicatorii în funcție de care analizăm calitatea vieților femeilor. Câte creșe s-au deschis, câte grădinițe? De ce erau acestea importante? Cum a contribuit socialismul la ideea de socializare a creșterii copiilor? Cât de rapid au pătruns femeile pe piața muncii comparativ cu țările „civilizate” din vest? Deși autoarea discută despre faptul că trebuie să avem mereu nuanțe și că da, Gheorghiu Dej este asociat cu represiunea, dar el a dat drepturi reproductive femeilor în 1957, lucrarea combină aceste informații cu prezentarea părerilor femeilor care au trăit în acele perioade. (Massino, 2019, 23) Probabil că o linie mai clară de demarcație între „istoria mare”, datele statistice și evoluțiile care constituie corpusul de știință pe care istoricii îl iau în calcul ca „oficial” și istoriile personale ar fi fost de bun augur. Împletirea constantă a datelor de ordin general cu cele de ordin personal îngreunează lectura și creează confuzie. Încercarea de a oferi primul loc perspectivismului poate conduce către relativizări ce au nefericitul rol de a ascunde „firul central” al poveștii. Pare că autoarea se ferește de aspectele pozitive ale perioadei pe care o studiază încercând să se ascundă în spatele femeilor care au păreri bune despre viața lor în socialism. O mai atentă investigare a progreselor înregistrate prin pătrunderea în câmpul muncii, prin politicile de emancipare destinate femeilor ar scoate lucrarea, altminteri extrem de bine documentată și interesantă, din zona afirmațiilor relativizante fără nicio valoare epistemică de tipul: „a fost rău, dar a fost și bine”. De altminteri, însuși titlul lucrării sugerează ideea de „tranziții ambigue”. Or, chiar și fanaticii anti-comuniști, foarte bine reprezentați statistic în rândul intelectualilor din România și chiar a feminismului liberal românesc, recunosc faptul că populația feminină românească era mare proporție rurală și foarte slab alfabetizată înainte de 1945.

Pentru cei care pun la îndoială absolut toate statisticile efectuate de socialiști, se pot duce la recensământul din 1929. Faptul că în doar cincisprezece ani analfabetismul a fost eradicat în România, că femeile pătrund masiv pe piața muncii cu exact aceleași drepturi salariale ca și bărbații, că nu s-a pus niciodată problema grilei de salarizare separate pe genuri nu reprezintă elemente care să fie acoperite de perspectivism. Se poate spune, așa cum afirma Ana Gluvacov, că proporția de femei cu studii medii era mai mare decât cea a bărbaților, că femeile care aveau mai multe studii aveau și mai puțini copii, că funcțiile de conducere erau în continuare dominate de bărbați în ciuda plenarelor din iunie 1973 în care s-au impus cote de gen. Dar, la fel de adevărat este că aceste date trebuie puse în oglindă cu ceea ce se petrecea în vest. De ce? Pentru că narațiunea dominantă vreme de decenii a fost că România Socialistă a fost „înapoiată”, că în competiția declanșată de războiul rece, tot ce au făcut țările socialiste era inferior țărilor vestice. Care era situația femeilor în deceniul 50 în SUA? Fără a merge în direcția belicoasă și infantilă a competițiilor aberante lansate de luptătorii războiului rece, miturile generate de acest conflict trebuie chestionate tot în direcția lărgirii perspectivelor epistemice și a adăugării de noi straturi de analiză pentru o perioadă atât de ofertantă informațional cum este cea socialistă.

Dincolo de politicile oficiale există viețile personale ale oamenilor și poveștile lor. Însă faptul că universitățile importante americane pur și simplu nu primeau femei, din principiu, până în anii 60, este un fapt pe care trebuie să îl menționăm alături de multe altele care ne-ar ajuta să conturăm o imagine mai clară a schimbărilor cu adevărat importante care au avut loc în România socialistă din punctul de vedere al emancipării femeilor.

Și mai important este de menționat că socialiștii, cu foarte rare excepții, au fost singurii care și-au propus explicit încă de pe vremea gânditorilor ca Charles Fourier să acorde drepturi egale femeilor și să le trateze ca pe subiecți, nu ca pe simple ființe supuse voinței bărbaților.

Alături de valoroasele declarații ale femeilor este mereu necesar să avem și imaginea de ansamblu a schimbărilor de ordin ideologic, politic, economic și legislativ ca să nu ne pierdem în oceanul de păreri.

Orice cercetător își dorește să se apropie cât mai mult de idealul obiectivității. Însă este extrem de dificil să ocolești propriile axiome. Revistele destinate femeilor în anii 50 și în special publicitatea anilor 50 din SUA insistă pe roluri de gen rigide și nu odată portretizează femeile în posturi absolut degradante. Este celebră reclama în care soțul își bate soția sau cea în care soția se pune la picioarele soțului. Totuși, întreaga literatură de specialitate care analizează media occidentale se fereste să eticheteze revistele pentru femei sau publicitatea destinată femeilor ca fiind „propagandă corporatistă”. Altfel stau lucrurile în ceea ce privește presa socialistă, în special revista “Femeia”. Jill Massino integrează revista „Femeia” la capitolul propagandă. Sigur, termenul de propagandă are un sens strict de amplificare a mesajelor, însă el are și conotații negative indiscutabile. Pentru că revista „Femeia” își propune să „modernizeze și să moralizeze populația” este trecută la capitolul „propagandă”. O privire comparativă asupra revistei „Vogue” ar indica faptul că încercarea de alterare a comportamentului și dimensiunea prescriptivă nu lipsește deloc în cazul acestei reviste din lumea „liberă”. Hipersexualizarea, insistența pe viața intimă, rețetele de slăbit și obsesia modei nu sunt lucruri „naturale” care compun identitatea feminină și nici independente de eforturile propagandistice corporatiste interesate să creeze consumatoare model. Însă interesul este unul comercial și, în special, este unul ascuns! Ideologia consumeristă este prezentată ca ceva „natural” în vreme ce revista „Femeia” își asumă deschis obiectivele.

Totuși, „superioritatea” lumii „bune” din vest este una dintre acele asumpții de multe ori inconștiente cu care operăm când ne grăbim să catalogăm drept „propagandă” exclusiv publicațiile socialiste.

Apoi e important de menționat că există un dezechilibru în ceea ce privește atenția acordată temelor legate de muncă, familie, viață privată în perioada socialistă raportat la perioada de tranziție. Întreaga dimensiune a politicilor economice cu efect devastator inițiate la inițiativa Fondului Monetar Internațional, a Băncii Mondiale și a Băncii Europene de Dezvoltare (Hamm et al., 2012) riscă să fie din nou, pierdută, în marea de perspective și narațiuni personale.

Totuși, lucrarea este merituoasă pentru că aduce în discuție un număr impresionant de declarații care privesc aspectele pozitive pe care româncele le regretă. Altminteri, un studiu recent din anul 2022 realizat cu sprijinul Fundației Friedrich Ebert arată că peste 70% dintre români, indiferent de nivelul studiilor, considerau accesul la slujbe sigure și la locuințe mai bun înainte de 1989 comparativ cu perioada actuală. (Bădescu et al., 2022) Vreme de treizeci de ani în România s-a continuat propaganda anti-socialistă care în vest fusese deja răspândită pe scară largă, lucru care face ca afirmațiile pozitive ale femeilor din România cu privire la socialism să o surprindă pe cercetătoare, după cum ea însăși mărturisește: „Pentru cineva crescut într-o eră a retoricii alarmiste despre ‘imperiul răului’ și filme de televiziune care depictau consecințele unui război nuclear, extrasele precum cel citat mai sus par extrem de improbabile, dacă nu complet implauzibile. Crescând în Statele Unite, viziunile mele despre viața ‘dincolo’ erau despre blocuri de apartamente prăbușite, fabrici care emiteau substanțe toxice și rafturi goale în magazine și cozi la pâine. Raze de speranță apăreau sub forma transmisiunilor TV cu Lech Wałęsa și muncitorii protestatari, dar având nouă ani când s-a format Solidaritatea, eram prea tânără pentru a aprecia semnificația mișcării — sau ironia propriei sale existențe. Și, chiar dacă aș fi făcut-o, astfel de imagini întăreau mai degrabă decât să provoace percepțiile existente despre viața la est de Poarta Brandenburg ca fiind represivă.” (Massino, 2019, 13) În contrast cu această percepție atent întreținută de aparatul de … propagandă capitalistă, autoarea aduce în discuție mărturia unei femei care a lucrat ca electrician, profesie tradițional dominată de bărbați: „Cum era viața noastră pe atunci? Adevărul este că ne-am găsit locuri de muncă, am fost promovați și am primit măriri de salariu… mie nu mi s-a părut dificil. În perioada comunistă ni se garanta un loc de muncă, bine plătit sau nu, fiecare persoană era importantă în felul ei. Am dus o viață foarte antrenantă. Veneam acasă de la serviciu, mă spălam, călcam, găteam… și după toate acestea brodam și tricotam. Am dus o viață foarte activă. Acum mă simt îngrozitor pentru că este foarte dificil să treci de la o perioadă plină de activitate la una în care timpul este mort. Acum îmi caut de lucru ca să nu înnebunesc. (Maria electriciană, șomeră, născută în 1955)” (Massino, 2019, 13) Propaganda capitalistă nu e nici măcar un termen comun, obișnuit. Pare ceva exotic, chiar. Lipsa de analiză critică în ambele tabere ale războiului rece, în special în cea vestică, face ca o informație crucială privind Radio Europa Liberă – finanțarea de către serviciile secrete americane, mai exact de către CIA – să fie trecută sub tăcere. Iar Jill Massino citează necritic o scrisoare a unor femei din România care ajunge la Radio Europa Liberă. (Massino, 2019, 351) Da, era frig în locuințe, exact cum reclamă femeile, da era foarte dificil să stai cu orele la coadă, dar îndrăznesc să spun acum, după treizeci de ani de când scrisoarea a fost citită la Radio Europa Liberă, poate că Fondul Monetar Internațional, dacă era instrumentul țărilor atât de preocupate de situația femeilor din România și de frigul pe care îl îndurau, ar fi trebuit să îl păsuiască pe Nicolae Ceaușescu de enorma datorie pe care o acumulase când, fatal, se împrumutase la această instituție care avea să ne scrie destinul economic și după 1989. Poate că emoționanta scrisoare ar fi trebuit să înmoaie inimile bancherilor vestici. În fond, ei veneau din lumea “superioară”. Nicolae Ceaușescu a impus măsuri nebunești de draconică austeritate pentru că avea un împrumut de plătit. Am fost poate printre puținii cetățeni ai lumii care au reușit să plătească împrumutul FMI la timp, afirmându-ne independența economică. Ca o ironie a sorții, exact în anul în care am achitat datoria, regimul Ceaușescu a fost înlăturat. Dar, repet, dacă lumea vestică era cea superioară, de ce nu s-au îndurat, oare, de femeile din România, știind că austeritatea nu era nebunia dictatorului, cât necesitatea de a plăti datoria. Sunt aspecte care rămân neproblematizate în lucrare pentru că straturile succesive de propagandă capitalistă fac cercetarea României socialiste foarte dificilă. În loc de concluzie, este dramatic faptul că cercetările asupra perioadei socialiste care sunt mai nuanțate, așa cum este cazul lucrării scrise de Jill Massino, sunt cele ca vin din vest. În România avem Institutul de Studiere a Crimelor Comunismului și aceasta este instituția care finanțează cercetările perioadei socialiste. Avem să așteptăm înființarea Institutului de Studiere a Crimelor Capitalismului pentru o perspectivă mai conplexă asupra socialismului românesc? Sau vom continua să ne bazăm pe cercetători onești din vest care măcar au încercat, în ciuda propagandei, să prezinte perioada socialistă cu lumini și umbre, așa cum a s-a prezentat ea însăși din vorbele celor o sută de femei intervievate. Ideal ar fi să fim totuși capabili să ne spunem propria poveste.

Referințe

Bădescu, G., Gog, S., & Tufiș, C. (2022). Atitudini și valori de tip progresis în România [raport realizat cu sprijinul fundației Friedrich Ebert în România]. https://library.fes.de/pdf-files/bueros/bukarest/19247.pdf

Hamm, P., P. King, L., & Stuckler, D. (2012, Martie 29). Mass Privatization, State Capacity, and Economic Growth in Post-Communist Countries. American Sociological Review, 295(77). DOI: 10.1177/0003122412441354

Massino, J. (2019). Ambiguous Transitions: Gender, the State, and Everyday Life in Socialist and Postsocialist Romania. Berghahn Books.

INDICAȚII DE CITARE:

Maria Cernat „Femeile României socialiste – scurte reflecții pornind de la cartea ”Ambiguous Transitions” de Jill Massino” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.