ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Maria Cernat

Femeile în România socialistă – omul pentru producție sau producția pentru om?

Istoria feminismului românesc postdecembrist acordă un loc marginal autoarelor din perioada socialistă românească. Luciana Jinga, în Gen și reprezentare în România comunistă 1944-1989, amintește doar de lucrările autoarelor femei Ecaterina Deliman și Ana Gluvacov, bazându-și demersul pe lucrări de după 1989 (Jinga, 2015). Reacția de respingere pe criterii ideologice nu își are însă locul în spațiul cercetării în general și cu atât mai puțin în feminism. Reducerea statutului și rolului femeii în societatea socialistă la oprimarea adusă de interzicerea, în 1966, a avortului riscă să ascundă și să ignore complet integrarea pe piața muncii, alfabetizarea, accesul la funcții de conducere, măsurile de sprijin în ce privește educația copiilor. Imaginea pe care o desprindem din descrierile, din nefericire, extrem de ideologizate de după ’89 este aceea de uter naționalizat. Asta era, în concepția extrem de misogină, de altfel, femeia socialistă. Redusă la dimensiunea ei biologică, femeii i se neagă toate celelalte dimensiuni existențiale, izgonind din câmpul preocupărilor pentru istoria feministă recentă o etapă extrem de importantă în emanciparea femeilor. Logica binară face ca judecățile superficiale să întunece mințile și să asistăm la reacții extrem de violente, chiar din partea feministelor postdecembriste, care suspectează de legitimare a politicilor nataliste orice încercare de a aduce în discuție integrarea pe piața muncii, nivelul educației și al veniturilor, ramurile economice în care erau integrate femeile și modul în care natalitatea evolua în funcție de integrarea pe piața muncii.

Chiar și despre politicile nataliste totalitare s-a scris încă prea puțin, riscând să le vedem legitimizate în actualitate de pe poziții conservatoare. Dar încă și mai puțină atenție s-a acordat unei lucrări foarte interesante scrise de Ana Gluvacov în 1975, Afirmarea femeii în viața societății. Apărută la Editura Politică, lucrarea face o trecere foarte minuțioasă în revistă a situației integrării pe piața muncii a femeilor, a ramurilor economice în care ele sunt angajate, a nivelului veniturilor în comparație cu bărbații, a relației dintre natalitate și viața profesională, a evoluției ocupării forței de muncă pe diverse direcții de activitate. Există, evident, încercări de demonizare a tot ceea ce s-a scris și creat în perioada socialistă, însă ar trebui luat în calcul că această statistică era realizată și pentru controlul social, motiv pentru care acuratețea datelor era crucială.

Azi vorbim mult despre „acțiunea afirmativă” și ideea de a promova femei în funcții de conducere. Ideea însă e mai veche decât am crede și ea se regăsește în discursurile lui Nicolae Ceaușescu. O întreagă literatură postdecembristă asociază absolut toate eforturile de promovare a femeilor din România dorinței lui Nicolae Ceaușescu de a-și promova soția în funcții de conducere. Sigur, poate fi greu de înțeles de ce, în 1976, printr-o hotărâre a Comitetului Executiv, se anunță că în comitetele județene, muncitorești, orășenești și comunale, și în comitetele și birourile de partid din întreprinderi, instituții și unități agrare (deci la nivel local), femeile trebuie să fie reprezentate în proporție de 25%. În plus, din anul 1979, „Secretarul general al PCR” impune barem de reprezentare a femeilor în Congresul partidului de cca 30% (se apropia Congresul al XII-lea al partidului), „ținând seama că ponderea femeii în societate este de peste 50%”, iar efectivul membrelor din C.C. îl preconiza tot pentru 30%.” De ce să-și fi dat osteneala Ceaușescu să schimbe situația femeilor în genere când, se știe, tot din folcloristica anticomunistă, că era un lider discreționar care putea face orice? Păi, dacă putea face orice, de ce n-a creat un nou minister pentru soția sa și să o poziționeze acolo fără niciun alt comentariu? Oare nu e reducționist să considerăm efortul de promovare al femeilor exclusiv din perspectiva relațiilor familiale? În plus, există un reflex de gândire puternic înrădăcinat în mentalul colectiv care privește caracterul ireproșabil al bărbatului, care este, iată, corupt moral de soția malefică. Rădăcinile biblice ale coruperii bărbatului se regăsesc, impardonabil aș spune, chiar în texte cu pretenții științifice care inferează o asemenea corupere a lui Ceaușescu de soția – cum altfel – decât foarte rea. Și chiar când coruperea are drept efect una dintre cele mai progresiste măsuri la momentul respectiv, ea este mânjită și diminuată de această narațiune conservatoare, în care bărbatul cel bun nu voia el așa, dar l-a împins nef/vasta cea rea.

Cred că e important de menționat aici un lucru. În România, ideea promovării femeilor în funcții de conducere și la nivelurile superioare ale vieții sociale și politice își are un promotor în conducătorul țării. Însă populația este una încă destul de încremenită într-o mentalitate conservatoare. Prin opoziție, exact în aceeași perioadă, în SUA, aveau loc marșuri ale femeilor care militau pentru drepturile lor. Mișcarea de eliberare a femeilor și-a cunoscut perioada de glorie la finele anilor ’60 și începutul anilor ’70. Din nefericire, efortul lor s-a lovit de mentalitatea lui Richard Nixon, care, dacă este să ne luăm după narațiunile postdecembriste, nu avea o soție pe măsura Elenei Ceaușescu. Astfel, după ce femeile americane au reușit să treacă de Congresul American o lege prin care se garanta concediul de maternitate și accesul la creșe și grădinițe, președintele Nixon și-a exercitat dreptul de veto și a respins-o, motivând că nu voia să vadă femeile americane luând-o pe urma celor sovietice. Pentru că, nu-i așa, se știe că nimic nu te face mai sovietică decât un concediu de creștere a copilului! Așadar, urmând până la ultimele consecințe folclorul anticomunist, femeile americane ar avea de ce să regrete că Nixon nu avea alături nevasta care să-l împingă. La rele sau la bune, care devin rele pentru că l-a împins ea (Rosenthal, 1971).

Lucrarea Anei Gluvacov nu este o lectură ușoară. Există mai multe motive. În primul rând, pentru că ea cuprinde aproape obsesiv citate din plenarele partidului, expuse în limbajul de lemn bombastic, care reușește să zgârie pe retină chiar și susținători ai cauzei socialiste. „Societatea multilateral dezvoltată” și partidul care urmărește „înăpturile mărețe ce vor deschide noi căi către îndeplinirea idealurilor mărețe de preamărire și dezvoltare fără precedent a complexității ctitoriilor socialismului”, etc., etc. Ei bine, toată această mixtură de cuvântări, care prefigurau generarea actuală de text cu ajutorul inteligenței artificiale, face lucrarea indigestă. Cu atât mai mult cu cât ele sunt puse acolo la comandă, cantitativ – să fie destule – și fără discernământ uneori. Ce e și mai supărător este faptul că acestea sunt inserate în așa fel încât vădesc un automatism prin care se dorește bifarea căsuței: „citate care să legitimeze publicarea” mai degrabă decât un interes autentic pentru modul în care socialismul avansează cauza femeilor.

Când se distanțează de zona sigură a citatelor care îți lasă de multe ori un gust de cretă, Ana Gluvacov merge în trei direcții importante: fie lansează idei interesante, fie avansează unele dintre cele mai retrograde clișee, fie prezintă date statistice minuțioase. Ideile cu adevărat interesante și datele statistice sunt de un real interes.

Astfel, lucrarea se dorește a fi una științifică. Pentru a descrie viața femeii în societatea socialistă, Ana Gluvacov o ia sistematic și expune criteriile în funcție de care își va desfășura analiza. Va urmări „indicatorii economici (populația activă-inactivă feminină (structura, dinamica și ponderea ei în totalul populației active și inactive; forța de muncă feminină ocupată, repartizarea forței de muncă, structura pe categorii de personal și profesii, retribuirea forței de muncă)” (Gluvacov, 1975, 37). Acești indicatori vor fi urmați de cei privind educația. Autoarea urmărește nivelul de instruire a femeilor în general, tipul de învățământ pe care femeile îl urmează, instituțiile de orientare profesională a femeilor. Aceste două capitole privind indicatorii economici și cei privind educația sunt urmate de cei demografici. Ana Gluvacov urmărește indicatorii de nupțialitate, fertilitate, natalitate, longevitate și morbiditate. În aceste capitole, autoarea face corelații foarte interesante între intrarea în profesie și natalitate, element asupra căruia vom reveni. Ultima parte a analizei privește indicatorii socio-politici: condițiile de promovare în posturi de conducere, protecția muncii femeilor, timpul de muncă și timpul liber. În fine, lucrarea conține date statistice despre deservirea cu articole industriale și de uz casnic, raportul dintre sexe în cadrul grupului familial și caracteristicile statutului social al femeilor. Lucrarea se încheie cu o prognoză privind evoluția integrării femeilor în câmpul muncii și a populației feminine ocupate în decada 1975, anul de apariție al cărții, și anul 1985.

Există un interes scăzut pentru aceste date. Parțial, pentru că, așa cum spuneam, ele sunt „ascunse” într-o lucrare insipidă și destul de prost scrisă, în care frazele foarte lungi cu citate și „deziderate”, și „ctitorii”, și „mărețe deveniri” ascund această foarte importantă sursă de informații despre ce se petrecea sociologic cu femeile în 1975. Lucrarea se bazează pe recensământul din martie 1966 și pe date din statisticile colectate la nivel național.

Este extraordinar de provocatoare discuția despre munca femeilor în socialism. Citind lucrarea de față, înțelegem foarte clar care era mentalitatea vremii și ce însemna integrarea femeilor în producție. Astfel, inclusiv astăzi în câmpul feminist avem dezbateri cu privire la rolul muncii în emanciparea femeii. De altminteri, încă de la finele secolului XIX a existat o vie dezbatere între feministele care doreau integrarea în muncă și luptau pentru dreptul de a munci – așa cum este cazul Sofiei Nădejde – și cele care considerau că dreptul de a vota era primordial. Însă, cum Sofia Nădejde lupta pentru femeile sărace, considera că vital pentru ele era să își poată câștiga existența. Dincolo de dezbaterea de principiu, există o dezbatere cu privire la diferențele de ordin fizic care ar împiedica femeile să presteze aceeași muncă precum bărbații.

În ceea ce o privește pe autoare, ea înșiră elementele din „structura fizică și psihică specifică femeii”: diferențele de înălțime, de musculatură, de forță fizică, structura diferită a mâinilor, capacitatea de absorbire a oxigenului de către țesuturi, circulația sângelui. Feministele privesc cu teamă și suspiciune aceste date statistice. De prea multe ori, ele au fost folosite pentru a împiedica femeile să participe la producție, să își urmeze visele și să caute locuri de muncă în profesii anterior dominate de bărbați.

Însă aici vine partea extrem de interesantă a lucrării. Aceste date sunt preluate cu toată seriozitatea de institutele de cercetare, de medicina muncii și transpuse în norme care să protejeze femeile. Aici, feminismul liberal spune că femeile nu au nevoie de o „dădacă statală” care să le îngrădească libertățile de alegere. Însă, așa cum arată autoarea, un câștig în organizarea centralizată a economiei, alături de toate eșecurile notabile despre care s-a scris enorm, este faptul că, dacă economia funcționează pentru om și nu omul pentru economie, când imperativele nu privesc profitul economic imediat, locul de muncă și munca în general pot fi organizate în așa fel încât să fie primitoare pentru femei. Organizăm locul de muncă și propunem acele condiții de muncă prielnice pentru femei, nu le silim să se încadreze într-un tipar rigid și în competiții în care, statistic vorbind, nu pleacă de pe poziții egale.

De notat însă că, într-adevăr, în perioada socialistă nu exista presiunea profitului. Dar exista presiunea planului. De aceea, autoarea insistă asupra ideii că este foarte greu de organizat procesul de producție în momentul în care femeile devin muncitoare, pentru că trebuie să se țină cont de concediile de maternitate, de faptul că femeile însărcinate puteau lucra cu jumătate de normă, de faptul că era interzis lucrul pe timp de noapte pentru ele, de faptul că mamele bebelușilor puteau reduce programul de lucru la șase ore pentru a putea alăpta. Autoarea insistă asupra faptului că este ușor, chipurile, să considerăm misogini pe directorii care preferau bărbații femeilor în întreprinderile lor, pentru că executarea planului de producție le-ar fi dat mult mai puține bătăi de cap. Iată deci că, inclusiv în cazul economiei planificate, mentalitățile retrograde erau greu de depășit și, inclusiv autoarea, tinde să dea dreptate angajatorilor care, iată, trebuie să respecte mult mai multe norme de protecția muncii.

Ana Gluvacov citează chiar un articol în care se opune integrării femeilor în procesul de producție, pe de o parte, și cu planul ce trebuie realizat, pe de altă parte: „Nu aș fi împotriva femeilor, dar am un plan de producție” titrează ziarul Scânteia în anul 1972, într-un articol semnat de Ilie Tănsache și N. Caranfil. Autoarea detaliază ideea titlului: „Se știe că utilizarea forței de muncă feminine ridică o serie de probleme de ordin economic și social, printre care: femeile gravide, începând cu luna a cincea, trebuie repartizate pe locuri de muncă corespunzătoare, mamele primesc concedii pre și postnatale, timp redus de muncă în perioada de alăptare, concedii (uneori repetate) pentru îngrijirea copiilor bolnavi, etc. Toate aceste situații creează probleme serioase în organizarea procesului de producție, care este planificat într-un volum determinat, în raport cu numărul de personal și cu anumită productivitate a muncii. De aceea, considerăm că soluția problemelor respective nu este de a refuza încadrarea în muncă a femeilor, dar nici, așa cum se întâmplă uneori, de a-i declara „misogini” pe acei directori care, din motivele de mai sus, au rețineri la încadrarea femeilor și care, dacă au posibilitatea de a alege între femeie și bărbat, vor alege bărbatul. De aceea, susținem greșit punctul de vedere după care problema se rezolvă numai prin eliminarea „mentalității” unor asemenea directori, deoarece în acest fel minimalizăm o problemă serioasă, complexă și de mare importanță economică și socială. (…) Aceste situații reale trebuie să se reflecte în planurile întreprinderilor, care să ia în calcul structura forței de muncă după sex și vârstă” (Gluvacov, 1975, 169).

Citatul ilustrează înțelegerea, cu adevărat profundă, a cauzelor sistemice care conduc la potențiala excludere a femeilor din câmpul muncii. Întocmirea planurilor de producție fără a ține seama de componența forței de muncă și croirea acestora pornind de la muncitorul bărbat conduce, automat, la potențiala eliminare a muncitoarei femei.

În lumina dezvoltării economice capitaliste, bazate pe competiție acerbă între companii și între angajați, asemenea considerente pălesc, lăsând loc unei forme de darwinism social, în care munca e organizată nici măcar după muncitorul bărbat, ci după muncitorul bărbat cel mai puternic! Sau, de multe ori, nici nu se pune problema cum facem să iasă cât mai repede produsul, pornim de la plan și apoi vedem cine rezistă în ritmul de muncă draconic. Ceea ce discuția de față arată este faptul că, dacă nu setăm corect prioritățile – economia pentru oameni și nu oamenii pentru economie – chiar integrarea bărbaților mai puțin avantajați fizic în câmpul muncii devine problematică. Pe fondul acaparării multor slujbe de către roboți, lucrurile devin și mai problematice în acest sens.

Ceea ce ne izbește din lectura cărții Anei Gluvacov este seriozitatea cu care se colectează date despre femei. În privința timpului liber, se estimează că este „normal” ca muncile de îngrijire și „deservire”, cum le numește ea, să rămână apanajul femeilor. Este total împotriva ideii de a promova bărbați care ajută în gospodărie, în special la creșterea și educarea copiilor. Mai mult, efectuează o anchetă pentru a vedea câți dintre bărbați se implică în aceste activități și constată că femeile apreciază ajutorul soților, dar ei se feresc să-l recunoască. Gluvacov consideră că inversarea rolurilor familiale și poziționarea bărbaților în locul femeilor ar avea un „efect rizibil”. Este pur și simplu incapabilă să vadă o societate în care tații își asumă un rol activ în munca domestică și în viața copiilor. Mai mult, este sceptică în privința posibilității de a defini ce înseamnă distribuția „echitabilă” a sarcinilor domestice, pentru că ea consideră că sunt destul de inadecvate măsurătorile cantitative. La fel de interesant este că ea justifică educarea bărbaților în spiritul implicării active în educarea copiilor din prisma eticii și echității socialiste. Deci nu pentru îmbunătățirea vieții femeilor, ci pentru justa educare a viitorilor socialiști în spiritul muncii, trebuie, în concepția autoarei, în special în familiile în care doar bărbatul este salariat, să se implice bărbații în creșterea copiilor. Încercând să nu lezeze prea tare potențialele orgolii masculine, autoarea se îndreaptă spre ideea re-educării bărbaților în direcția implicării în viața familiei, din perspectiva documentelor programatice socialiste deja existente.

Ea citează din ghidul de etică și echitate socialistă care trebuie să-l facă pe bărbat să realizeze că nu pentru ușurarea poverii de pe umerii tovarășei de viață trebuie el să se ocupe de copii, ci pentru a arăta că este un bun socialist și transmite valorile socialiste viitoarei generații!

Autoarea analizează cu deosebită minuțiozitate problema „meseriilor pentru femei” și a „meseriilor pentru bărbați”, susținând că femeile s-au îndreptat, conform datelor statistice, spre profesii din zona justiției, sănătății, educației și industriei alimentare. Concluzionează că nu există baze științifice pentru a nega integrarea femeilor în profesiile dominate de bărbați și că, în fond, poate există bărbați mai puțin avantajați fizic, or munca și procesele economice trebuie gândite în ideea de a ușura povara efortului productiv pentru toți! O observație de mare valoare, care depășește nivelul discuțiilor actuale, chiar dacă a fost făcută în 1975. Ideea nu este de menținere a dificultății muncii și de excludere a persoanelor mai puțin înzestrate cu putere fizică din anumite profesii. Ideea cu adevărat progresistă este de a ușura munca pentru toți. E drept că autoarea se „trădează” adesea și exprimă puncte de vedere contradictorii. Este de părere că, în primii ani ai instaurării socialismului, s-au făcut „exagerări” integrând femei în meserii dificile. Apoi, tot ea revine și descrie beneficiile colectivelor de muncă mixte și spune că trebuie totul planificat „rațional”. Alegerea pe care Ana Gluvacov o numește „spontană” a meseriilor trebuie contrabalansată de planificare rațională, deși integrarea femeilor în munci foarte grele, în anii ’50, reprezintă „exagerări”.

La capitolul educație, autoarea remarcă faptul că femeile sunt concentrate în zona studiilor medii și că încă multe dintre ele lucrează în agricultură. Ideea planificării „științifice” își arată și dezavantajele: făcând o predicție a modului în care femeile vor evolua din punctul de vedere al integrării în muncă, autoarea își dă seama că vor fi din ce în ce mai puține femei în agricultură, dacă se va urma tendința identificată de ea, și, fără niciun fel de apăsare, propune măsuri care să mențină femeile în agricultură. Este de presupus că nu și-ar fi pus problema niciodată să înceapă cu ea însăși sau cu rudele sale. „Absența în mare măsură a tinerelor și ponderea prea mare a femeilor în vârstă au consecințe nefavorabile asupra productivității muncii forței de muncă feminine în agricultură. Pentru a evita o asemenea situație, se impune cu necesitate luarea unor măsuri economice și socio-culturale de reorientare a tineretului în proporții mai mari spre agricultură.” (Gluvacov 1975, 198)

Concepția socialistă a anilor 1975 privește societatea ca pe un laborator cu oameni care trebuie organizați pe baze „științifice”. Autoritarismul acestei perspective este totuși contrabalansat de ideea că femeile trebuie „sprijinite” în efortul lor de a-și îndeplini „obligațiile” de mame, soții și muncitoare. Caracterul militarist al organizării sociale reiese din dorința de a găsi soluții „științifice” la organizarea societății.

Însă, dincolo de credința în posibilitatea de a organiza „rațional” societatea, autoarea dorește să identifice tot ceea ce poate face societatea pentru a sprijini femeile. Un capitol foarte interesant este acela al legăturii dintre intrarea pe piața muncii și natalitate. Autoarea constată că femeile integrate în zona agriculturii sunt cele mai fertile, iar cele cu studii superioare, cele mai puțin fertile. De asemenea, femeile integrate în procesul de producție sunt mult mai puțin fertile în comparație cu femeile din agricultură. Dincolo de corelația statistică, autoarea încearcă să vadă dacă aceasta este o confirmare a ideii că independența intelectuală și economică a femeii o face mai puțin dispusă să facă copii.

„Astfel, s-au calificat femei în meserii ca: furnaliști, oțelari, mecanici de locomotive, minerii, etc., încercări care au dat greș. Majoritatea acestor femei nu au putut face față sarcinilor cerute de aceste profesiuni, dar respectiva etapă a fost depășită” (Gluvacov, 1975, 162). Soluția autoarei pentru integrarea femeilor, găsită după plenara CC al PCR din iunie 1973, este aceea ca organele responsabile să se asigure că se vor crea locuri de muncă corespunzătoare „capacității și priceperii lor”. Cu alte cuvinte, munca trebuie să urmărească femeile. Autoarea pomenește de introducerea, după plenara din iunie 1973, a peste 700 de noi meserii în nomenclator care să poată prelua cât mai mult din munca feminină.

În plus, autoarea discută pe larg despre măsurile de susținere a femeilor. Ele aveau posibilitatea de a se integra în muncă cu jumătate de normă, iar la vechime activitatea prestată să fie considerată cu normă întreagă, puteau să își ia concediu fără plată pentru creșterea copilului până la șase ani, cu obligativitatea instituției unde prestau activitate de a le păstra locul de muncă, puteau să opteze pentru program de șase ore pentru a putea alăpta, primeau concediu pre și postnatal, era interzisă obligația de a executa munci solicitante fizic în perioada de graviditate, era, de asemenea, interzisă activitatea pe timp de noapte, excepție făcând situațiile de pericol iminent când trebuia evitată o criză majoră. Este foarte interesantă această sagacitate cu care normele de protecția muncii femeilor sunt descrise. România urma modelul socializării creșterii copiilor și mii de creșe și grădinițe deserveau populația feminină activă. Totuși, așa cum menționam anterior, se constata o corelație statistică între nivelul de studii, gradul de ocupare și scăderea natalității.

„Astfel, în 1969, din 100 de femei care au născut din categoria socială țărani-cooperatori, numai 23,5% nu aveau niciun copil; din categoria muncitori, 33,9% nu aveau niciun copil, în timp ce din categoria intelectuali-funcționari, 49,7% erau la primul copil și doar 36,8% la al doilea.” Ancheta pe care o realizează autoarea la Întreprinderea de confecții și tricotaje din București, secția nr.8, îi arată că femeile se bucurau de creșă și grădiniță, însă timpul de deplasare, aglomerația, lipsa locuinței le făceau să amâne momentul aducerii pe lume a copiilor.

Soluția? Control care să impulsioneze fertilitatea! Totalitarismul nativist al acelor ani se remarcă în perspectiva asupra fertilității și a ideii că femeile trebuie sprijinite să-și îndeplinească obligațiile. „Iată de ce, pornind de la importanța vieții familiale pentru dezvoltarea și existența societății ca întreg și de la faptul că viața familială este un vast domeniu particular, se impune un control social efectuat de diferite instituții specializate – obștești sau de stat – prin intervenția directă sau indirectă în viața fiecărei familii, sprijinind-o în realizarea obligațiilor sale. După părerea noastră, un asemenea control va revela netemeinicia aprecierilor după care „emanciparea politică și socială a femeii, statornicirea egalității depline în drepturi cu bărbatul în toate domeniile de activitate, absolvirea de către femei a școlilor medii și superioare, lărgirea cercului de interese, etc., sunt însoțite în parte de căsătorii mai târzii și de mărirea intervalurilor dintre nașterile copiilor”, care, de fapt, nu s-a confirmat în practică.” (Gluvacov, 1975, 175)

Termeni ca „intervenția” sau „control” ne pot face să ne gândim că autoarea dorește intervenția în viața femeilor, însă ceea ce susține pe întreg parcursul capitolului este faptul că, dacă se culeg suficiente date, se indică faptul că emanciparea femeilor nu este și nu trebuie să fie văzută ca un „inamic” al natalității și că schimbarea locului și rolului femeii în societate nu duce automat la mai puțini copii. Tot factorii de natură materială – locuințele, transportul, asistența socială și medicală – sunt cei care influențează aceste decizii. Ideea fixă este însă că toată lumea este un mic soldățel antrenat în direcția construirii societății multilateral dezvoltate. Da, statul are rolul de sprijin, dar niciodată de consultare a populației. Soluția se știe. Mai rămâne ca populația să o pună în aplicare.

Totuși, ceea ce rămâne în urma lecturii lucrării Anei Gluvacov este cu câte acribie s-a aplecat asupra identificării informațiilor privind situația femeilor. M-aș aventura să spun că este un maximum atins în privința cartografierii situației femeilor. Desigur, elefanții din cameră, elementele care scapă total analizei, privesc violența domestică și sexuală. Numărul crimelor, numărul violențelor familiale, numărul victimelor, numărul violurilor, distribuția acestora geografic, profesional. O carte despre situația femeilor ignoră complet aceste aspecte, arată cât de reprimată și conservatoare era societatea românească și că, așa cum afirmă autoarea, românul a trecut în 30 de ani de la plug la calculator electronic, însă unele lucruri nu se schimbă și, ne place sau nu, concepția asupra sexualității este cea mai bună hârtie de turnesol în acest sens. Din păcate, așa cum arată Kristen Ghodsee, suntem alături de Albania, singurii socialiști care am interzis avortul și mijloacele contraceptive, ceea ce a apăsat dramatic asupra vieții femeilor, lăsând în urmă o populație profund traumatizată (Ghodsee, 2018). Însă, comparativ cu viața de la țară a femeilor majoritar analfabete de la țară, așa cum arată nu „ticăloșii” de socialiști, ci „minunații” interbelici, în recensământul din 1930, viața muncitoarelor cunoaște un avans aproape de neimaginat prin rapiditate și complexitate. La nivelul anului 1900, ne situam pe locul al treilea din 14 țări europene la nivel de analfabetism. Situația în rândul femeilor era dramatică: 92% erau analfabete. Situația se îmbunătățește în anul 1930, dar încă 57% dintre femei nu știau carte. (Văcărescu, 2013)

Ideea de a divorța cu orice chip avansul femeilor de socialism pentru că „și în alte țări s-a înregistrat progres” este foarte discutabilă. La nivelul anilor ’70, femeile americane abia puteau să își facă un credit la bancă fără buletin! (Winslow, 2023) Abia în 1965 se votează în Marea Britanie legea care impune ideea de plată egală la muncă egală și în 1955, când în România se instruiau oțelari și mecanici de tren, se votează legea care interzice patronilor să concedieze femeile pentru că… se mărită! (Hicks, 2018)

Însă diferența esențială privește, de această dată, modul în care aceste schimbări s-au petrecut. Mult mai rapide și cu adevărat remarcabile în România, ele au venit de sus în jos. De la elitele politice spre o populație majoritar rurală și extrem de conservatoare. În țările vestice, luptele au pornit de jos în sus și, deși au câștigat mult mai puțin, schimbările au fost de durată pentru că au fost asumate de femei.

Referințe

Ghodsee, K. R. (2018). Why Women Have Better Sex Under Socialism: And Other Arguments for Economic Independence. PublicAffairs.

Gluvacov, A. (1975). Afirmarea femeii în societatea socialistă. Editura Politică.

Hicks, M. (2018). Programmed Inequality: How Britain Discarded Women Technologists and Lost Its Edge in Computing. MIT Press.

Jinga, L. M. (2015). Gen și reprezentare în România comunistă 1944-1989: femeile în cadrul Partidului Comunist Român. Polirom.

Rosenthal, J. (1971, December 10). President Vetoes Child Care Plan As Irresponsible. The New York Times. https://www.nytimes.com/1971/12/10/archives/president-vetoes-child-care-plan-as-irresponsible-he-terms-bill.html

Văcărescu, T.-E. (2013). Contexte de gen. Educatia femeilor din Romania intre anii 1880 si 1930. Sfera Politicii, 3(175), 13-24. https://issuu.com/sferapoliticii/docs/sfera_175-rev1?utm_medium=referral&utm_source=revistasferapoliticii.ro

Winslow, B. (2023). Revolutionary Feminists: The Women’s Liberation Movement in Seattle. Duke University Press.

INDICAȚII DE CITARE:

Maria Cernat „Femeile în România socialistă – omul pentru producție sau producția pentru om?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.