ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Maria Cernat

Femeia Socialistă – presa pentru femei din România socialistă, anul 1950

Textul de față continuă povestea presei adresate femeilor din România socialistă. Revista Femeia a apărut săptămânal în format A3, pe hârtie de ziar, din 1946 până în 1947. A urmat o pauză, după care revista Femeia a reapărut într-un cu totul alt format. O analiză atentă a evoluției revistei Femeia este extrem de utilă, deoarece aceasta reflectă cu precizie schimbările profunde prin care țara noastră a trecut la mijlocul secolului trecut.

Astfel, continuând analiza de conținut și codificând datele pe criteriile genurilor presei, ale lungimii articolelor, ale temelor abordate, ale tipurilor de imagini feminine promovate, ale ponderii fotografiilor, ale tonului articolelor și raportării la cititori, putem contura:

– idealul feminin promovat în România socialistă;

– tipul de frumusețe creionat de canoanele statale socialiste;

– modelul feminin de succes în socialism.

O privire obiectivă asupra revistei nu poate nega schimbarea cu adevărat radicală care a avut loc. În plus, dacă o persoană din tabăra feministă ar citi astăzi revista fără să aibă date despre contextul istoric, ar rămâne profund impresionată de aceste schimbări. Pentru cineva familiarizat cu istoria țării noastre, lucrurile ar fi departe de lumina pozitivă în care un novice le-ar putea vedea. Asta pentru că revista Femeia reprezintă cu adevărat un model alternativ de reușită al femeii, unul bazat pe muncă, abnegație, perseverență și ambiție profesională.

Așa cum arată Luciana Jinga, comuniștii aveau de înfruntat o populație foarte conservatoare care s-a ținut departe de convulsiile sociale progresiste care zguduiseră o societate precum cea rusă încă de la finele secolului XIX. Mișcările socialiste nu aveau ponderea și amploarea de care s-au bucurat în Rusia, motiv pentru care România era o invitată târzie la petrecerea revoluționară. Asta s-a reflectat din plin în formalismul pe care progresul feminist socialist l-a îmbrăcat în paginile revistei. Așa cum cercetătorii arată, revistele adresate femeilor prezentau o imagine pe care autoritățile statale o doreau promovată în rândul publicului. (Attwood, Lynne, 1999)

De ce anume avansez ipoteza că revista Femeia a anilor ’50 reprezintă – luată ca produs cultural în sine – un progres? Voi încerca să urmăresc categoriile în funcție de care am întreprins analiza pentru a răspunde.

În primul rând, revista apare lunar în format A4, pe hârtie de foarte bună calitate, însumând un număr de 30 de pagini, numărul din martie având chiar 40 de pagini.

Articolele sunt de dimensiuni ample, cuprinzând date istorice, detalii geografice și multiple referințe politice.

Genurile presei variază semnificativ față de revista Femeia din anii 1946-1947. În primul rând scade semnificativ ponderea articolelor de umor. De altminteri, în primul număr din anul 1950 lipsesc cu desăvârșire: rubricile de divertisment, rubricile dedicate cinema-ului, teatrului, rubricile distractive dedicate copiilor, rubricile dedicate modei sau rețetelor de bucătărie.

Dacă în numerele viitoare, așa cum vom vedea în etapele următoare ale analizei, acestea revin într-o oarecare măsură, ceea ce nu va reveni niciodată va fi referirea la amor și sexualitate. În numerele de debut ale revistei Femeia din anii se discută chiar despre necesitatea introducerii educației sexuale – lucru extrem de novator pentru anii respectivi – aceasta se face de pe pozițiile unei reviste care considera femeia ca obiect sexual și domestic.

Așa cum am arătat în prima etapă a analizei, acei ani de debut ai revistei sunt efectiv scufundați în povești de amor care revin obsesiv, pagină de pagină sub ochii cititorului. Această hiper-romantizare și hipersexualizare prezentă nu doar în referirile la „declasarea” prostituatelor, ci și în fotografiile care prezintă aproape exclusiv femei în poziții și ținute care le transformă în obiecte decorative erotizate, ei bine, aceste lucruri dispar cu desăvârșire din paginile revistei începând cu anii 50.  Idealul burghez al femeii docile și decorative, supusă și dependentă de relațiile cu bărbații e înlocuit de idealul femeii independente, muncitoare, perseverente, eroice. E drept, în acest al doilea ideal nu prea e loc de comoditate, umor și relaxare. Femeile casnice și noul curent al femeilor care doresc să se încarcereze singure în rolul de soție obedientă fără altă ocupație decât servirea soțului, evident, înstărit nu și-ar găsi deloc locul în acest model promovat din anii 50. Revista face trecerea de la o publicație de divertisment la una de informare și educare.

Așa cum putem observa din analiza genurilor presei reprezentate în paginile publicației începând cu jumătatea secolului XX asistăm la intrarea în forță a articolelor ce privesc relațiile internaționale, politica, luptele de putere pe arena globală și femeia care se realizează prin muncă. Idealul femeii obiect sexual sau ființă de companie destinată să acompanieze bărbatul e înlocuit de femeia activă, implicată în muncă.

În privința relațiilor internaționale, articolele descriu conferințele internaționale de pace la care delegația femeilor din România participă. Lungimea articolelor și profunzimea lor, minuțiozitatea detaliilor informaționale este net superioară, textele vizând în mod clar informarea și educarea publicului. Începând cu anii 50 se deschide textual cu poezii de însuflețire a spiritului revoluționar. Firește, multe pomenesc bărbații de nădejde Lenin și Stalin. Apar, ce-i drept articole traduse din Nadejda Krupskaia în numărul din 8 martie. Acestea ocupă două pagini și însoțesc portretul feministei ruse.

Sus fruntea femeie, cu pumnul mai strâns,
Lumina cea nouă dă roade, se coace,
Ștergeți-vă ochii, voi mame ce-ați plâns,
Clădim temelii pentru pace.
Oștile țării cresc zi de zi,
Lumina lui STALIN curpinde pământul,
Iar fiara smintită războiu de-o porni
Să știe: că-și apără mormântul.

Deja putem observa cum testele înflăcărate capătă un formalism bizar. Cercetarea de mare amploare și profunzime întreprinsă de Evgheni Dobrenko, arată că anii 50 sunt ca o „lavă care a înghețat”, indicând faptul că stalinismul târziu capătă valențe triumfaliste. (Dobrenko, 2020) Anii 50 impun sovietismul stalinist ca forță internațională de temut. URSS a depășit uriașe probleme: convulsii sociale interne, război civil, două războaie mondiale, al doilea război mondial care a dus la moartea a aproape 20 de milioane de oameni. Dacă începutul secolului surprindea Rusia într-o stare de înapoiere, foamete, analfabetism, după război URSS se impune ca putere mondială de temut. Or, asta dă stalinismului târziu, în opinia lui Dobrenko, un aer aparte în care revoluția se cristalizează și practicile progresiste devin tot mai ritualice (Dobrenko, 2020). Este foarte important să avem în vedere ce s-a petrecut cu URSS și în special cu Rusia întrucât influența culturii revoluționare rusești în anii 50 este covârșitoare. Or, România se racordează la un filon revoluționar cristalizat, preluând formalismul acestuia și adăugând propriul strat de formalism rezultat din lipsa unei mase critice de intelectuale socialiste locale care să preia sarcina de a mobiliza masele de femei. Acest formalism dublu stratificat se reflectă din plin în primul articol al revistei din numărul 1 al revistei din 1950. Acolo avem deja prefigurat limbajul de lemn înțesat de sloganuri, poncife și dogme care sunt puse în pagină de autoare care în actualitate ar putea concura cu succes programele de generare automată de text.

În condițiile unei ascuțite lupte de clasă cu moștenirea unui trecut de întuneric, sărăcie și jaf, și-a luat tânăra Republică Populară soarta în mâini și, în frunte cu Partidul Muncitoresc Român, a pornit să-și clădească o viață fericită și demnă. (..) Ținându-se se ma de Planul încheiat și folosindu-se experiențe planificării sovietice s-a putut face la cel de al doilea Plan de Stat pe anul 1950 (…) Planul prevede o creștere cu 37% a producției față realizările din anul trecut.

Aceste refrene ajung să fie repetate în mii și mii de texte, însă în revista Femeia își fac debutul în anul 1950.

Un amănunt care confirmă teza lipsei resurselor locale pentru susținerea acestui demers discursiv triumfalist privește diferența stilistică și de calitate jurnalistică între articolele scrise de jurnaliste române și articolele scrise de tovarășele lor ruse și traduse.

Iată cum începe textul semnat de Elisabeta Luca despre Sesiunea Consiliului Federației Democrate Internaționale a Femeilor:

În zilele de 12-22 Noiembrie 1949 a avut loc la Moscova Sesiunea Consiliului Federației Democrate Internațiionale a femeilor. La ședința aceasta au luat parte delegatele din 39 de țări.

Iată acum, spre comparație, cum debutează descrierea evenimentului de către Galina Nicolaevna:

Ornamentele albe sunt așezate în mănunchiuri uriașe; reflectoarele luminează orbitor și cântecul umple sala. Cât de nou, aproape de neașteptat răsună astăzi „Siroca strana, mala rodnala!” În melodia populară se împletesc acum, straniu și neasemuit de frumos vocile subțiri asemenea clopoțeilor ale chinezoaicelor, tonul ceva mai aspru al mongolelor, vocile puțin guturale ale negreselor”.

E drept că intenția articolelor era diferită fiind vorba despre genuri diferite ale presei, primul fiind un articol informativ, al doilea un reportaj. Însă chiar și atunci când scriu reportaje, cum este cazul articolului semnat de Nicoleta Stancu, cea care descrie vizita la mormântul lui Lenin în articolul „Lenin va trăi în veacuri”, stilul este formal, calitatea figurilor de stil, elementele textuale de atmosferă, ingeniozitatea descrierilor sunt departe de textul Galinei Nicolaevna. Reportajul jurnalistei ruse te face să te simți alături de femeile care încing o horă și cântă împreună, pe când textele românești sunt plate și previzibile.

Pagina 8 a revistei ce deschide seria din anul 1950 cuprinde o înfierare cu mânie proletară a lui Tito, președintele Iugoslaviei care, conform Ninei Gheorghiu a pus țara în mâinile imperialiștilor spre exasperarea popoarelor exploatate și spoliate.

Dimensiunea informativă și politică a revistei se reflectă și în paginile următoare cu articole dedicate conferinței femeilor din Asia unde aflăm despre modul în care convingerile patriarhale ale populațiilor sunt înlocuite de progresul socialist. Aflăm despre situația tragică a femeilor din India și alte elemente care privesc viața de zi cu zi a acestor femei din zone atât de îndepărtate ale lumii care astăzi își găsesc cu greu loc în revistele pentru femei. Dimensiunea internaționalistă și intenția de a construi o conștiință de clasă feminină se continuă cu un articol foarte interesant despre Coreea. Articolul este unul bine construit insistând pe detalii istorice și geografice care să aducă publicul – să nu uităm că în anii 50 România încă se lupta cu fenomenul analfabetismului prezent disproporționat în rândul femeilor – mai aproape de țara pe care autoarea o descrie.

În privința publicului foarte tânăr al revistei, rubrica intitulată „Colțul copiilor” care găzduia povești hazlii ale personajelor Ionica și Dănut, este înlocuit de sobra rubrică „Probleme pedagogice” unde umorul e înlocuit de sfaturile cunoscutului pedagog Anton Semyonovich Makarenko care, în regiunea atât de greu încercată azi, Harkov, a dezvoltat unele dintre cele mai inovative metode pedagogice ce l-au propulsat în rândul pedagogilor de talie internațională de tipul lui John Dewey sau Maria Montesori. După Revoluția din 1917, el a înființat orfelinate auto-susținute pentru copiii străzii – inclusiv delincvenți juvenili – rămași orfani în urma Războiului Civil Rus din perioada 1917-1923. Aceste instituții includ Colonia Gorky și mai târziu comuna de muncă Dzerzhinsky (unde a fost produs aparatul foto FED) în Harkov. Makarenko a scris mai multe cărți, dintre care Poema Pedagogică (Педагогическая поэма; publicată în engleză sub numele The Road to Life), o poveste fictivă despre Coloniei Gorky, a devenit foarte populară în Uniunea Sovietică.

În revista femeia apar traduse din lucrarea „Opere Pedagogice Alese” sfaturile lui Makarenko privind educația prin muncă a copiilor și necesitatea de a-i responsabiliza de mici pentru a-i integra în societate. Sigur că sobrietatea articolului îl plasează la polul opus față de articolele jucăușe din primii doi ani de apariție ai revistei, însă sfaturile privind responsabilizarea graduală prin sarcini de muncă adaptate vârstei sunt preluate și astăzi în pedagogie.

Începând cu pagina 13 revista părăsește preocupările internaționale pentru a se concentra pe poveștile de viață ale femeilor care au reușit datorită sistemului socialist. Este de notat modul în care succesul este definit la intersecția năzuințelor și eforturilor individuale și a modului în care socialismul deschide noi căi de acțiune pentru femei. Comparativ cu poveștile de succes din prezent care pun individul în contradicție cu condițiile sociale care îi sunt completamente potrivnice și pe care ea sau el le învinge într-o epică bătălie, poveștile de succes care abundă în a doua jumătate a primului număr al revistei Femeia din 1950 arată că, dincolo de visele și aspirațiile individuale, sistemul a făcut posibil avansul femeilor pe care le descrie. Dintr-o simplă lucrătoare agricolă Elisabeta Ivanova Guseva ajunge specialistă în științe agrigole și cercetătoare care aclimatizează plante exotice la Soci. Beneficiind de oportunitățile deschise de sistemul educațional, poate să își urmeze educația și să îți depășească limitele și condiția. La 42 de ani se înscrie la o Facultate Muncitorească pentru ca apoi să urmeze cursurile Academiei Agricole „Timireazev” de la Moscova. Textul este scris de un bărbat – singurul care semnează în numărul analizat – Mihail Suhanov.

Poveștile de viață de succes se completează cu exemplele conaționalelor noastre Tamara Vilenskaia, de orginine maghiară după tată și rusă după tată, care dintr-o ucenică într-un atelier de croitorie, muncind din greu să satisfacă poftele capricioaselor cliente, ajunge să studieze baletul la Moscova. Apoi, Elena Simina, care ajunge din muncitoare la fabrica de telefoane, urmând cursurile școlii de aviație, aviatoare și apoi, urmând cursurile unei școli de instrucție pentru „a-i învăța pe alți tineri, cărora drumul spre aviație nu le mai este interzis”, instructoare de zbor.Elena Florea, după ani în care reușește cu greu să spupraviețuiască dat fiind că părăsește la 11 ani o familie monoparentală din care tatăl lipsește și mama lucrează ca slugă în casele boierești. Se angajează însă supraviețuiește cu greu. Reportajul o găsește ca directoare la Industria de Țesături Trainica.

Un parcurs deosebit îl are Petra Duțu, care ajunge o poetă cu texte „publicate în toate ziarele și revistele, poemele ei sunt recitate la festivaluri”. De la slujnică, ajunge poetă celebrată. Scrie la revista de perete a fabricii Texacom unde se angajează. E de urmărit traseul de fasonare artistică prin care trece: „ a fost evidențiată. Și-a citit poeziile. A fost criticată. La început s-a supărat. N-a înțeles. Apoi, lămurită, și-a însușit criticile. Astăzi urmează Școala de Partid de pe lângă Uniunea Scriitorilor din R.P.R.”. Pentru cineva nefamiliarizat cu abuzurile vremii, aceste cuvinte pot părea inocente. Însă fasonarea artistică în direcția „netezirii” asperităților, adică a personalității artistice, a originalității expresive și a libertății de gândire și expresie, a rămas ca o constantă a modului în care autoritățile înțelegeau să uniformizeze și să controleze discursul artistic. Rolul paternalist și autoritar al sistemului reiese din modul în care se încheie articolul: „Ajutată de partid, călăuzită de învățătura marxisti-leninistă-stalinistă, Petra Duțu a ieșit învingătoare din lupta cu viața.” Din cea cu autoritățile nu a reușit însă să iasă la fel de învingătoare. Astfel, Petra Duțu scrie poezii, lămurită fiind cu privire la ce anume are de făcut. Versurile ei însă, dacă ar fi luate independent de context vădesc  optimismul feminist:

Să-ți scriu despre cea de a fost
de carte neștiutoare
Despre femeia ce a fost
călcată în picioare?
NU! Astăzi îți scriu despre femeia nouă, luptătoare.
Despre femeia harnică, învingătoare!

Un reportaj interesant în care mistificarea, pe fondul informațiilor istorice care au arătat violența procesului colectivităzii, este evidentă, privește viața unor țărani fericiți să intre în cooperativele agricole. „Două zile la Paicu” este articolul care arată că acest proces care în esență a fost unul forțat și extrem de brutal, era de fapt îmbrățișat cu seninătate de țărani.

Tonul adoptat de revistă este unul autoritar, educativ și lipsit de nuanțe. Publicul este privit ca un copil docil care trebuie informat și fasonat în lumina noilor idei și idealuri. Revista se atașează fără doar și poate de teme progresiste și acordă, probabil pentru primele dăți în istoria omenirii, o importanță covârșitoare vieții publice a femeii, însă este un reflex autoritar venit de sus în jos.

De remarcat că în paginile revistei apar femei îmbrăcate firesc. Nu există nici măcar o singură poză sexualizată. Coperta prezintă o femeie frumoasă, dar cu trăsături bine definite ce sugerează dârzenie. Specific acelei perioade este tranziția de la țară la oraș. Colectivizarea lasă multe fete fără pământul pentru zestre, or educația și intrarea în câmpul muncii sunt alternativele pe care sistemul le pune la dispoziție pentru femeile din zona rurală. De aceea, femeia de pe coperta numărului are încă năframa pe cap, dar și uniforma de muncitoare și o decorație în piept. Femeile fotografiate în câmpul muncii au la fabrica de țesături au, la rândul lor, batic pe cap. Numerele ulterioare prezintă o combinație foarte interesantă în care vedem femei în uzină executând munci specifice bărbaților și purtând batic pe cap.

Arderea etapelor în evoluția socio-profesională a femeilor se destăinuie prin acest amănunt și înțelegem că tranziția de la universul rural la cel urban s-a făcut foarte repede. Dincolo de copertă, revista prezintă femei de etnii diferite și, în special, femei obișnuite, femei sărace, femei muncitoare, femei … luptătoare. Sub aspect imagistic revista este la mare distanță de imaginile hipersexualizate ale femeilor care le înscriu în sfera obiectelor sexuale, arătând femei mature, puternice, implicate în câmpul muncii. Îmbrăcămintea este firească și lipsesc cu desăvârșire femeile decorative.

Ponderea fotografiilor crește simțitor. La fel și calitatea acestora se îmbunătățește, date fiind condițiile grafice deosebite în care revista apare.

Prezentarea femeilor în activitățile lor zilnice într-o revistă pentru femei este, într-adevăr ceva care se opune nomelor și stereotipurilor presei feminine. Este unul dintre motivele pentru care revista capătă un caracter feminist.

Relația cu publicul, așa cum aminteam, este una de tip profesor-elev și normele jurnalistice privind articolele cârlig, textele scurte și incitante, umorul, dialogurile, corespondența cu cititorii, tot ceea ce decurge din imperativul de a trata publicul cu respectul cu care comerciantul își tratează potențialul client, dispare. De la relația comercială și superficialitatea articolelor pe care un model de publicație care trebuie să se vândă pe o piață, ajungem la o relație sobră în care publicul trebuie informat, nu distrat. Sub aspect propagandistic, primii ani ai revistei conțin texte mult mai eficiente. Tocmai pentru că sunt scrise în termenii presei comerciale care trebuie să atragă publicul înainte de toate. Propaganda socialistă – dacă ne referim la acest termen în înțelesul său primar de a propaga, de a amplifica informații și idei – este una stângace. În afară de însuflețirea adusă de reportajul scris de o jurnalistă rusoaică și de poveștile de viață este pusă în umbră de concentrarea informațiilor și de stilul plat și previzibil. Lipsa unei mase critice de intelectuali de stânga s-a făcut simțită și în rândul artelor plastice și procesul este similar în presa pentru femei. (Cârneci, 2000)

Tentația perspectivei maniheiste și asocierea aproape exclusivă cu indiscutabilele evenimente negative ale perioadei anilor 50 – brutalitatea colectivizării, arestările, detenția oponenților regimului, interzicerea educației superioare pentru cei cu „origini nesănătoase” – ne pot împiedica să vedem că revista Femeia este cu adevărat rebelă: refuză în mod fățiș, programatic și definitiv rolul tradițional al femeii, părăsește fără urmă de regret spațiul domestic. Apoi lupta femeii nu este una de tip eroic și individualist, așa cum Femeia Minune a Hollywood-ului anilor 70 ne-o arată. Este lupta și forța femeii obișnuite, a muncitoarei textiliste, a cercetătoarei în științe agricole. Este o celebrare a femeii simple. Să ai o revistă pentru femei fără sfaturi pentru slăbit, fără vedete, fără sâni afișați ostentativ, fără picioare dezgolite, fără rețete de bucătărie și sfaturi de amor? Ei bine, că ne place sau nu, momenul este cu adevărat unul de profundă schimbare. Apoi, portretizarea femeilor sărace, a femeilor care își câștigă respectul și locul în revistă prin muncă e o ruptură fundamentală cu universul rural, cu rolul tradițional al femeii, cu revistele adresate publicului feminin. Însă, da, e drept, revoluția e „de sus în jos”. În paginile revistei vedem tropii stalinismului târziu, ai „lavei înghețate”, ai revoluției cristalizate în Uniunea Sovietică și faptuul că România se alătură acestei mișcări, iată, după 1945, la aproape 30 de ani de la Revoluția Bolșevică. Procesul nu avea cum să fie unul lin întrucât România a avut o intelectualitate de dreapta și lipsa unei forțe de stânga, a unei intelighenții locale feminine de stânga face ca jurnaliștii români să adopte un memetism cuminte scriind adesea compuneri previzibile înțesate cu sloganuri. Este, așa cum afirmam anterior, un nou strat de formalism pe care acest mimetism timid și stângace îl adaugă textelor.

Attwood, Lynne. 1999. Creating the New Soviet Woman Women’s Magazines as Engineers of Female Identity, 1922–53. London: Palgrave MacMillian.

Cârneci, Magda. 2000. Artele plastice în România, 1945-1989. București: Editura Meridiane.

Cernat, Maria. 2023. “The Political Economy of Abortion. The Case of Romania,” European Project supported by Transform! Europe. In Building a European Public

Dobrenko, Evgeny. 2020. Late Stalinism: The Aesthetics of Politics. Translated by Jesse M. Savage. Yale:: Yale University Press.

INDICAȚII DE CITARE:

Maria Cernat „Femeia Socialistă – presa pentru femei din România socialistă, anul 1950” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.