ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Maria Cernat

Banii și cunoașterea – un amor cu năbădăi

Cunoașterea, alături de alte teme fundamentale, are una dintre cele mai lungi istorii. Ce este cunoașterea, care sunt limitele ei, care sunt sursele ei, care este rolul limbajului în cunoaștere, se poate ea transmite? Sunt doar câteva dintre întrebările care au căpătat răspunsuri dintre cele mai complexe pe parcursul istoriei filosofiei. Însă lucrările lui Aristotel, Platon, Kant sau Locke ne îndeamnă să ne exersăm reflecția în zona cunoașterii în genere, a posibilității ei, a surselor ei, a limitelor ei, a criteriilor de stabilire a adevărului. În actualitate este imposibil să rămânem exclusiv în această zonă a reflecției intelectuale din bunul motiv că modul în care este structurată societatea nu ne mai poate permite naivitatea de a discuta despre cunoaștere fără să punem întrebări ceva mai puțin atrăgătoare sau chiar de-a dreptul prozaice, dar atât de stringente. Cine este sursa financiară a cunoașterii? Cine are puterea de a fi sursa cunoașterii? Pe ce criterii cineva devine sursă a cunoașterii în societatea noastră? Cum se validează cunoașterea pe care o emite acea sursă? Cum se distribuie cunoașterea, care sunt mecanismele de amplificare a ideilor și teoriilor produse? Cine sunt destinatarii și consumatorii cunoașterii? Cum se menține autoritatea epistemică?  Aceste întrebări nu le exclud pe primele, dar ele ne pun în fața unei realități pe care, de multe ori,  filosofii au ignorat-o: cunoașterea poate fi foarte ușor instrumentalizată de oameni care nu-și propun să afle adevărul, ci să amplifice o veriune a adevărului care le serverște foarte bine interesele. Cu alte cuvinte, cunoașterea a fost considerată un demers prin care, prin eforturi intelectuale, ne putem apropia de adevăr, putem extinde aria a ceea ce știm și punem, pe aceste baze să facem predicții cu un grad mai mare de acuratețe despre viitor și despre realitatea înconjurătoare. E o definiție cu care operăm și astăzi, cel puțin la nivel declarativ. Doar că, trăind într-un context social și economic în care totul tinde să fie redus la valoarea sa instrumentală și la rolul pe care îl joacă în menținerea structurilor de putere, este absolut firesc să ne întrebăm cine produce cunoașterea, cum și unde se produce ea, cine o distribuie către ce potențiali consumatori. Statutul epistemic al cunoașterii ca încercare temerară de a căuta adevărul este astfel pus sub semnul întrebării în actuala configurație isotrică, socială și economică în care elitele au nevoie de cunoaștere pentru a se valida și pentru a-și menține puterea. A finanța cercetări care ajung, ca prin minune, la rezultatele care îți susțin interesele, a co-interesa financiar oameni de știință care să producă eficient contra-cost teorii economice și sociale care să celebreze starea de fapt și să nu chestioneze în nicun fel ierarhiile sunt direcțiile pe care pășesc elitele zilelor noastre. Oamenii de știință, autoritățile epistemice în genere sunt un pol de putere care trebuie controlat și domesticit pentru ca potențialul subversiv al cunoașterii să fie bine temperat.

Universitatea ca sursă a autorității epistemice nu a fost mai niciodată independentă, ea fiind legată fie de biserică, fie de stat, fie de corporații sau guverne. (Delanty, 2001) Însă, pe măsură ce un sistem devine mai abuziv, tendința de a controla și supune toate ariile activității semenilor este tot mai accentuată. Experiența deceniilor socialiste a arătat din plin importanța controlării cunoașterii în cele mai mici detalii: ce să se studieze, cum anume, ce autori, cum să arate manualele, tratatele, conferințele. De cealaltă parte a cortinei de fier însă, cu arme învelite în catifea, se opera aproape la fel. Însă controlul era unul financiar. Francis Stonor arată cum anume, pentru lansa o ofensivă în planul cunoașterii, CIA a investit sume însemnate în reviste de prestigiu în toată Europa de vest pentru a consolida ideea libertății, a dialogului, a dezbaterii. Ascuns și cu precauție, celebra agenție de securitatate recruta oameni de încredere din rândul celor mai înstăriți americani pentru a-i convinge să servească drept paravan pentru finanțările menite să susțină acele reviste și acei intelectuali care erau „pe linie”. Operațiunea secretă îi lăsa mereu la îndemână posibilitatea de a nega implicarea și oferea totodată șansa de a promova exact acele idei care serveau cel mai bine cauzei, oferind doar atâta spațiu de critică încât să pară plauzibilă povestea libertății. Rafinamentul controlului secret în producerea de cunoaștere – de la teorii economice, la critică de film și, culmea, chiar teorii de stânga – care să avantajeze blocul vestic și sistemul capitalist a fost unul remarcabil și a constituit o ofensivă imbatabilă penetrând mai eficient decât orice armament cortina groază a războiului rece. O investigație recentă, de pildă, lansează ipoteza ca incluziv cântecul legendarei trupe „The Scorpions”, „Wind of Change” ar fi fost lansat în scop propagandistic după concertul la Moscova al artiștilor. Ne aflăm pe terenul speculației, însă șlagărul a devenit imnul unei generații pentru care idealul de libertate a devenit cel mai important reper moral și intelectual. Documentele desecretizate ale CIA arată însă că intelectuali de mare renume și reviste de înaltă ținută academică erau, în fapt, operațiuni secrete menite să contracareze propaganda sovietică.

 Implicați direct sau simple instrumente, intelectuali importanți au fos timplicați în această operațiune de largi dimensiuni. Printre numele sonore ale acestui război secret desfășurat în plan intelectual îi avem pe Arthur Koestler, un anti-comunist fervent și una dintre figurile centrale ale Congress for Cultural Freedom, Raymond Aron, filozoful și sociologul francez, un critic influent al marxismului, care a jucat un rol major în mișcare, Isaiah Berlin, filozoful și istoricul ideilor de la Oxford. Deși nu a fost un activist direct, simpatiile sale și participarea la conferințe l-au făcut o figură importantă în rețea, Stephen Spender, poetul britanic, care a fost co-editorul revistei Encounter. El a susținut că nu știa de sursa reală a banilor, o poveste comună în rândul intelectualilor implicați,Irving Kristol: Considerat „părintele” neoconservatorismului, a fost primul co-editor al Encounter. El a fost mult mai conștient de conexiunile politice ale revistei; Daniel Bell, sociologul american, autor al cărții „The End of Ideology”, o lucrare emblematică pentru perspectiva promovată de Congress; Sidney Hook, filozoful american, un anti-comunist militant care a fost una dintre forțele motrice din spatele întâlnirilor fondatoare ale Congress for Cultural Freedom; Melvin J. Lasky, ofițerul american care a fondat Der Monat și a fost ulterior editor al Encounter. A fost un sforar cheie al CIA în lumea intelectuală; Mary McCarthy: Scriitoarea americană, care a participat la numeroase conferințe și a contribuit la reviste, deși mai târziu și-a exprimat rezervele. (Saunders, 1999)

În ciuda faptului că este extrem de eficientă, influența directă a cunoașterii și încercarea de control a temelor, persoanelor și mecanismelor de distribuție a acesteia este profund antisocială distrugând baza informațională și de încredere comună fără de care societatea nu poate funcționa.

Pe bazele puse de ofensiva serviciilor secrete americane s-a construit apoi eșafodajul intelectual al teoriilor politice și sociale produse la comanda elitelor economice. Șefi de corporații, familii de o redutabilă putere și influență au ajus ca, în secret și prin mijloace similare serviciilor secrete, să investească sume colosale în structurarea agendei publice și a spațiului intelectual în SUA. În ultima vreme se vorbește tot mai mult despre rețeaua de influență liberală propusă de Soros. Cartea pe care o să o aduc acum în atenție arată cum, în oglindă, dar pentru centrul de putere libertarian conservator, s-au produs, sub oblăduirea unei vaste rețele de ONG-uri și institute de cercetare (think-tank-uri) beneficiare ale unor generoase donații ale celor mai influenți și înstăriți oameni de afaceri americani, teorii economice, legislație și teorii politice menite să mențină status-quo-ul. Este vorba despre lucrarea „Dark Money: The Hidden History of the Billionaires Behind the Rise of the Radical Right” publicată în anul 2016. (Mayer, 2016) Motivul pentru care am ales să mă aplec asupra acestei lucrări acum, la aproape un deceniu de la publicarea ei, este acela că se insistă aproape exclusiv asupra preluării ostile a cunoașterii de către rețeaua USAID și de către George Soros. Dar, dacă mai avem resurse pentru a înfrunta adevăruri foarte triste, ei sunt parte a unei rețele și mai ample. În plus, operațiunile lor sunt puse acum sub lumina reflectoarelor de adversarii lor politici care, din nefericire, așa cum arată în minuțioasa lucrare Jane Mayer, procedează exact la fel, încă uneori pe sume și mai mari și cu porniri și mai cinice.

În lipsa unor reglementări clare în privina producerii și distribuției de cunoaștere, în lipsa unui spațiu public și obiectiv al cunoașterii, aceasta devine, așa cum spuneam, dintr-un efort de a căuta adevărul, de a testa ipotezele, de a valida rezultatele, de a confrunta perspectivele, într-o caricatură în care intelectualii devin lăutari la masa cui plătește mai bine. De asemenea, în lipsa unor surse de finanțare sigure și stabile, cercetătorii ajung să caute granturile și sursele de finanțare, nu adevărul științific. Mai mult, vor modela propriile interese după interesele finanțatorilor.

Lucrarea începe cu o amănunțită documentare a vieților celor care urmează să devină numele cheie în rețeaua posesorilor unor averi uluitoare și a unor idei turbo-libertariene. Deși lucrarea este una de investigație jurnalistică, talentul narativ al autoarei ne permite să intrăm în viețile familiilor Koch sau Scaife și să experimentăm ceva din atmosfera romanului Marele Gatsby. Investigând numeroase surse media, autobiografii, declarații din procese și interviuri, autoare recompune viețile de familie ale celor patru frați Koch. Izolarea socială și totala lipsă de afecțiune din partea mamei absente și a tatălui mereu plecat în călătorii de afaceri, transformă căminul petrolistului Fred C. Koch într-un teren de luptă între cei patru frați. Supuși unor tratamente dure din partea tatălui care trăiește cu obsesia că dacă îi răsfață pentru că sunt bogați o să eșueze lamentabil, băieșii se bat mereu, se chinuie. Când lucrurile scapă de sub control, sfatul specialistului este să îi despartă și să îi trimită în diverse cetre educaționale care să preia responsabilitatea creșterii  și instruirii lor. Autoarea descrie rivalitățile dintre Freddie, Charles, și gemenii David, și Bill, rivalități care se soldează la maturitate cu jocuri murdare și interminabile procese în instanță. Charles Koch a fost liderul fraților și fondatorul rețelei politice și ideologice libertarian-conservatoare care în jargonul american a rămas cunoscută sub numele de kochtopus – o un termen rezultat din alăturarea numelui de familie al fraților cu cel al caracatiței (koch și octopus – caracatiță). L-a secondat toată viața David Koch, unul dintre frații gemeni ai familiei. Încă și mai extravagată este povestea familiei Scaife. Dominată de alcoolism și excese de toate tipurile, familia Scaife se bazează pe aceeași rivalitate fraternă și pe aceeași obsesie că prea multă afecțiune înseamnă răsfăț și calea sigură căre eșec. Richard Mellon Scaife este încă și mai puțin chemat să susțină cauza conservatoare. Țipând furios și jignind o jurnalistă care voia să îi ia interviu și abuzând toată viața de alcool, vlăstarul familiei înstărite face un întreg scandal când divorțează, dar asta nu-l împiedică să fie un fervent susținător al valorilor tradiționale, în buna tradiție a ipocriziei multor conservatori.

Capitolele legate de biografiile acestor extrem de influenți oameni de afaceri sunt deosebit de interesante și educative, în special în ceea ce privește formarea lor intelectuală. Avizi de a asculta intelectuali care să susțină idei dintre cele mai extravagante de tipul distrugerii totale a sistemului public de educație, a abolirii sistemului public de sănătate și a tuturor beneficiilor sociale dublate de eliminarea oricăror taxe și distrugerea monstrului care este, în opinia lor, statul, acești oameni ajung efectiv să se drogheze cu idei care le susțin cauza, le adorm ultima fărâmă de conștiință vinovată și îi izolează într-o lume foarte ciudată. Stăpâni ai societății, la curtea lor cântă „specialiști” care le încântă urechile într-un exercițiu steril de auto-confirmare permanentă.

Cunoașterea are o caracteristică foarte interesantă. În momentul în care este produsă doar în vededrea de găsirii de justificări pornind de la o teză dată al cărei adevăr nu e el însuși chestionat, ea nu mai este tocmai cunoaștere Este informație vandabilă. Dar, culmea, începe să aibă o viață a ei și, iată, chiar și cei care plătesc pentru producerea ei ajung să fie vrăjiți de ea, îmbătându-se cu propria supă. Este o pistă pe care autoarea n-o investighează, putem doar să speculăm că părtinirea cognitivă (cognitive bias) însoțită de comoditatea de a te complace în teorii care să îți justifice propriul mod de viață fac ca acești afaceriști să fie sincer convinși de informația care este produsă contra cost, deși plătesc ei înșiși pentru ea. 

Ceea ce permite acestor oameni de afaceri să finanțeze din plin ong-uri, institute de cercetare, instituții de presă și departamente universitare este tot o configurație legislativă interesantă.

Bună observație. În „Dark Money”, Jane Mayer explică cum anumite prevederi din codul fiscal american, mai degrabă decât o legislație specifică cu nume propriu, au creat cadrul legal care a permis familiilor precum Koch și Mellon (prin fundația lor, Sarah Scaife Foundation) să-și folosească bogăția pentru a finanța o agendă politică sub acoperitura filantropiei. Aceasstă filantropie nu este una tradițională. Astfel, în codul fiscal american secțiunea 501(c)(4) acordă statutul de organizație non-profit de promovare a bunăstării sociale fundațiilor. Aceste instituții au un statut aparte. În primul rând anonimatul donatorilor. Spre deosebire de donațiile directe care trebuie să fie raportate public, donațiile către o asemenea fundație sunt confidențiale. În plus aceste organizații sunt scutite de la plătirea impozitului pe venit. Legea spune că activitatea principală a unei fundații care funcționează conform prevederii 501(c)(4) din codul fiscal trebuie să promoveze bunăstarea socială, dar permite angajarea în activități politice atâta timp cât acestea nu sunt activitatea lor de bază. Astfel, sub masca promovării binelui social aceste fundații ajung să investească miliarde de dolari în „campanii de educare civică” în care susțin ideile care sunt apoi preluate de diverși candidați politici: taxare cât mai mică și tăierea ajutoarelor sociale. Cum aceste organizații sunt scutite de plata impozitului, practic statul subvenționează activităție lor politice în mod indirect.

Pentru familiile ultra-bogate fundațiile sunt o soluție foarte bună de investire a propriilor venituri care scapă de taxare. Când un miliardar donează bani sau acțiuni propriei fundații primește o deducere fiscală majoră pe venitul impozabil. Deținătorii fundației pot controla foarte bine acea fundație vreme de generații și pot direcționa banii către cauzele car eîi interesează. Funcațiile trebuie să dea în mod caritabili 5% din activele lor, însă procentul este infim în raport cu veniturile celor ultra bogați. Think-tank-uri ca Heritage Foundation, Cato Institute sunt asemenea organizații care se bucură de o susținere extrem de generoasă pentru a amplifica idei conservatoare cultural și libertariene în plan economic. De asemenea Citizens for Prosperity, American Entreprise Institute și o serie de alte ONG-uri și institute beneficiază de legislația care le permite miliardarilor să influențeze agenda publică scăpând în același timp de taxe. Cercul vicios al banilor este următorul: un miliardar câștigă foarte mult (Koch Industries).  El donează o parte din acțiuni fundației sale private, Koch Family Foundation. Primește o deducere fiscală masivă, reducându-și datoria față de stat. Fundația Koch folosește banii pentru a acorda granturi către:

• Think tank-uri (care produc ideologia și legitimarea academică).
• Organizații care fac politica în mod ascuns – reclame politice, lobby, mobilizare.
• Aceste organizații promovează o agendă care, în final, beneficiază afacerea inițială a miliardarului (de ex., luptă împotriva reglementărilor privind schimbările climatice, pentru reduceri de taxe pentru corporații).
• Miliardul îșil crește și mai mult veniturile, iar ciclul se repetă.

Legislația fundațiilor are la bază Revenue ACt din 1917 care definește acele activități care sunt scutite de taze și pune bazele sistemului de taxare modern.  Scopul declarat al acestei legislații era acela de  a încuraja donațiile caritabile în timpul Primului Război Mondial, permițând contribuabililor să-și deducă din impozit donațiile către organizații religioase, educaționale și caritabile. Această lege a recunoscut oficial rolul public al carității private, oferind un stimulent fiscal pentru aceasta. Concentrarea unei averi considerabile în mâinile câtorva familii, a făcut ca fundații precum Fundația Rockerfeller, Ford sau Carnegie, să fie extrem de influente și să fie folosite pentru evaziune fiscală și controlul corporațiilor. Astfel, în 1969 s-a propus o reformă fiscală prin care acestea să fie obligate să investească 5% din active, le-a supus unui impozit redus pe veniturile din investiții și le-a interzis să se implice în susținerea directă a candidaților politici. Era o lege menită să stăvilească influența acesor fundații, dar obligația clară de a cheltui 5% a avut efectul pervers prin care un întreg ecosistem de ONG-uri și tink-tank-uri au început să apară pentru a susține interesele fundației finanțatoare. Dintr-o restricție, cheltuielile de 5% s-au transformat într-o cale de acțiune prin care miliardarii au început să influențeze ong-uri, departamente universitare, conferințe, reviste, etc.

Creșterea exponențială a numărului acestor fundații are la bază Citizens United v. Federal Election Commission (FEC), o decizie istorică a Curții Supreme a SUA din anul 2010, care a schimbat radical peisajul finanțării campaniilor electorale. Citizens United a decis că corporațiile, sindicatele și alte organizații (ca și persoanele fizice) au dreptul să cheltuiască bani fără limită pentru a susține sau ataca un candidat în timpul unei campanii electorale, atâta timp cât o fac independent de campania candidatului respectiv.

Ce s-a întâmplat? O fundație conservatoare a produs un film critic la adresa lui Hilary Clinton. Conform legii federale din acea vreme (Bipartisan Campaign Reform Act, sau McCain-Feingold Act), era ilegal ca o corporație sau un sindicat să finanțeze astfel de „comunicate electorale” în ultimele 30 de zile înainte de alegerile primare. Fundația a dat în judecată la Curtea Supremă, FEC (Comisia Federală Electorală). Într-o decizie istorică, în 2010 curtea a decis că este vorba despre libertatea de exprimare, dacă o fundație vrea să facă matetriale electorale. Atâta timp cât banii nu sunt donați direct canditatului politic, producerea de materiale politice este, conform acestei decizii a curții supreme, o formă de libertate politică. Aceasta este portița prin care banii fundațiilor miliardarilor extrem de puternici au pătruns în politică. Astfel, au luat naștere așa-numitele super PAC-uri (Political Action Committee – Comitete de acțiune politică) care le permitea donatorilor extrem de bogați să investească sume enorme în campaniile electorale atâta timp cât nu donau direct candidaților. Evident, această idependență față de candidați este o pură ficțiune. Decizia Citizens United a permis corporațiilor și indivizilor să doneze sume nelimitate unor organizații nonprofit de tip 501(c)(4), care, conform legii, trebuie să aibă în prim-plan activități de „binefacere socială”. Aceste organizații pot cheltui bani pentru campanii politice, dar nu sunt obligate să dezvăluie donatorii lor. Frații Koch și aliații lor au folosit acest mecanism pentru a crea o rețea vastă și complexă de organizații 501(c)(4) (precum Americans for Prosperity). Acestea puteau acum să primească sute de milioane de dolari de la donatori anonimi și să-i cheltuiască pentru publicitate politică, atacând candidații adversi și promovând o agendă politică specifică, fără ca publicul să știe cine plătește.

Jane Mayer explică mecanismele prin care politica americană a devenit un câmp de luptă pentru ultra bogați. Sigur, faptul că întreaga rețea republicană nu a putut să-l învingă în al doilea mandat pe Obama deși a cheltuit mult mai mult, era doar o prevestire a ceea ce urma să se întâmple. Practic, autoarea arată că rețeaua nu avea să dea greș a doua oară și că lecția învățată a fost că trebuie să insiste și mai mult în direcția influențării agendei publice, a temelor de discuție, pentru a pune adversarii politici mereu în defensivă. În acest fel idei care în anii 70 ar fi fost de negândit – desființarea educației publice – devin măsuri pe care publicul le acceptă. Mayer insistă asupra faptului că după 30 de ani în care miliardarii au investit în reviste, conferințe, departamente universitare, institute de cercetare, institute media, jurnaliști și oameni carismatici, publicul este gata pentru ideile lor extreme.

În puls, mutația care s-a produs odată cu 2010 este crearea unui sistem paralel de influențare a politicii în care miliardarii cu viziunile cele mai extremiste și buzunarele cele mai adânci să treacă peste partide și să se impune fără nicio opreliște. Acești miliardari de dreapta au reușit deturnarea completă a vieții politice americane prin: colectarea de date și realizarea unor campanii de mobilizare a cetățenilor, umplerea spațiului media cu publicitate politică plătită din surse netransparente, influențarea politicilor la nivel național prin promovarea austerității pentru cetățeni – tăieri de ajutoare – și a socialismului pentru miliardari – tăieri de taxe -, distrugerea încrederii (publicul, necunoscând sursa finanțărilor este dezorientat și își pierde încrederea în politicieni), intimidarea oponenților (adversarii politici se confruntă cu o avalanșă de mesaje critice și publicitate negativă).

În concluzie, lucrarea este deosebit de importantă în contextul discuțiilor despre Soros și Fundația pentru o Societate Deschisă. Putem vedea că modul de operare al fundațiilor americane este unul care viciază profund spațiul epistemic cu toate componentele sale: cercetare, mass-media, universitate. Scopul este acela de a crea legitimitate pentru idei și teorii care apoi să permită candidaților preferați să preia puterea. Dezvăluirile legate de miliardarul Soros sunt făcute, în contextul actual, de către rivali politici care, așa cum demonstrează în amănunțita și minuțios documentata sa lucrare, procedează exact la fel.

Referințe

Delanty, G. (2001). Challenging Knowledge: The University in the Knowledge Society. Society for Research into Higher Education.

Mayer, J. (2016). Dark Money: The Hidden History of the Billionaires Behind the Rise of the Radical Right. Doubleday.

Saunders, F. S. (1999). Who paid the piper? : the CIA and the cultural Cold War. Granta Books.

INDICAȚII DE CITARE:

Maria Cernat, „Banii și cunoașterea – un amor cu năbădăi” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.