Ana Pauker și cu Dej au băgat spaima-n burghezi – misoginie și nedreptate
În politica română am avut puține femei cunoscute. În special cele care s-au remarcat în perioada socialistă au fost peste măsură demonizate. Începând cu Ana Pauker. A fost o femeie educată, vorbitoare de multe limbi străine, cunoscătoare a politicii, jucătoare uneori fără scrupule, alteori dreaptă și corectă. Dar misoginia și antisemitismul, așa cum reiese din lucrarea lui Robert Levy, au fixat în mentalul colectiv o imagine dezastruoasă a celei care a fost Ana Pauker. Doar auzul acestui nume trezește, într-un reflex pavlovian, reacții de repulsie și teamă.
Treizeci de ani de feminism n-au fost de ajuns ca o feministă să se apropie cu ochi lucizi de această politiciană care a îndeplinit pentru prima oară în istorie funcția de ministru de externe. Noroc că în lucrarea „Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist” profesorul de istorie Robert Levy îndeplinește această misiune salutară. Lucrarea biografică are dimensiuni impresionante. Din cele 352 de pagini, 140 sunt note de subsol. Consultând documentele Cominternului, procesele-verbale ale ședințelor de partid și intervievând peste 80 de persoane, Robert Levy creionează într-un mod lucid și echilibrat portretul unei redutabile politiciene, fără a cădea în păcatul de a o demoniza sau, dimpotrivă, de a o ridica în slăvi.
Ana Pauker este un produs al epocii ei, dar și al calităților intelectuale cu care a avut norocul să se nască. Lucrarea lui Robert Levy insistă asupra contextului social, economic și cultural în care comunitățile de evrei, printre care și familia Anei Pauker, s-au dezvoltat. Istoricul insistă asupra dificultăților cu care aceste comunități s-au confruntat, în special la finele secolului XIX, când autoritățile române se întreceau în interdicții. Iată câteva elemente legislative care susțin această afirmație:
Constituția din 1866 (cu articolul 7) și legea din 1879: Acestea erau fundamentul discriminării. Articolul 7 al Constituției stipula că doar creștinii străini puteau obține cetățenia română. Evreii erau excluși în mod explicit de la acest drept, fiind cetățeni de rangul al doilea sau străini nepolitici.
Legile lui Lascăr Catargiu (1880, 1881, 1885): Acestea erau menite să elimine evreii din economie și să le limiteze mijloacele de subzistență. Interziceau evreilor să dețină prăvălii ambulante (profesie majoritar evreiască în mediul rural). Excludeau evreii din bresle și corporații meșteșugărești. Interziceau acordarea de licențe pentru crâșme sau prăvălii cu băuturi alcoolice persoanelor necetățene (adică evreilor). Excluderea din funcții publice (administrație, învățământ, justiție, căi ferate) era absolută, deoarece cetățenia era o condiție prealabilă. Concurența economică era descrisă ca „exploatare” și „parazitism”, legitimând măsurile restrictive. În domeniul educației se practica numărul clausus neoficial: Se limita numărul de elevi și studenți evrei în școli și licee, iar la universități (în special Medicina și Dreptul) se impuneau bariere greoaie. Examenul de bacalaureat putea fi un instrument de discriminare, mulți elevi evrei fiind respinși în mod arbitrar.
Autoritățile locale, sub presiunea competitorilor economici sau a clerului, organizau uneori expulzarea evreilor din unele comune, pretextând că nu aveau acte de ședere valabile.
La finele secolului XIX au avut loc mai multe incidente violente, cel mai grav fiind pogromul de la Galați din 1897, unde mulțimi incitate au jefuit și distrus case și prăvălii evreiești, iar autoritățile au intervenit tardiv.
Congresul de la Berlin (1878) impusese României, ca condiție pentru recunoașterea independenței, să acorde egalitate în drepturi tuturor cetățenilor săi, indiferent de religie. România a ignorat această cerere timp de peste 20 de ani. Sub presiune internațională constantă (în special din partea Marii Britanii, prin intermediul lui Moses Gaster și al Alianței Israelite Universale), și în contextul necesității unei împrumuturi externe, guvernul condus de Petre P. Carp a adoptat în 1900 o lege care permitea naturalizarea individuală a evreilor. Legea era extrem de restrictivă – fiecare caz era analizat individual de parlament, procesul era costisitor, lent și capricios. Doar aproximativ 1000 de evrei (în principal foarte bogați sau cu merite excepționale) au obținut cetățenia până în 1914. Masa evreilor a rămas fără drepturi.
Născută într-o familie de evrei ortodocși, Ana Pauker, pe numele ei Ana Rabinsohn, s-a bucurat de sprijinul bunicului patern, care i-a facilitat accesul la educație. În mod neașteptat, fetele evreice susținute de familie pentru a urma o școală aveau acces la o educație mai complexă, pentru că, spre deosebire de băieți, care erau obligați să se concentreze pe textele sacre, ele citeau lucrări din afara acestei arii. Dotată cu o inteligență ieșită din comun, Ana Pauker s-a remarcat de mică la învățătură, ceea ce l-a motivat pe bunicul ei să o ajute.
Sărăcia a fost cea care i-a pus mereu bețe în roate și i-a făcut foarte dificil parcursul academic. De remarcat că a ajuns să fie acceptată la Școala de cadre de la Moscova în 1932 și 1933, la recomandarea Clarei Zetkin, care insistă ca Ana Pauker să fie primită la studii în ciuda faptului că era însărcinată. Și acolo dovedește calități intelectuale deosebite și ajunge șefa colectivului de studenți.
Dat fiind puternicul curent antisemit și faptul că partidele comuniste erau singurele care deschideau ușile către femei și către minorități, Ana Pauker devine o ferventă adeptă a principiilor comuniste. Robert Levy încearcă să explice, de pe pozițiile unui om de dreapta, credința ei în partid și în capacitatea partidului de a rezolva lucrurile într-un mod optim. Istoricul pune pe seama acestui devotament refuzul Anei Pauker de a se dezice de comunism și de partid, chiar după ce este epurată în 1952.
Cartea nu abundă însă în încercări de psihologizare, ci se axează pe demontarea câtorva mituri care o privesc pe Ana Pauker. În primul rând, că l-a trădat pe Marcel Pauker, soțul ei. Relația dintre cei doi este una foarte complicată. Robert Levy aduce în discuție moartea primei lor fiice, moment care apare descris în autobiografia lui Marcel Pauker. Răpus de durere, dar suficient de mândru încât să nu ceară ajutorul propriei familii, se văicărește că trebuia să plece să scape de durere imediat după deces. În ciuda cuvintelor prin care încearcă să se disculpe, printre rânduri transpare un rar egoism și prea puțină disponibilitate de a face sacrificii pentru orice altceva decât propria carieră politică. În plus, are un copil în afara căsătoriei și, cu toate acestea, tovarășa Ana refuză să îl condamne categoric, lucru care, culmea, îi este imputat în timpul epurării din 1952. Îl caracterizează ca fiind voluntar și capabil de separatism – cuvânt care îmbracă eufemistic încercările de a avea altă părere decât cei care aveau puterea în partid – dar incapabil de trădare. Or, așa cum arată Levy, exact această judecată imparțială și faptul că s-a opus ideii de a-l condamna ca trădător s-a întors împotriva ei.
La creionarea imaginii de personalitate cinică și de „fiară” a contribuit, fără îndoială, din plin Gheorghe Gheorghiu-Dej. Infinit mai puțin școlit și pregătit în toate cele decât Ana Pauker, s-a bucurat inițial de sprijinul ei pentru că, într-o țară dominată de antisemitism și extrem de înapoiată – 75% din populație locuia în mediul rural și lucra în agricultură – o femeie evreică ar fi fost greu acceptată.
Cert este că Gheorghe Gheorghiu-Dej iese extrem de șifonat din biografia scrisă de Levy. Doritor să intre în grațiile lui Stalin, Dej urmează la literă directivele privind colectivizarea, împotriva eforturilor Anei Pauker de a stăvili acest avânt. Fiind ea însăși martoră la efectele pe care colectivizarea forțată le avusese în Rusia, Ana Pauker susținea că o politică a colectivizării forțate înaintea industrializării nu era de dorit. Levy documentează cu răbdare maniacală afirmațiile potrivit cărora Ana Pauker s-a opus folosirii forței și chiar a stopat, cât i-a stat în putință, campaniile de colectivizare prin constrângere puse la cale de Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Setea de putere a unui lider evident mai slab pregătit a făcut ca Dej să recurgă la tertipuri și trădări care s-o izoleze pe Ana Pauker, iar în perioada colectivizării s-a folosit de opoziția acesteia pentru a se apropia de Stalin. În plus, „clubul băieților” funcționa și atunci, Dej având acces la petrecerile nocturne organizate la Kremlin, evenimente la care Ana Pauker nu avea acces. Și mai grav este faptul că, încă din 1952, Stalin dezvoltase o suspiciune paranoică ce viza soțiile evreice ale colaboratorilor săi. Marea prigoană antisemită stalinistă este folosită de Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru a o îndepărta pe Ana Pauker de la putere. Luptându-se cu un cancer avansat și asaltată din toate părțile, Ana Pauker este detronată sub acuzația „devierii de dreapta” pentru că nu a instrumentalizat, printre altele, cu maximă celeritate dispozițiile sovietice privind colectivizarea. Scapă ca prin urechile acului de repercusiuni violente, ca urmare a decesului lui Stalin în 1953. Dar Gheorghe Gheorghiu-Dej nu se dă bătut și o acuză de stalinism, de a fi fost omul lui Stalin, și îi pune în cârcă toate crimele și atrocitățile comise împotriva țăranilor români în timpul campaniei de colectivizare forțată. După acuzația devierii de dreapta, cu iscusință, Dej o acuză de „deviere de stânga” și stalinism.
Suferind enorm în perioada de dinaintea războiului, fiind arestată, bătută, umilită, Ana Pauker a supraviețuit ca urmare a credinței ei în partid, în comunism și… într-o lume mai bună.
Este simptomatic pentru câmpul feminist românesc faptul că această personalitate remarcabilă care a fost Ana Pauker a rămas la fel de ignorată și îngropată sub prejudecăți nedrepte, care s-au îndreptat împotriva ei ca urmare a cruntei lupte de putere care s-a dat la vârful partidului comunist în anii ’50. Istoria se scrie adesea de învingători, și Dej a învins în lupta cu Ana Pauker, deși îi era net inferior intelectual. Însă este unul din nenumăratele cazuri în care factori de ordin contingent – faptul că era bărbat și român – au prevalat în fața intelectului și educației. Poate România ar fi avut o cu totul și cu totul altă șansă dacă era pregătită să o accepte pe Ana Pauker ca lider. Cu Dej ne-am înscris pe panta descendentă a liderilor tot mai inepți și ticăloși, care au îngropat pretențiile de acces la înalte demnități ale femeilor.
Inclusiv faptul că a numit foarte multe femei la Ministerul de Externe român era privit cu maxim dispreț la momentul respectiv. Iată, o măsură atât de progresistă, uluitoare chiar la momentul 1947, când Ana Pauker preia conducerea instituției, este ignorată cu atâta abnegație chiar și în actualitate.
Pentru orice om de stânga, lupta de putere și confruntarea dintre Dej și Pauker trebuie să fie un document de maximă importanță. Gândind idealist și dorind o schimbare a societății, poți să crezi că tot ce trebuie să faci, ca om de stânga, în special în urma revelațiilor care arată fața grotescă a elitelor capitaliste din dosarul Epstein, ei bine, tot ce trebuie să faci este să urmezi linia partidului și să lupți pentru cei oprimați. Doar că nu durează mult până când lupta internă pentru putere se instaurează și asiști la situația în care însuși limbajul progresist e transformat în armă, însuși idealurile tale sunt puse sub semnul întrebării, și din competiția pentru putere ajung să se (contra)selecteze cei mai teribili indivizi. E drept că, citind mașinațiunile liderilor comuniști din anii ’50 și punându-le în oglindă cu atrocitățile greu de cuprins ale elitelor capitaliste actuale, ticăloșia primilor pare pistol cu apă. Dar lecția rămâne: cum oprești contraselecția și instrumentalizarea celor mai nobile cauze în scop personal? O combinație poate dintre examene serioase și alegeri după algoritmi asemănători alegerii dogilor venețieni? Examene, plus experiența de a conduce mai întâi o mică localitate, ca primar, apoi o comună, apoi un oraș, și o verificare serioasă a îndeplinirii indicatorilor de performanță pe model chinezesc? Oricum, autobiografia semnată de Levy trebuie să ne pună serios pe gânduri. Doar idealurile, oricât de nobile, doar credința în ele – de neclintit în cazul liderilor comuniști – nu salvează sistemul de luptele pentru putere.
Încercările recente de glorificare a trecutului, însoțite de încercări de criminalizare a discuției despre trecut, nu ne ajută. Lectura cărții lui Robert Levy însă ne poate ajuta. Fără să o disculpe pe Ana Pauker, Levy arată cu răbdare maniacală că nu cea pe care o înfierăm cu mânie (anti)proletară a fost protagonista numărul unu a campaniilor de teroare și represiune. Din contră, a fost un bărbat român care s-a achitat cu acribie de sarcina de a-și schingiui și trăda concetățenii.
La treizeci de ani de la căderea comunismului în România, deconstrucția miturilor misogine, a dublelor standarde și a prejudecăților legate de personalitățile politice reprezintă încă un șantier care își așteaptă muncitorii. Acest demers este unul cu atât mai important, cu cât pare că acești lideri sunt aleși pentru a direcționa furia populației spre ținte mai puțin periculoase, în vreme ce în centrele puterii actuale se petrec cele mai abominabile crime.
Referințe:
Levy, R. (2018). Ana Pauker: Ascensiunea și căderea unei comuniste evreice (D. V. Ioniță, Trad.). Litera. (Lucrarea originală publicată în 2001)
INDICAȚII DE CITARE:
Maria Cernat, „Ana Pauker și cu Dej au băgat spaima-n burghezi – misoginie și nedreptate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 